Deși de 20 de ani încercăm să ajutăm femeile să se simtă mai în siguranță, în continuare este mai rușinos să fii victimă decât agresor. Realitatea asta trebuie să se schimbe
De Oana Sandu
Ilustrații de Tuan Nini
16 septembrie 2019
Acest articol a fost publicat în DoR #37 şi este preluat aici cu acordul autoarei.
Vara aceasta, într-o cafenea din Brașov, intervievam o avocată despre cazurile sale de violență în familie. Îmi povestea că, după ce rezolvă separarea victimei de agresor, de cele mai multe ori printr-un ordin de protecție și divorț, muncește să obțină încredințarea copiilor în mod exclusiv mamei. I-am spus că după divorțul alor mei și mama a devenit, legal, singurul meu părinte.
M-a întrebat dacă a fost vorba de violență domestică. Am răspuns dintr-o suflare:
„A, nu! Tata a renunțat la mine.”
Avocata a continuat discuția și a început să-mi explice despre cum legislația de încredințare a minorilor s-a schimbat în ultimii ani. Nu mai puteam să fiu atentă la ce-mi povestea, pentru că mintea îmi rămăsese la răspunsul pe care i-l dădusem. Așa că am întrerupt-o cu jumătate de zâmbet: „Ba da, a fost, nu fizică, dar a fost. Verbală, emoțională…”
Sigur, tata a renunțat de bunăvoie la a mă vedea atunci când aveam 13 ani. Dar răspunsul pe care i-l dădusem avocatei Liliana Ștefănescu-Goangă nu era chiar adevărat. O parte din creier a decis să șteargă istoria mea personală: înjurăturile tatei, plânsetele mamei, ușile trântite sau încuiate, chiar și pumnul pe care mama l-a primit, dar despre care mi-a povestit zeci de ani mai târziu.
Documentez, scriu și vorbesc public despre violența în familie de cinci ani și tot sunt momente, asemănătoare conversației de mai sus, când creierul mă păcălește spunându-mi că violența domestică nu e despre mine.
Când ne gândim la acasă ne imaginăm un loc unde ne simțim în siguranță, unde primim căldură și, ideal, iubire. Asta face violența în familie să fie atât de greu de înțeles, de recunoscut și de pedepsit; e contradictorie, incertă și greu de cuprins. Nu e doar despre lovituri și bătăi și nu se întâmplă doar celor care nu sunt educați, care suferă de sărăcie sau sunt dependenți de alcool. E și despre abuz emoțional, despre controlul pe care adesea bărbații îl vor asupra femeilor, despre cum am învățat să ne stabilim rolurile într-un cuplu – femeia subordonată, bărbatul decident.
În România, 30% dintre femei spun că au fost afectate de violență fizică sau sexuală la un moment dat în viață. În 2018, aproape 18.000 de femei au fost lovite. În familie. 48 au murit. Iar acestea sunt doar cifrele din cazurile raportate la poliție.
Sigur, problema violenței nu este tipică României. Se întâmplă și în Marea Britanie, Austria, Spania, Italia sau Australia. Diferența este că, în alte țări, sistemele de protecție a victimelor funcționează mai eficient, raportările abuzurilor sunt mai multe, iar discuția în jurul acestor subiecte ajunge mai des pe agenda publică și cea politică.
Evenimentele de la Caracal au deschis acum și discuția despre cum se poartă autoritățile cu victimele, cum ele nu sunt ascultate și nici crezute, cum sunt judecate sau acuzate și cum asta le face să nu aibă încredere în poliție sau justiție și să nu raporteze agresiunile prin care trec.
Cele mai multe dintre victimele femei care ajung să interacționeze cu autoritățile sunt cele lovite de parteneri. Aceste femei și organizațiile neguvernamentale care le reprezintă au vorbit de multe ori în ultimii 20 de ani despre problemele grave ale sistemului public – de la nevoia de ordine de protecție mai sigure și mai rapide, până la nevoia de cursuri obligatorii pentru polițiști, procurori și judecători – dar vocile lor nu au fost ascultate pe bune. Din păcate, schimbările din ultimii ani legate de siguranța femeilor – și au fost schimbări – s-au întâmplat în mare parte după ce niște femei au fost ucise. Doar asta aduce violența în prim-planul agendei publice pentru o perioadă.
