Aurelian Giugăl: România intră într-o perioadă sumbră, un timp fără alternativă și fără de speranță

Vladimir Mitev

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010). A făcut stagiu de cercetare la School of Geographical Sciences – University of Bristol (2010). Începând cu 2019 este profesor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din Universitatea din București. Arii lui de interes sunt geografie umană & electorală, partide politice, comunicare politică, studii culturale, jurnalism și media.

Aurelian Giugăl, profesor la Universitatea din Bucuresti, susține că măsurile de austeritate din România nu sunt o surpriză. El observă că guvernele de centru-dreapta au pus întotdeauna accentul pe astfel de politici, chiar dacă nu le-au anunțat deschis în timpul alegerilor. Giugăl subliniază că, în ciuda afirmațiilor că nu vor fi majorări de impozite, aceasta a fost o iluzie. Oamenii au fost cinici, dar acum sunt șocați de amploarea măsurilor care, în opinia lui, afectează cele mai vulnerabile grupuri din societate. El constată o lipsă de entuziasm în rândul protestatarilor, în parte din cauza percepției larg răspândite că funcționarii publici sunt privilegiați.

Aurelian Giugăl subliniază impactul grav al măsurilor asupra sistemului de învățământ preuniversitar. El face distincție între situația din universități, care sunt mai puțin afectate, și cea din școli. Potrivit lui, creșterea normelor de lucru ale profesorilor de la 18 la 20 de ore va duce la dispariția a mii de locuri de muncă. El respinge afirmația că nu vor fi concedieri, indicând că între 15 000 și 30 000 de persoane vor rămâne fără loc de muncă. În plus, reducerea drastică a salariilor pe oră face ca această muncă să fie neatractivă. Giugăl îl critică dur pe ministrul educației pentru că susține că sistemul generează deficit, în condițiile în care finanțarea acestuia este de trei ori mai mică decât cea prevăzută de lege. El consideră că aceste măsuri vizează favorizarea învățământului privat.

Giugăl nu acceptă ideea că criza fiscală este în întregime rezultatul „dezbaterii bugetare” a guvernelor anterioare. În opinia sa, marea problemă este necolectarea impozitelor și a TVA-ului de la corporații și de la bogați. El recunoaște că guvernele lui Ciolacu și Ciucă au fost populiste și au majorat salariile de mai multe ori, dar subliniază că aceasta nu este cauza principală a situației actuale. Djugul susține că statul protejează în mod intenționat păturile privilegiate și marile afaceri, transferând povara crizei asupra oamenilor obișnuiți. El consideră că măsurile sunt îndreptate împotriva celor mai vulnerabili, pentru a menține ratingul țării, și nu pentru a rezolva problemele reale.

Universitarul este extrem de sceptic în ceea ce privește sistemul politic românesc și lipsa unei opoziții reale. El remarcă faptul că stânga tradițională, reprezentată de Partidul Social-Democrat, a pierdut o mare parte din alegătorii săi, care se îndreaptă către partidul ultranaționalist AUR. Giugăl descrie situația ca o capcană între două viziuni ultraliberale asupra statului, întrucât nici măcar AUR nu oferă o politică economică alternativă serioasă. El consideră că dezbaterea politică s-a redus la o opoziție între „proeuropeni” și „populiști” și „suveraniști”.

Giugăl nu vede o stânga serioasă care să lupte pentru drepturile sociale ale cetățenilor, iar micile grupuri de stânga nu au nicio influență. În concluzie, Giugăl prevede un viitor sumbru pentru România, unde nu vede o alternativă la actualul curs politic și economic.

El este sceptic că sindicatele din învățământ vor reuși să blocheze anul școlar. Potrivit politologului, sindicatele vor ceda în cele din urmă. Profesorul consideră că inflația și creșterea prețurilor vor avea un efect devastator asupra veniturilor oamenilor, dar nu se așteaptă la proteste în masă sau schimbări semnificative. În opinia sa, lucrurile se vor înrăutăți, deoarece puterea este controlată de o elită care se preocupă doar de propriile interese, nu de cele ale oamenilor obișnuiți. El concluzionează că România este o țară periferică, care trăiește din forța de muncă ieftină, fără speranțe de îmbunătățire rapidă a situației.

Starea nației din România – la două luni după alegerile parlamentare și la o lună și jumătate după anunțarea primelor măsuri de austeritate de către guvernul Bolojan

Vladimir: Aurelian, ne aflăm la aproximativ două luni după ce România a rezolvat, chipurile, criza politică, alegând un președinte pro-european. Cu toate acestea, imediat a început o criză fiscală legată, cu măsurile de austeritate de rigoare. Care e starea nației acum? Cum se simt oamenii – sunt deranjați, sunt mai puțin interesați de politică în mod direct sau sunt totuși activi ca cetățeni ai societății românești?

