
Articol, publicat în campania electorală pentru vicepreședinte pentru relații internaționale în cadrul USR Tineret
Ioana Abăseacă
Ioana Abăsească are 24 de ani. Ea este membru al USR Tineret, cel de al treilea partid ca influenţă din parlamentul român actual. În cursul campaniei electorale interne pentru funcţia de vicepreşedine pentru relaţiile internaţionale al USR Tineret (marţie-aprilie 2020) absolventa de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti publică acest articol.
Bună, dragi colege și colegi!
Vă previn că urmează un pergament de text de la mine. Soul out. Este o expunere de lucruri pe care eu personal le văd ca mergând într-o direcție fără sens în ceea ce privește politica externă a României. La final spun unde și cum putem interveni noi în tabloul acesta și ce-mi doresc eu personal. Sper să citească cât mai mulți dintre voi și vă invit să discutăm în comentarii.
România este într-un impas în ceea ce privește mișcările sale pe scena internațională și nu doar de ieri – de azi. Generația actuală de politicieni trebuie să înțeleagă și să dea un curs prezenței noastre în lume. Generația următoare de politicieni (voi, noi) trebuie și ea să se pregătească pentru când va ajunge în prim-plan.
Avem câteva linii de direcție în politica externă. Ne orientăm cu precădere către vest și ignorăm destul de nonșalant vecinii de la granițele noastre. Ocazional, mai aruncăm câte un ochi la Chișinău. Preocupările României în politica sa externă sunt constante în ultimele trei decenii: relații bune – foarte bune cu Statele Unite ale Americii – prioritatea numărul 1, UE și toate atribuțiile, datoriile care decurg din statutul nostru de membru, NATO – angajamentul de 2% din PIB și operațiuni militare de pregătire internaționale (în România, Polonia, statele baltice și în general în Europa estică, la frontiera cu Federația Rusă), Republica Moldova. Cam așa arată prioritățile României de ceva timp și sunt constante.
Factual însă, lucrurile sunt gri. Fără să doresc să hiperbolizez starea de fapt, România se lasă purtată de “merge și așa” în ceea ce privește politicienii care sunt acolo să facă politică externă, să pună în valoare Planul de Guvernare sau să reprezinte România în internațional. În contrast cu ei, avem un corp diplomatic de elită, diplomați de carieră foarte bine pregătiți, legați la mâini de multe ori. Politicul primează, trece de tehnocrați și își impune voința fără prea multă păsare sau atenție.
De ce spun că lucrurile sunt gri? Să vă dau câteva exemple.
România nu a avut 3 ani de zile ambasador în Belgia (2016-2019), statul european cunoscut ca sediul instituțiilor UE. N-am avut ani de zile reprezentant la Bruxelles, nici când România a avut președinția rotativă a Consiliului UE. La capitolul angajamente internaționale (ONU) suntem în întârziere cu plata cotizațiilor, un lucru despre care nu se vorbește în mod public, dar care îi exasperează pe ambasadori și șefi de delegație, pentru că mereu trebuie să dea explicații. Când îmi făceam stagiul la UNESCO am început abia să zgârii suprafața problemei. Am avut o zi în care am ajuns la birou și secretara domnului ambasador ne-a spus că ambasadorul era pe punctul de a fi evacuat din chirie pentru că statul român nu a mai plătit nimic câteva luni. Așa că ea a trebuit să negocieze cu proprietarul și să dea telefoane ca ambasadorul să nu ajungă în stradă. Un exemplu banal de nepăsare.
Nici cu vecinii noștri din regiune nu pare să avem vreo preocupare în mod special. Bulgarii ne cer de ceva timp să încheiem un parteneriat ca să construim un al treilea pod peste Dunăre. Boiko Borisov, prim-ministrul de la Sofia, o spune public, pune presiune pe București. În ultimul an, subiectul a apărut de câteva ori în media. Nici Viorica Dăncilă, nici Ludovic Orban nu au reacționat în vreun fel. România dă din umeri și merge mai departe. Cozi de ore la granița Giurgiu-Ruse? Merge și așa… Nici în Republica Moldova nu pare că ne dăm prea tare interesul să mergem. În afară de Traian Băsescu, nici un alt președinte nu s-a obosit în mod special. Klaus Iohannis a mers la Chișinău o dată în 2015 și a refuzat să se ducă să stea de vorbă cu Igor Dodon anul trecut.
România a zis că ar fi o idee bună să avem cooperare în Marea Neagră. Apoi a lăsat lucrurile în voia sorții. Ne-ar fi prins bine și o cooperare cu statele dunărene în cadrul EU Strategy for the Danube Region. Dar acolo nici măcar nu mai trimitem reprezentanți la întâlniri, lucru care îi exasperează pe germani, austrieci și ceilalți parteneri. Și lista rușinii credeți-mă că poate continua.
Totuși, avem rețeaua, poziția și resursele necesare să ieșim din momentul acesta rușinos.
Spre exemplu, avem un Institut al Limbii Române care predă limba română în străinătate, în special copiilor românilor din Diaspora. Dar acest institut este o rețea de soft power care poate fi folosit mult mai bine și în interesul nostru. Spre exemplu, există o catedră de limba română în Kazakhstan, la Universitatea din Karaganda, unde nu știu dacă știți, dar există o comunitate de vorbitori de limbă română. Sunt persoane deportate din Moldova pe vremea lui Stalin și nepoții lor de azi.
Avem ICR-urile – Institutele Culturale Române, dar și acolo ratăm ocazional șansa de a face lucruri subfinanțând aceste institute sau – treabă bună românească – punând acolo diferite pile fără pregătirea necesară.
Eu spun și susțin toate aceste lucruri și le-aș spune și le-aș susține chiar dacă nu aș fi membră într-un partid politic. E just, m-am alăturat proiectului USR cu un focus clar pe relațiile internaționale. Cred că fiecare generație trebuie să-și îndeplinească rolul ei în societate. Al meu, ca o piesă foarte mică într-un puzzle uriaș, este să încerc să formez în jurul meu un grup de oameni interesați în mod activ de ce se întâmplă în lume, care să înțeleagă unde anume se poziționează România în lumea aceasta globalizată și interconectată, pentru ca atunci când voi veți ajunge în poziții-cheie, poziții de decizie să fiți pregătiți și înțelepți.
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!