În ultimul an, am vorbit cu aproape o sută de oameni despre violența domestică: de la femei care au trecut prin relații abuzive, la familii care i-au pierdut pe cei dragi, până la profesioniști care lucrează în domeniu – activiști, avocați, psihologi, sociologi, procurori și polițiști –, și am înțeles că violența în familie e mai mult decât un fenomen. E despre noi toți. Abuzul și agresivitatea sunt atât de înrădăcinate în familiile noastre încât au devenit parte din bagajul emoțional pe care-l cărăm peste tot și pe care îl vom da mai departe dacă nu devenim conștienți de asta. Toate ne afectează în nenumărate feluri, de la problemele de sănătate fizică și psihică care apar în urma abuzurilor, la traumele copiilor martori, la capacitatea redusă de muncă cauzată fie de controlul financiar al partenerului, fie de dezechilibrul emoțional al victimelor, care se manifestă mult timp după ce și-au părăsit agresorii.
Violența, mai ales violența împotriva femeilor, e o problemă de sănătate națională. E momentul să vorbim toți despre asta.
Tot în vară, la o reuniune a femeilor care au ieșit din relații abuzive, am întâlnit-o pe Ana. Într-o pauză a evenimentului a venit spre mine și mi-a spus că ar vrea să ne vedem într-o zi la o cafea fiindcă uneori se gândește să scrie o carte după câte i s-au întâmplat.
Ana are 52 de ani, este de profesie ingineră și a trăit într-o relație abuzivă aproape 30 de ani. Ea și soțul s-au îndrăgostit când erau studenți. Locuiau într-un oraș la 100 de kilometri de București, le plăcea să călătorească și să facă drumeții pe munte. Ana spune că agresivitatea bărbatului a apărut după ce au devenit părinți. Uneori, se purta violent cu fetița lor. Apoi, înjurăturile au devenit limbaj cotidian. A început să aibă relații cu alte femei, iar după certuri pe tema asta, o lovea și uneori o strângea de gât. Urmau agresiuni sexuale pe care de multe ori Ana nu le-a putut opri pentru că „noaptea, ca să nu se mai sperie copiii care dorm în altă cameră, te lupți cu el sau cedezi, ca să nu mai facă scandal. Asta nu înseamnă că îți dai acceptul la actul sexual. Și asta e viol în cadrul familiei, dar nu ai cum să-l demonstrezi”.
Aveau o firmă împreună, pe care au deschis-o la sfârșitul anilor ’90 și care le adusese prosperitatea financiară la care visau când erau studenți. Ana spune că nu prea a apucat să lucreze în firmă, așa cum și-ar fi dorit, fiindcă el o ținea departe de asta. La fel ca alte femei care trec prin relații abuzive, și-a pus și ea mulți ani întrebarea „de ce stau?”. Numai că atunci când există copii, mereu e de cântărit răul pe care li-l faci dacă pleci sau dacă stai. Uneori judecăm spunând „e o prostie să stai pentru copii”, dar pentru femeile controlate, jignite și lovite, deciziile acestea nu sunt niciodată ușoare. Plecarea nu este o alegere, este un proces care durează. Ana știa că i-ar fi fost greu singură cu doi copii, cine ar fi angajat-o cu o experiență de muncă minimă, cum ar fi luat-o de la zero, dacă auzea deja de ani buni de la omul pe care-l iubise și cu care făcuse doi copii că este „zero barat”?
Anul acesta, în mai, au avut o nouă ceartă, în urma căreia bărbatul a încercat să o violeze. Ea a reușit să-l oprească și l-a zgâriat pe braț. Femeia a ieșit apoi în curtea casei pe care o împarte cu mama ei și cu familia surorii. Le-a spus celorlalți ce s-a întâmplat. Mama ei l-a întrebat pe bărbat de ce nu-i e rușine, de ce face așa ceva? Bărbatul i-a spus să plece din calea lui. Când Ana l-a întrebat de ce-i vorbește așa urât mamei sale, el i-a prins gâtul și i-a dat capul pe spate. I-a spus că a făcut box și o poate omorî într-o secundă. „Până aici, să știi că sun la poliție”, i-a spus Ana. Soțul i-a zis să sune și a plecat.