Aurelian: Mulțumesc, Vladimir, pentru invitație. Într-adevăr, au trecut aproape trei luni de la recentele alegeri prezidențiale, care au fost o continuare a alegerilor de anul trecut. Nu mi se pare o surpriză mare ce se întâmplă acum, pentru că lucrurile erau clare. Întotdeauna guvernele sau facțiunile de centru-dreapta, mai mult sau mai puțin liberale, au pus accent pe ideea de austeritate.

Sigur, nu au spus-o explicit în timpul alegerilor prezidențiale, dar știau că acestea erau foarte importante pentru formarea guvernului post-alegeri. Nu au spus-o direct, chiar dădeau garanții că nu vor mări taxele și că TVA-ul nu va crește, dar a fost mai degrabă o iluzie. Oamenii nu credeau și nu cred că își imaginau că nu vor fi atinși de anumite măsuri de austeritate. Amplitudinea și modul în care se face acest lucru sunt cele care șochează.

Sunt loviți întotdeauna cei mai vulnerabili, adică oamenii de la bază, iar guvernanții încearcă să rezolve deficite care, e adevărat, sunt foarte mari (deficitul României e de 9%). Totuși, nu cred că este doar rolul „dezmățului bugetar”, cum spun ei. Sunt mai multe explicații. Știi și tu, amândoi suntem la curent: TVA-ul necolectat, taxele care nu sunt corect colectate de ANAF și așa mai departe. Acestea sunt surse bune pentru a completa bugetul și a aduce deficitul la valori suportabile.

Dar nu, s-a mers pe varianta clasică, cum a fost și în ’96, pe vremea lui Constantinescu, și în 2004, pe vremea lui Băsescu. Acum, cum percepe populația? Din ce văd eu, oamenii simpli din sudul Olteniei, cu care interacționez, oricum nu susțineau aceste tipuri de partide și politici. Prin urmare, ei sunt un pic cinici și spun: „bine, orășenii primesc ceea ce au votat”. Oricum ei nu au o simpatie prea mare pentru profesori sau lumea din administrație.

În accepțiunea lor, profesorii sunt o categorie privilegiată. S-a creat această idee că în învățământ se muncește puțin, se fac multe meditații și se câștigă destul de bine în raport cu mediul privat, în comparație cu veniturile din agricultură etc. Ideea că bugetarii sunt susținuți de privați, de cei din corporații, este larg răspândită. Deci, nu văd nicio surpriză aici. Ceea ce mi se pare bizar este că sindicatele din învățământ și profesorii înșiși nu sunt foarte convinși că trebuie să protesteze.

Nu văd un mare avânt protestatar. OK, e vacanță, e de înțeles, dar sunt totuși doar câteva sute de protestatari. Nu văd perspective foarte bune pentru viitor. Citeam acum mai devreme că deficitul nu poate fi redus în continuare cu mai mult de un procent. Prin urmare, vor urma noi creșteri de taxe, noi biruri. Nu știu cum să zic, dar nori negri se adună deasupra României și probabil că oamenii din categoriile vulnerabile vor fi din ce în ce mai expuși. 

Măsurile de austeritate prin prisma sectorului de educație

Vladimir: Tu ești activ în sectorul educației, ai lucrat și la liceu, în gimnaziu, dar și la universitate. Cum se simt aceste măsuri în domeniul educației? Eu văd că sunt proteste mari exact în acest domeniu. Observ, pe de altă parte, că nemulțumirea este concentrată pe ministrul educației, Daniel David. Chiar tu ai scris unul sau mai multe articole în care l-ai criticat foarte dur și i-ai cerut demisia. Ce se întâmplă? Cum e văzut totul din perspectiva oamenilor din domeniul educației?

Aurelian: În educație, trebuie să disociem lucrurile. Vorbim de două zone distincte: mediul universitar, care în mare parte rămâne neafectat sau mai puțin afectat (universitățile, din câte înțeleg, pot mări norma cu două ore, dar e opțional), și sistemul preuniversitar, unde efectul major. Comasarea numărului de elevi va duce la dispariția unor școli, iar creșterea normei de la 18 la 20 de ore pe săptămână va însemna pur și simplu pierderea locului de muncă pentru mii de profesori.

Practic, una din zece norme va dispărea. Dacă împărți 300.000 de oameni sau 250.000, câți sunt în învățământ, la 10, îți dai seama că 25.000 de norme vor dispărea. Acum, ei spun că acești oameni nu sunt angajați pe o perioadă nedeterminată. E adevărat, dar sunt oameni care lucrează în sistem, care au dat examene, au contracte pe un an sau pe patru ani și le puteau prelungi. Deci nu este adevărat că „nimeni nu va fi dat afară”. Ba da, între 15.000 și 30.000 de oameni, nu știu care e cifra exactă, vom vedea în septembrie după ce se vor face încadrările, vor părăsi sistemul, vor fi șomeri.