„Mi-am văzut moartea cu ochii”, mi-a spus Ana despre momentul când a decis pentru prima oară să sune la 112. Era speriată și tremura. Polițiștii i-au spus la telefon să vină la secție. Când a ajuns acolo, un polițist a întrebat-o de ce reclamă abia acum, după 30 de ani, dacă s-au mai întâmplat astfel de situații. Venise și bărbatul la secție, chemat de polițiști, și, într-o altă încăpere, a declarat că și el a fost agresat și le-a arătat zgârietura de pe braț. Femeia le-a spus că s-a apărat după tentativa de viol. Polițiștii i-au spus că nu există viol în familie. A sunat să întrebe un avocat, al cărui număr de telefon îl avea pentru posibilul divorț la care se gândea. El i-a spus același lucru, că nu există viol în familie.
În acest timp, polițiștii au insistat că cel mai bine ar fi să se înțeleagă amiabil, să nu mai ceară ordinele de protecție, să renunțe la plângeri și să plece acasă. Ana nu a renunțat, iar dacă nu a renunțat ea, nici bărbatul nu a făcut-o. Amândoi au primit ordine provizorii de protecție. Ana își amintește că polițiștii i-au spus că ordinul are valabilitate cinci zile și va trebui prelungit de instanță. Unul dintre ei a avertizat-o că nu are nicio șansă ca judecătorul să-l prelungească, căci au întâlnit victime bătute până la sânge care nu au reușit.
O zi mai târziu, polițiștii au sunat-o și i-au spus să se ducă la Parchet, pentru că procurorul vrea să se asigure că își menține cererea de ordin. Acolo, o femeie procuror i-a sugerat să renunțe la ordin pentru că au amândoi o vârstă, mai bine se înțeleg de dragul copiilor.
Ana era confuză.
Fuseseră două zile pline, și era la capătul puterilor. Prea mulți funcționari îi spuseseră să renunțe. Era și dependentă financiar de soț, cheltuielile copiilor care studiază în străinătate erau plătite tot de el, firma o aveau în comun. A decis să renunțe la ordin. Se simte adesea vinovată pentru asta.
N-are de ce să se simtă vinovată.
În primul rând, polițiștii au dezinformat, spunându-i că nu există viol marital, deși este o infracțiune penală și o formă de violență în familie. Apoi, nu au crezut-o când le-a spus că l-a zgâriat pentru a se apăra și au sancționat-o cu ordin de protecție. Apoi, au învinovățit-o și au revictimizat-o. Procurorul nu trebuia să o audieze – reaudierea victimei la Parchet nu face parte din procedura standard pentru ordinele de protecție – și nici să-i sugereze să renunțe. „Este doar ceva în familie care se poate rezolva amiabil” și „de ce a așteptat 30 de ani până să reclame?” sunt două afirmații care pot face rău victimelor violenței domestice. Un manual despre prevenirea și combaterea violenței domestice împotriva femeilor pentru polițiști și alți profesioniști din domeniul justiției, creat chiar printr-un program european al Inspectoratului General al Poliției Române, arată că învinovățirea și revictimizarea poate să facă femeile să nu mai raporteze abuzurile la care sunt supuse, să creadă că merită ceea ce li se întâmplă
și să piardă complet încrederea în sistemul public de ajutor.
Problema nu stă în legi pe care nu le avem sau în proceduri pe care nu le-am creionat încă. Ele există, doar că, în prezent, drumul de la document la practica de zi cu zi e destul de lung. Așa cum arată și povestea Anei, încă este enorm de muncă pentru ca profesioniștii din sistem să creadă victimele și să le ofere protecție.
Tot pe hârtie avem unul dintre cele mai bune ordine de protecție din Europa. Astăzi, polițiștii îl pot da imediat după ce agresiunea domestică este raportată. Pot intra în casa unde victima anunță că se află, chiar dacă este și proprietatea agresorului și îl emit după ce aplică un chestionar prin care să-și dea seama cât de periculoasă este situația în care se află victima. Apoi, acest ordin provizoriu de protecție de cinci zile este confirmat sau infirmat de procuror. Urmează instanța, unde un judecător decide dacă-l prelungește pe o perioadă mai lungă, de maximum șase luni, timp în care agresorului i se interzice să se apropie de victimă și de locurile unde ea se duce (distanța specificată e de 100 sau 200 de metri), să o sune sau să o contacteze online.
Dar ca să ajungem aici nu a fost deloc ușor.