Mai mult, s-a redus cuantumul pentru plata cu ora de la 50 de lei pe oră la puțin peste 20 de lei brut. Păi, acești oameni, ca să vorbesc pe limba lor, pe limba liberală, totdeauna perorează despre piața, despre virtuțile pieței libere. Haideți să vedem cât este o oră de pregătire pe piața liberă și atunci vom observa dacă statul plătește în acord cu piața liberă sau plătește de patru ori sau de două ori mai puțin.

Acestea sunt două măsuri cu efect imediat. Oamenii nu vor mai fi tentați să ia ore la plata cu ora, dar nici nu vor mai exista ore, pentru că dispar prin creșterea normei. Bineînțeles, profesorii sunt nemulțumiți, pentru că vor trebui să muncească mult mai mult pentru aceiași bani sau chiar pentru mai puțin, dacă ne gândim la plata cu ora. Oricum, vorbim de un învățământ slab finanțat: conform legii educației, ar trebui să existe un buget de 6% din PIB. Acum e de trei ori mai puțin. Și tu ai tupeul să spui că sistemul de învățământ este cel care generează deficit? Daniel David face ceea ce au făcut și predecesorii lui, contribuie la degradarea și mai mult a sistemului public de învățământ.

În paralel, evident, școlile private vor crește, pentru că dacă alternativa la un învățământ public din ce în ce mai slab, mai prost plătit și mai prost gândit, este să-ți trimiți copiii la sisteme paralele de educație, private. Aici nu este nimic nou. Oamenii acționează în această logică. Citeam mai devreme că la Universitatea Babeș-Bolyai, unde Daniel David este rector, există un deficit bugetar de 10 milioane de lei, deși alocațiile de la buget au crescut în permanență. Cu toate acestea, universitatea pe care o conduce Daniel David este pe deficit. 

Lumea în ansamblu este extrem de nemulțumită, dar eu nu văd asta. Tu zici că sunt proteste mari în București, dar eu nu le văd și în marile orașe. Se amenință cu neînceperea anului școlar. Să vedem, va fi un început de septembrie extrem de interesant. Dar, repet, în continuare, criza financiară pe care o traversează România prin acest deficit este rezolvată cu banii de la bugetari. E o logică a unor țări de periferie care îmbrățișează acest ultraliberalism. Totdeauna ceilalți sunt cei „iresponsabili” care cheltuie fără jenă și pe care îi pedepsim.

Este o logică simplă. Practic, discursul hegemonic în România de astăzi, vrem, nu vrem, este acesta. Așa arată un discurs hegemonic. Ideea că oamenii nu înțeleg… înțeleg foarte bine. Un prieten îmi spunea mereu când eu îi tot repetam că poate oamenii nu înțeleg care care-i amplitudinea dezastrului din educație & sistemele publice. Iar el spunea: „Nu, Aurelian, înțeleg foarte bine. Dacă nu înțelegeau, vindeau la magazinul din colț sau la piață. Nu, ei nu vând la piață, ei sunt miniștri, sunt secretari de stat, sunt oameni care înțeleg foarte bine ce se întîmplă”. Numai că o înțeleg într-o anumită logică, una ultraliberală. Favorizezi întotdeauna business-ul și marile afaceri, în general cele mai mari, și evident, tai de unde se poate.

Logica principală: să nu regresăm în clasamentul agențiilor de rating. Și-au atins scopul. România nu a trecut la „junk”, ci este în continuare cu o treaptă mai sus. Dar cu ce sacrificii, cu ce preț? Și mai mult ca niciodată, vedem acum în România această distincție de clasă. Nu mai există sau nu mai există stânga-dreapta? Ba da, există. Vedem foarte clar o distincție evidentă, o falie între cel puțin două categorii sociale mari: cei care sunt la buget și cei care sunt la privat. Asta nu înseamnă că și cei din privat o duc pe roze sau că angajații din corporații trăiesc foarte bine. Nu neapărat. Sunt la fel și ei muncitori care primesc salarii destul de proaste în raport cu munca pe care o prestează.

Dar această logică de acumulare, aproape primitivă, de capital, luând întotdeauna de la categoriile cele mai vulnerabile și mai ușor de manipulat, de prostit, cum se spune în limbajul popular. Iar Daniel David, fie că pleacă sau nu pleacă, are aici o misiune pe care o va îndeplini cu sârg. Sunt foarte mulți liberali categorici în instituțiile publice de stat, în universitățile de stat, deci nu e o surpriză că și Daniel David acționează ca un ultraliberal care este angajat la stat. Să vedem ce aduce toamna, dar mie mi-e greu să cred că măsurile astea vor mai fi retractate sau date înapoi.