Prima lege dedicată prevenirii și combaterii violenței în familie a fost adoptată în 2003, la presiunea organizațiilor neguvernamentale și a procesului de aderare la Uniunea Europeană. Doar că nu proteja în niciun fel victimele. Societatea civilă ceruse intervenție de urgență când femeile sunt lovite, dar guvernanții și politicienii au respins propunerea ca agresorul să primească ordin și deci să fie evacuat din casă, motivând dreptul constituțional la proprietate, își amintește Andreea Bragă, membră a Centrului Filia, organizație pe care a condus-o în ultimii șase ani, parte din Rețeaua de ONG-uri pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor. „A existat o rezistență puternică față de intervenția statului în viața privată, mizând pe ideea că dreptul la proprietate primează, iar Legea 217 a fost centrată pe mediere în forma sa inițială, deci violența domestică era tratată mai mult ca o problemă privată, în care statul ar trebui să intervină doar ca să împace victima cu agresorul”.
Pe atunci, avocata Ștefănescu-Goangă, cu care am stat de vorbă în Brașov, era în primii ani de carieră și începuse să lucreze pentru adăpostul pentru victimele violenței domestice al Bisericii Reformate „Casa Speranței”. Le ajuta pe femeile din acest adăpost să depună plângeri penale sau să divorțeze. Știa violența de acasă, pentru că trăise cu un tată care-i lovea mama, dar și pe ea și frații săi.
Femeile nu sunau la poliție pe atunci, spune Ștefănescu-Goangă, pentru că „din momentul în care puneau piciorul în secția de poliție erau supuse unui tratament care rareori le încuraja să depună plângere penală. Parcă erau niște infractori care veneau să își ceară drepturile”. Erau întrebate ce au făcut ele ca să determine comportamentul agresiv al partenerului; erau ridiculizate și li se spunea adesea „că e dragoste cu năbădăi și să se ducă acasă că sigur le-a plăcut; erau întrebate, dacă au stat atâta, de ce tocmai acum li s-a năzărit să facă plângere”.
În 2011, România rămăsese singura țară din UE fără ordin de protecție. Câteva luni mai târziu, după proteste ale ONG-urilor, legea a fost adoptată de parlamentari. Era în drum spre promulgare la Președinție când o coafeză a fost împușcată de soțul ei într-un coafor din București. (Agresorul a ucis și o colegă de-ale femeii și a rănit alte șase persoane.) La trei zile de la acea crimă, președintele de atunci, Traian Băsescu, a promulgat legea și a declarat, aproape râzând, de 8 martie, ziua internațională a femeilor: „Am promulgat Legea cu protecția femeilor în familie. (…) Așa că nu o să mai fiți bătute acasă de bărbați. Dacă vă mai atinge cineva cu altceva decât o floare, să meargă în pușcărie”.
Dar ordinul, în forma lui de atunci, era inutil. Polițiștii nu aveau nicio putere când vecinii sau victima sunau la 112. Nu puteau intra în casă dacă nu aveau acordul ambelor părți din interior. Femeile erau cele care trebuia să strângă probe și să se ducă cu ele la instanță.
Era nedrept. Ordinul nu scotea agresorii din casă imediat după violență și tot femeile erau cele care adesea plecau la rude sau în adăposturi sau chiar în alte orașe. Ele erau cele care își schimbau complet viața – își relocau joburi și școlile copiilor. Era ca și când dacă un vecin este violent cu noi, singura scăpare pe care o avem este să părăsim noi blocul.
Era periculos. Judecătorii îl dădeau, în medie, la 30 de zile după ce femeile îl cereau. Asta chiar dacă specialiștii spun că cea mai periculoasă perioadă din viața unei femei care iese dintr-o relație violentă este cea de după ce raportează abuzul. Iar pe atunci femeile erau nevoite să locuiască în continuare cu agresorul, sub presiunea și amenințările acestuia. Din cauza asta, spune Bragă, multe dintre cererile pentru emiterea unui ordin de protecție erau retrase. (În 2016, printr-o modificare legislativă inițiată de asociația Necuvinte, termenul până la care judecătorii trebuiau să emită ordinul a fost scurtat la 72 de ore).
Organizațiile neguvernamentale au cerut timp de cinci ani ordin provizoriu de protecție, care să fie dat pe loc de polițiști. Ideea și, mai apoi, proiectul de lege la care au lucrat și activiștii, a trecut prin cinci guverne până să devină realitate, la sfârșitul lui 2018. Miza a fost ca responsabilitatea să fie transferată dinspre victimă către agresor (el să fie cel care pleacă din casă), spune Bragă, iar acțiunea să pornească din partea statului – polițiștii emit de urgență un ordin când viețile victimei și a copiilor acesteia sunt pusă în pericol.
În primăvară, am cunoscut-o pe Lidia, care are 44 de ani, este profesoară de gimnaziu și mama a doi copii de grădiniță. Tocmai primise un ordin de protecție după ce partenerul a lovit-o cu pumnii în gât, față și cap și a târât-o de păr într-o noapte, în apartamentul în care dormeau și copiii. Strigătul fiicei lor l-a oprit. Ea a sunat la poliție și el a plecat de acasă.
Pentru că apartamentul în care locuiau era al partenerului, cu care nu era căsătorită, a doua zi, Lidia a decis să plece cu copiii la mama ei. Și-ar fi dorit un spațiu mai mare decât un apartament cu două camere, așa că, în martie, când a auzit de o subvenție de chirie de 1.500 de lei, dată de Primăria București victimelor violenței domestice, a vrut să afle detalii. (La scurt timp după ce a anunțat această subvenție, Primăria Capitalei a renunțat să mai finanțeze un centru de urgență pentru victime, care era administrat de asociația Anais. Clădirea în care se afla acest centru aparține Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse și a fost cumpărată într-un proiect european prin care s-au cheltuit, îndoielnic, 38 de milioane de euro. În prezent, centrul nu mai există).
Am mers cu Lidia întâi la primăria Capitalei, de unde am fost trimise la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului. Angajatele de acolo nu știau despre ce e vorba și ne-au trimis la un adăpost al Primăriei. Lidiei nu i s-a spus adresa fizică, ci doar orientativ zona, care era în celălalt capăt al orașului. „Găsiți dumneavoastră, întrebați”, i-au spus. Ne-am prins destul de repede că nimeni nu știa care era procedura prin care se dădea acea subvenție de chirie. (Programul a fost lansat în martie, iar până la finalul lui iulie, o singură persoană a primit această subvenție de chirie.)
Mai apoi, asistentele sociale au încercat o oră și jumătate să o convingă să se mute cu copiii în adăpost pentru că așa ar avea șanse mai mari să-i fie acordată chiria. Locul era în celălalt capăt al orașului față de unde erau înscriși copiii la grădiniță, iar școala unde muncea, într-un alt capăt. Gândul la așa o schimbare locativă mă bulversa chiar și pe mine, iar eu nu eram cea cu doi copii, o relație violentă din care ieșisem și un ordin de protecție. Lidia a mulțumit și și-a cerut scuze aproape fiecărui om cu care a vorbit în acea zi, chiar dacă drumul pe care l-am parcurs ca să aflăm informația asta a fost chinuitor.
Nu s-a mutat la adăpost. Și-a pregătit dosarul pentru chirie și a fost la câteva ședințe de consiliere psihologică pentru ea și copii, pe care asistentele sociale i le-au oferit ulterior. O lună, a încercat să găsească un apartament în cartierul unde se află grădinițele copiilor, dar majoritatea proprietarilor i-au spus că nu vor contract de închiriere – condiția pentru cei 1.500 de lei. Așa că a renunțat. Locuiește tot cu mama ei și se ocupă de procesul de custodie asupra copiilor, care a început în toamna asta. Cheltuielile pentru avocat (care s-a ocupat și de reprezentarea în instanță a ordinului) au dus-o până acum la 6.000 de lei, pe care i-a plătit dintr-un credit de nevoi personale.
Într-o altă zi, am însoțit-o la secția de poliție ca să verifice ce s-a mai întâmplat cu plângerea penală pe care a depus-o în februarie. Polițistul i-a spus că are sute de dosare în lucru și va trebui să aibă răbdare. După discuția despre dosar, i-a dat un sfat. I-a spus că văzând multe cazuri de violență domestică și-a dat seama că uneori și bărbații sunt provocați, ceea ce ar fi putut fi și cazul ei, și ar fi bine să aibă mai multă grijă. Ordinul de protecție îi expiră în septembrie și îi e teamă de perioada în care se va întâlni cu fostul partener, când acesta va vrea să-și viziteze copiii.