Cât de îndreptățit este să vorbim de moștenirea rea a lui Ciolacu? 

Vladimir: Da, se discută că va fi un nou val de măsuri și încă unul până la sfârșitul anului. Vreau să te întreb: oare nu e obiectiv necesar să fie anumite tăieri? Oare problema nu e mai degrabă de unde să se taie? Evident, România are probleme fiscale și financiare. Deci, dacă nu accepți tu personal sau dacă oamenii mai simpli nu acceptă aceste măsuri, ce poate fi făcut diferit? Și încă ceva, am avut mult timp o conducere a stângii românești în frunte cu Marcel Ciolacu. Chiar în timpul lui Marcel Ciolacu au fost făcute mai multe sporuri pentru diferite joburi, statul a fost generos cu populația. Cum vezi și cum vede lumea acest fapt acum? Pentru că unii îl acuză foarte dur pe Marcel Ciolacu că e vinovat pentru ceea ce a făcut. Acum, poate asta e folosit și pentru a justifica tăierile în zonele unde el a dat mai mult. Care e echilibrul sau care e adevărul? Are el o vină semnificativă sau mai puțin semnificativă pentru ceea ce a avut loc, sau cine are vina în această situație fiscală?

Aurelian: La guvernare nu au fost doar PSD, ci PSD și PNL. Bun, dacă ar fi să îi judecăm, îi judecăm la comun. Acum se rostogolește în spațiul public această idee că a fost un dezmăț financiar și că s-au dat tot felul de sporuri. Cu siguranță că sunt categorii privilegiate, numeroase în sistemul public din România, dar nu cred că marea masă a populației trăiește pe un munte de bani.

Inclusiv în învățământ, inclusiv în sănătate (în sănătate sunt salarii mai mari, dar acestea nu sunt rodul guvernării trecute), inclusiv în administrație, eu nu cred că salariile de o mie și puțin de euro, câte sunt majoritatea, sunt o problemă. Întotdeauna s-au creat niște discrepanțe aici. În interiorul sistemului bugetar sunt mai multe paliere de putere financiară. Una este să vorbești de categoriile de la vârf, unde salariile și primele sunt foarte mari, alta este să vorbești de marea masă a populației. Cât câștigă un funcționar?

Se vorbește și de chestiunea asta, că s-au făcut foarte multe angajări la stat. Bun, care este acel surplus de populație angajată? Și dacă sunt angajați, fac parte în primul rând din clientela politică a PSD, a PNL și a USR, fără nicio problemă. Nu se pot angaja oamenii simpli. Știm foarte bine că concursurile din România sunt foarte bine controlate. Nu intră oricine în sistemul public de administrație printr-un concurs transparent. Intră doar oamenii care trebuie.

Deci, dacă s-au făcut aici greșeli și s-au făcut, probabil, foarte multe măriri de salarii în zonele astea privilegiate de vârf, nu cred că populația nu susține o anumită justiție socială prin aplatizarea salariilor, printr-o decență financiară. Dar de ce crezi că se fac aceste discrepanțe frapante în sistemele publice din România? De ce crezi că există aceste decalaje incredibile între salariile medii și cele de la vârf? E simplu. Pentru că cei de la vârf, având aceste salarii și privilegii, vor fi atenți să controleze și să mențină starea de fapt, să păstreze status quo-ul.

Eu nu cred că acum guvernul Bolojan, după cum se arată, are tupeul și curajul să se lupte exact cu aceste categorii privilegiate. De aceea se și spune că nu se pot atinge de banii magistraților, pentru că aici se opune chiar Uniunea Europeană și Comisia Europeană, se vorbește de independența justiției etc. Deci nu văd mari miracole. Nu mi se pare că românii trăiesc pe un munte de bani. Totuși, ne uităm pe structura salariilor din România: majoritatea oamenilor câștigă mai puțin de 1.000 de euro pe lună. 

Deci nu știu dacă problema este aici. În schimb, economiștii ne-au spus în permanență în ultima vreme că sunt zone gri unde nu se intră. TVA-ul este colectat foarte prost în România. La fel, impozitele pe profit sunt colectate foarte prost, de la jucătorii mici și medii până la marile corporații. Încă sunt probleme aici, care sunt neacoperite. Populația nu înțelege aceste chestiuni?

Da, Ciolacu și Ciucă, tandemul, au fost extrem de generoși și populiști în perioada lor. Au crezut că pot conserva puterea dând tot felul de beneficii și sporuri salariale. Dar bun, acum nu se pune problema doar că sunt tăiate aceste beneficii și sporuri. Se merge mult mai adânc. Creșterea TVA-ului, liberalizarea prețurilor la energie și așa mai departe, vor aduce un val de creștere a prețurilor. Nu cred că marea masă a populației va face față acestui val de scumpiri. 