Și Danielei îi e frică de judecătoarea care va decide custodia copiilor săi. Ea s-a relocat la 500 de kilometri distanță de București, după mai multe abuzuri fizice, emoționale și sexuale. Am cunoscut-o acum doi ani după ce o cititoare, care-i era prietenă, dar locuia în altă țară, m-a rugat să mă întâlnesc cu ea. Soțul ei o urmărea prin casă, o îmbrâncea de lângă copii, îi făcuse program pentru utilizarea băii, o fotografia și filma. În ultimii doi ani a trecut prin mai multe procese, de la divorț – care nu este încă finalizat –, până la reclamații că le-a schimbat școala copiilor în timpul anului școlar. Luna aceasta va începe procesul de custodie, prin care ea speră să obțină autoritate tutelară exclusivă asupra copiilor, ceea ce avocata Ștefănescu-Goangă spune că ar trebui să fie regula în cazuri în care a existat violență. Cu toate astea, Daniela are mari emoții, mai ales după ce a ascultat o înregistrare audio, apărută în presă, în care judecătoarea Veronica Munteanu de la Judecătoria sectorului 6, de care aparține și dosarul Danielei, îi spune în timpul procesului unei victime să nu mai zâmbească – „mă deranjează orice zâmbet al victimei violenței în familie” – și o acuză că nu știe să se apere de amenințările și injuriile agresorului.
Camelia Proca, activistă civică din Sibiu, a ținut în ultimii ani cursuri pentru polițiști despre violența de gen. Sunt programe opționale și nu fac parte dintr-o curiculă obligatorie sau o specializare. Proca a fondat acum 15 ani în Sibiu, organizația ALEG; echipa ei vorbește des prin școli și licee despre egalitate de gen și oferă consiliere psihologică victimelor. Ea spune că o schimbare reală și de durată ar trebui să vină la pachet cu formări obligatorii pentru polițiști, procurori și judecători. Valoros ar fi ca la astfel de cursuri, polițiștii să asculte și femei care au trecut prin experiența de violență, pentru a înțelege cum se simte și cum acționează o victimă. Ideal, spune Proca, la trei luni după aceste traininguri ar trebui să fie organizate interviuri de evaluare, în care cursanții să spună cum au aplicat în cazurile lor ce au învățat.
Una dintre cursantele lui Proca este Felicia Hrihorișan, polițistă de prevenire la Inspectoratul Județean de Poliție din Satu Mare. Hrihorișan este de profesie psiholog, iar munca ei zilnică înseamnă că vorbește în școli, licee sau centre de plasament despre cum să te ferești de infracțiuni, uneori despre educație rutieră, alteori despre violență sexuală. Ea crede că acel curs a fost o bornă în cariera ei, pentru că a făcut-o să-și dea seama „cât de necesară este educația tinerilor pentru a nu deveni victime”. A fost momentul în care și-a făcut o misiune din a vorbi despre violență, fiindcă pentru a cere ajutor când ești abuzat e nevoie să recunoști. În 2018 a creat, cu sprijin de la alți oameni din comunitate, un grup săptămânal de sprijin emoțional pentru femeile abuzate, de care se ocupă în timpul liber.
Și mai sunt în țară alți polițiști de prevenire care fac lucruri la fel de bune în comunitate. Dar nici ei, nici Hrihorișan, nu lucrează în fiecare zi direct cu victime. Pentru că anul acesta Hrihorișan a organizat cursuri despre violența împotriva femeilor pentru polițiști de la secțiile din județ, am întrebat-o, după evenimentele de la Caracal, ce ar putea fi făcut mai bine ca ofițerii de teren să-și facă treaba mai bine. Crede că lucrurile nu se vor schimba de la sine atât timp cât și polițiștii fac parte din aceeași societate în care discriminarea de gen există. „Oricât de bine pregătiți ar fi, renunțarea la stereotipuri nu e ușoară”, spune Hrihorișan. „Se poate ajunge acolo doar prin multă muncă, expunere repetată la situații diverse, inclusiv la discuții cu victimele violenței care pot împărtăși propriile experiențe și așteptările pe care le-au avut de la poliție.”