Iar tu ce faci, de unde faci economii? De la învățământ? S-a calculat că economia care se face cu reforma din învățământ e absolut nesemnificativă procentual, valori subunitare. Pentru 30 de miliarde de euro, cât este deficitul bugetar al României, este clar că trebuie să intri în alte zone, mult mai dure, ca să poți să faci o anumită echilibrare. 

Deci, da, guvernul precedent a fost extrem de relaxat financiar. A fost cu o anumită dare de mână. Dar nu văd o mare problemă aici. Problemele sunt date în continuare de necolectarea taxelor, necolectarea TVA-ului, creșterea alarmantă a diferențelor dintre categoriile sociale. Ai văzut că, pe datele despre inegalitățile sociale, România și Bulgaria sunt în top. Sunt dintre cele mai inegalitare țări din Europa. Se acumulează la vârf și se scade de la bază. E simplu.

Pe fondul acesta cresc partidele extremiste, în speță partide de tipul AUR și candidați de tipul lui George Simion. Înțeleg că sondajele indică AUR între 40-50%. Un partid care s-a înființat acum 5 ani și ajunge la 50% nu-ți spune nimic? Totul este manipulare și TikTok? Atât de slabi intelectual sunt oamenii? Un partid care nu exista practic înainte de 2020 are acum aproape 50%? Există miracole electorale din astea fără nicio cauză? Doar generate de influență și propagandă, cum teoretizează cei care-i critică pe populiști? E o narațiune foarte simplă: „noi, bunii europeni”, „ceilalți, răii, legionari, fasciști”. PSD-ul își vede transferate voturile la AUR. E o perioadă tristă pentru România și vin vremuri și mai triste. Cred că lucrurile se vor degrada tot mai mult.

Ce înseamnă criza fiscală și criza de încredere pentru PSD?

Vladimir: Ai menționat că PSD e într-o criză istorică, la 13%, dacă am auzit corect. Pe de altă parte, AUR a crescut atât de semnificativ, probabil atrăgând exact votanții PSD, printre alții. Ce se poate spune despre perspectivele unei „reviriment” de stângă în sistemul politic românesc? Pentru că dacă se iau măsuri de austeritate, asta lovește interesele economice și sociale ale cetățenilor și, respectiv, probabil ar trebui să existe rezistență. Și este rezistență, și din partea sindicatelor, și din partea oamenilor de rând. Cum se traduce această rezistență într-o direcție politică și de partid? Putem aștepta oare apariția unui partid sau unor partide care apelează la interesele oamenilor care au văzut reduceri de venituri și așa mai departe? Și, în general, cum se schimbă sistemul politic în acest context, în această situație actuală?

Aurelian: Din punctul meu de vedere, nu. Vedem acest fenomen amplu și în Europa. Partidele de stânga s-au diminuat până la diluare. Clivajul dominant în societatea de astăzi este acesta: suveraniști, populiști, „legionari”, cum îi numesc ei, fasciști versus pro-europeniști. Este cât se poate de evident. Și aici, în conglomeratul acesta de partide anti-establishment, intră puzderie de votanți, inclusiv cei care-i preferă pe social-democrați sau oamenii care așteaptă de la stat un pic de protecție socială. Păi, unde sunt votanții PSD-ului? Unde s-au mutat? S-au mutat în corpore la AUR. Doar nu s-au dus la liberali, doar nu s-au dus la USR. Exclus. S-au fi dus cumva la UDMR? Nici acolo. 

Dar ce facem cu AUR? Că în campania electorală, George Simion spunea că va da afară 500.000 de bugetari. Simion vrea să copieze modelul lui Milei din Argentina. Deci, practic, România acum este prinsă într-o capcană între două ultraliberalisme, între două viziuni despre stat ultraliberale. Diferențele dintre ele sunt minime, din punct de vedere economic, cel puțin.

În rest, de Est versus Vest… Nu văd partidul AUR capabil să își îndrepte atenția către Est, către Rusia. În primul rând, este un partid cu reprezentare europarlamentară. Ei sunt în parlamentul de la Bruxelles, stau acolo, discută legi, fac legi și așa mai departe. Nu-i văd ca eurosceptici pe AUR.

Stânga în România, din punctul meu de vedere, este aproape moartă. Sunt anumite grupuri de intelectuali, în general universitari, cum ironic îi numesc ceilalți „stânga-caviar” sau „intelectualii de salon”, care, de fapt, nici nu contează. Sunt doar intelectuali și atât, nu influențează câtuși de puțin discursul public din România de azi. Nici măcar AUR nu contestă foarte mult ce se întâmplă acum în țară. Se mai duc pe la câte o indundație sugerând: „Uite, noi suntem cu cetățenii simpli, îi ajutăm să-și repare casa”. Dar nu prea contestă ce se întâmplă. Și nici PSD-ul, ca Partid Social Democrat. Stă la guvernare și acceptă aceste măsuri. Despre ce stângă să mai vorbim în România de astăzi? Este inutil, practic. Nu mai există un partid de stânga și nici nu văd ce se va inventa. Ar trebui să dispară AUR, în primul rând, ca să apară o alternativă de stânga.

Sau să-și diminueze foarte drastic procentele. Ori în viitorul apropiat, asta nu o văd ca o posibilitate. Nu mi se pare. O să vedem la următoarele alegeri ce se va întâmpla. Dar nu văd cine. Grupuscule din acestea minuscule, gen Demos, Sens și nu știu ce, să fim serioși, astea sunt cel mult glume, nu partide. Sunt niște ONG-uri care mai discută și ele politică. Dar nu sunt partide în adevăratul sens al cuvântului.

Deci, din punctul meu de vedere, cum spunea Gramsci, vorbim de hegemonie. Este un discurs hegemonic. Nu avem prea multă opoziție. Care este opoziția acum? Și prin ce se manifestă opoziția? Ce face AUR? Care sunt contramăsurile pe care le propun la sistemele astea? Nici nu i-am auzit. Doar i-am văzut că s-au dus cu niște lopeți și cazmale să scoată noroiul din casele din Moldova. O chestie relativ ieftină de populism la firul ierbii. Au ei ceva? Aduc niște critici serioase, argumentate? Vin cu niște contramăsuri? Vin cu niște contrapropuneri? Nu. Prin urmare, cred că și ei acceptă acest status quo.

E o țară de periferie care trăiește exploatându-se populația locală aptă de muncă, cu o elită locală care o duce bine după standarde economice chiar europene, cu un business extern care o duce bine aici în România și cu micile firme românești, întreprinderile mici și mijlocii, care se chinuie să supraviețuiască, unele prin contracte cu statul. Și asta este România, de fapt. Nu văd o alternativă în viitorul apropiat la acest mod de a face politică și de a vedea lucrurile într-un sens economic, politic și social. Nu văd. Poate sunt sceptic, dar asta e. Am învățat în cei 35 de ani că optimismul nu-ți folosește la nimic. 

Îl cunoaștem pe Nicușor Dan sau nu?

Vladimir: După aceea, foarte brusc, a apărut această controversă legată de legea anti-legionarism, pe care președintele român Nicușor Dan se străduiește fie să o desființeze la Curtea Constituțională, fie să o aibă reconsiderată în Parlament. Nicușor Dan a avut și niște afirmații care sunau ca și cum justifică, într-o anumită măsură, tendințele de legionarism pentru că ar fi fost anticomunist, pentru că e din Făgăraș și așa mai departe. Asta este doar un aspect, desigur, al președintelui ales, Nicușor Dan, dar probabil că el are și aspecte foarte pozitive. Văd, de exemplu, că el se ocupă, cel puțin retoric, de lupta împotriva violenței domestice. Deci, nu zic că e o persoană simplu de analizat, dar voiam să te întreb: cum arată Nicușor Dan la două-trei luni după alegeri? În ce măsură imaginea care a existat în timpul alegerilor, aceea de un fel de salvator, cu tendințe pro-europene, rămâne justificată? În ce măsură vedem o persoană mai mult sau mai puțin diferită și unde apare diferența, dacă există?

Aurelian: Aici, sunt iarăși două chestiuni distincte. Nicușor Dan ca salvator care ne salvează de fascism. Asta e simplu, face parte din imaginarul campaniilor electorale. Trebuie să creezi o relație cu oameni „răi” și oameni „buni”. Nicușor Dan a fost de partea bună a istoriei. Cam toate poveștile din România post-comunistă se învârt în jurul narațiunilor cu buni și răi. În 1996, Constantinescu se înfrunta cu „neo-comunistul” Iliescu, care, culmea, era și „necredincios”. O întrebare adresată de Emil Constantinescu, candidatul de atunci și ulterior președinte, a fost: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. De parcă era foarte important în ce crede un candidat la președinție. Era vremea când încă la dreapta Dumnezeu însemna ceva. Dreapta era conservatoare în sensul acesta, al bisericii, iar a nu fi credincios era văzut ca un păcat. Aveai un neo-comunist necredincios, ateu, și un geolog non-comunist, foarte „fancy” și, mai mult, un geolog credincios.

În 2000, lupta lui Iliescu a fost la fel: Iliescu e neo-comunist, dar totuși nu e ca fascistul Vadim, deci trebuie să oprim fascismul. În 2004, narațiunea se joacă în jurul anti-corupției, corupția ca fenomen societal care nu va dispărea niciodată, și nici nu a dispărut atunci, chiar s-a amplificat în timpul mandatelor lui Băsescu. Apoi Iohannis cu Ponta: Iohannis, „neamțul bun care știe să facă lucrurile”, versus Ponta, „mitomanul”, „plagiatorul”. Adică povestea clasică. Și acum, în final, a intrat în cursă fascismul, pentru că vremurile sunt de așa natură în Europa și în România. Ai partide naționalist-suveraniste care trebuie contracarate și atunci contracarezi cu… „Noi suntem pro-europeni”.

Apoi, partea a doua: Nicușor Dan a fost de partea poveștii bune, a câștigat. Partea a doua: învingem fascismul, dar suntem reticenți când trebuie să promulgăm o lege care îl condamnă sau, mă rog, o lege despre legionarii care sunt puși la colț.

Dacă te uiți, tu, ca un bun cunoscător al spațiului românesc, la mediile acestea de dreapta, anti-comuniste, cum își zic ele, non-socialiste și așa mai departe, întotdeauna luptătorii din munți au avut o anumită aură, chiar dacă erau legionari, pentru că luptaseră cu comunismul. Deci, în zonele astea, dacă faci un sondaj sincer și cu o masă de oameni suficientă ca să-ți dea o anumită validare, vei observa că aceștia chiar au o anumită simpatie pentru cei care se opuneau comuniștilor, chiar dacă erau legionari sau fasciști. Asta rămâne în continuare. S-au făcut filme despre luptătorii din munți. Există un cult al acestor luptători anti-comuniști.

Și, în logica asta anti-comunistă/post-comunistă, evident, cei care s-au opus comuniștilor au o aură deasupra capului. Prin urmare, nu trebuie să-i criticăm foarte tare. Da, nu ne place legionarismul interbelic, nu ne plac fascismele interbelicului, dar, iată, niște țărani care erau și membri ai Gărzii de Fier, ai Partidului Legionar, au luptat cu comuniștii, s-au opus comunismului. Prin urmare, nu sunt așa de blamabili.

Și aici Nicușor Dan se încadrează în categoria asta. Este simplu, s-a arătat foarte clar că face parte din această categorie. Gândește-te că în anii ’90, la Humanitas s-au publicat toți autorii care fuseseră intim conectați cu Garda de Fier: Cioran, Eliade și așa mai departe, Petre Țuțea. Au fost publicați pe bandă rulantă. A existat și încă există ideea asta că, băi, niște oameni au luptat cu comunismul. Ce mai conta că erau legionari? Unii dintre ei, nu toți. Și atunci, normal, Nicușor Dan vine din zona asta. E simplu, se vede. Nu e, iarăși, nicio surpriză. Adică nu e un „wow, ne mirăm”. Acest fenomen a existat întotdeauna în perioada post-comunistă. Legionarii care au luptat cu comuniștii au primit un cec în alb. Pot fi „răi”, dar uite ce mișto, ei s-au opus comunismului, luptând în munți, cu arma în mână.

În anii ’90, la Televiziunea Română, au fost seriale făcute despre luptătorii din munți, despre oamenii de acolo. Sigur, nu toți erau legionari, să nu ne înțelegem greșit, dar o parte din ei, da. Și s-a acționat în logica asta. Nicușor Dan nu a spus-o acum explicit, dar a lăsat de înțeles: „totuși, ei au luptat cu… trebuie să ne gândim puțin. Au fost anti-comuniști”. Adică e acolo un balans între legionarismul lor și anti-comunismul lor. Se creează un fel de echilibru și sunt pe zero. Deci nu mi se pare ceva neașteptat la Nicușor Dan. Mă așteptam, sincer.

Măsuri de austeritate alternative

Vladimir: Ai vorbit mult că măsurile lovesc foarte mult interesele oamenilor neprivilegiați, în timp ce trec foarte ușor peste interesele, să zicem, oamenilor care au capital. Ce poate fi făcut diferit? Poți, te rog, să rezumi cum ar putea arăta un program de austeritate alternativ? Cel puțin ca principii sau ca surse de venit, ca cheltuieli de tăiat. Ce ți se pare cel puțin plauzibil ca alternativă?

Aurelian: În primul rând, ce mi se pare plauzibil ca alternativă, și asta ți-am zis, au spus-o înainte mulți economiști din România, din zona asta de stânga: poți să colectezi mai bine taxele la stat. Să colectezi mai bine taxele, nu excepțional, nu splendid ca cele mai performante state din Uniunea Europeană. Nu, dar măcar la nivelul mediei țărilor din Europa Centrală și de Est sau în media țărilor foste comuniste. Să colectezi taxele în modul acesta și vom vedea că vor veni niște miliarde de euro de acolo.

Apoi, dacă vrei să aplatizezi inegalitățile sociale, pur și simplu nu mai faci impozitare regresivă, ci faci un alt tip de impozitare, adică faci o impozitare progresivă. Modul cum taxezi, cum îi taxezi pe oameni, dacă îi taxezi diferențiat și dacă le permiți să se acumuleze privilegii, și modul cum îți colectezi taxele, acestea mi se par fundamentale. În rest, că se pot face reforme în sistemul educației, în sistemul medical sau în sistemul administrației publice, să se elimine privilegiile, clientelismul, eu nu cred că populația spune „pas” aici. Niciodată nu va spune „pas”. Da, dar să se facă acele reforme care sunt esențiale și vitale, nu pur și simplu să-i lovești pe oamenii simpli, doar pentru că acolo poți demonstra că ai luat niște măsuri pentru a nu scădea ratingul de țară.

De asta mi se pare, ca să rezumăm, că e important cum faci impozitarea în România, dacă adâncești sau nu decalajele sociale și cum îți colectezi taxele. Și nu trebuie să fii ultra-performant. Trebuie să o faci exact cum o fac țările din Europa Centrală și de Est. În limitele acelea și nimic mai mult. Putem să fim ca Ungaria, Cehia sau Slovacia. La nivelul acesta ar fi foarte bine. Asta mi se pare fundamental.

Guvernul actual spune că vrea să eliminăm privilegiile. Se va opune cineva, cu excepția celor privilegiați? Chiar crede Guvernul că marea masă a populației suferă că niște privilegiați își pierd privilegiile? Nu, aici nu va fi nicio opoziție. Ba, dimpotrivă, vor fi susținuți. Din punctul meu de vedere, astea sunt esențiale. Iar referitor la corectarea taxelor, s-au dat atâtea soluții: cum să fie colectate, inclusiv prin informatizarea ANAF și așa mai departe. Se știe foarte bine care sunt marii datornici, inclusiv la TVA și la impozite neplătite. Se știe foarte, foarte bine. Prin urmare, dacă sunt exonerați, sunt exonerați cu voia statului. Punct. Nu e că „nu se știe”. Asta e… o glumă proastă. Ca să rezum, acestea sunt redistribuție de sus în jos, nu de jos în sus, o dată. Și doi, colectarea foarte bună a taxelor. Și, evident, încercarea permanentă de a mări pragul de salariu minim. România nu mai este o țară care să rămână în permanență în zona asta tenebroasă a muncii ieftine. Trebuie în permanență să pui presiune ca și în sectorul privat, salariile să crească. Eu sunt absolut convins că oamenii din sectorul privat și din corporații muncesc foarte mult și muncesc pe salarii nu foarte mari. Dar pentru starea asta de fapt nu sunt de vină bugetarii.

Așteptări pentru toamnă

Vladimir: Să conchidem cu ceea ce ai spus despre toamna care va fi interesantă. Ce așteptări ai de la revenirea vieții socio-comunice la activitatea obișnuită, care va avea loc în septembrie și după? Ce putem aștepta de la oamenii muncitori sau angajați? Ce putem aștepta de la guvern, de la actorii principali din societatea românească?

Aurelian: Sindicatele din învățământ spun că vor să blocheze începerea anului școlar. Vom vedea. Eu sunt sceptic aici. Având experiența de 35 de ani în România post-comunistă, eu cred că sindicatele vor ceda la un moment dat și vor spune foarte simplu că pun interesele elevilor mai presus de interesele lor și că e important ca elevii să nu sufere. Chiar dacă vor bloca o zi, două, trei, ulterior vor ceda. Asta referitor la învățământ.

Referitor la celelalte categorii sociale, nu știu. Probabil că vor mai fi greve toamna asta pentru că, într-adevăr, efectul scumpirilor, efectul inflației, va fi devastator și foarte mulți oameni își vor vedea salariile pulverizate. România a mai trecut prin fenomene de proteste în masă, chiar în timpul guvernelor din vremea lui Băsescu, dar parcă lucrurile au rămas cumva tot ca înainte. 

Probabil că lucrurile vor rămâne neschimbate, dar vor fi mici ajustări pe aici și pe acolo. Sunt foarte sceptic în momentul de față. Nu, nu văd foarte multe lucruri bune la orizont. Văd doar această stare de fapt care se va conserva în următorii ani și probabil care se va mai discuta un pic, se va mai rediscuta în jurul alegerilor. Iar în ceea ce privește opoziția politică, nu am niciun fel de încredere în opoziția politică de azi. Practic, din punctul meu de vedere, nu există. Nu există o opoziție politică.

Deci, pentru cetățenii în general, pentru oamenii din România, marea majoritate a populației, lucrurile se vor degrada și mai mult. Cam așa…

Foto: București (sursă: Pixabay, CC0)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author