La Brașov se întâmplă ceva ce n-am mai auzit să fie în alte orașe. De 16 ani, la finalul fiecărei luni, profesioniști din sistemul public și din ONG-uri se întâlnesc timp de două ore ca să vorbească despre cum ar putea ajuta mai bine victimele cu care lucrează, ce noutăți au mai apărut în domeniu sau pur și simplu ca să se descarce, pentru că nu e ușor să lucrezi zi de zi cu oameni în traumă. Sunt medici de familie, asistenți sociali, polițiști, psihologi, avocați, activiști. Ștefănescu-Goangă, care e de la început în „Rețeaua profesională din domeniul violenței domestice și ale serviciilor sociale conexe”, spune că proiectul face ceea ce sistemul public nu reușește să facă. Ea crede că Rețeaua are puterea de a specializa profesioniștii în violență domestică și a ajutat ca unele cazuri să fie rezolvate mai ușor. Spre exemplu, victimele pe care ea le-a reprezentat au navigat mai ușor sistemul de ajutor public, fiindcă le-a îndrumat către profesioniști pe care-i cunoștea și în care avea încredere.
La întâlnirea din mai a Rețelei, la care am participat, o asistentă socială a spus dezamăgită că unele polițiste cu care merge în echipă la cazuri de violență domestică le vorbesc superior victimelor. Un alt asistent social a spus că este dezamăgit de femeile pe care le ajută și care apoi se întorc în relațiile abuzive din care au plecat. A ajuns, le-a povestit colegilor, într-un moment în care nu le mai înțelege și nu mai are speranță că le poate ajuta. O psihologă i-a spus că ajutorul pe care profesioniștii îl dau unei victime este ca atunci când cineva te ajută să înveți să mergi pe bicicletă. Vor fi multe căzături pe drum, dar omul care ajută este mâna care te împinge de la spate, indiferent ce s-ar întâmpla. Iar odată ce înveți să mergi pe bicicletă, nu vei mai uita niciodată.
Am întâlnit discuțiile astea și în conversațiile între procurori, polițiști, psihologi și asistenți sociali, pe care i-am invitat în redacție anul acesta să găsim împreună soluții împotriva violenței domestice. Un procuror tânăr, printre cei mai deschiși din generația sa, a povestit că nici ea, nici alții din sistemul de justiție, nu înțeleg de ce victimele violenței în familie își retrag adesea plângerile. O variantă ar fi dependența financiară față de partener. Atunci, asistenta socială i-a explicat că cercul violenței e mai complicat de atât: controlul emoțional care dărâmă orice formă de încredere în sine e atât de puternic încât poate doborî și femei care sunt independente financiar. Am observat cum unii dintre oamenii de la întâlnire au ascultat-o cu atenție și mi-a fost clar că astfel de discuții între specialiști nu există încă în mediile în care lucrează.
Dinamica relației dintre victimă și agresor este deseori neînțeleasă și din cauza experiențelor personale în care oamenii care lucrează cu victimele violenței domestice au fost de-a lungul vieții: victimă, martor, agresor. Nu putem înțelege violența în familie până nu înțelegem fiecare dintre noi propria relație cu ea, mi-a explicat Adela Setet, care formează în fiecare an sute de asistenți sociali, iar pe unii îi supervizează. „Se întâmplă adesea ca specialiștii să se poziționeze ca salvatori. Asta întărește și susține dezvoltarea neputinței. (…) În relația cu un salvator, victima nu poate fi decât victimă, iar când nu mai dorește sau nu primește ajutorul care i se oferă (din diverse motive: nu i se potrivește, nu este pregătită pentru o anumită etapă), suportul se poate transforma în presiuni, uneori amenințări și chiar agresiune.”
Peste tot în lume, cele mai multe femei ucise mor din cauza violenței domestice, potrivit unui studiu de anul trecut al Națiunilor Unite. Pentru o femeie, cel mai periculos loc este acasă. Din cele 87.000 de femei ucise în 2017, mai mult de jumătate au fost omorâte de parteneri sau de alți membri ai familiei. Rata femeilor ucise în România este peste media înregistrată la nivelul statelor membre UE: 0,92 la suta de mii de persoane față de media de 0,42. Ultimul Eurostat despre femicide (2016) arată că doar Lituania, Letonia, Estonia, Croația și Serbia stau mai rău decât noi. Polonia, o țară cu care ne-am putea compara, are o rată de două ori mai mică decât a noastră.
La 39 de ani, Nicoleta Botan conducea o grădiniță privată în București când căsnicia cu iubitul din liceu a început să se schimbe radical. Soțul îi reproșa că muncește prea mult, că nu se mai ocupă de casă și copii. Nici ea, nici el, nu mai aveau rolurile tradiționale de cuplu pe care părinții lor le avuseseră. Își doreau schimbarea asta, dar el punea niște limite peste care Nicoleta nu putea trece și voia un divorț. Într-o seară, bărbatul a lovit-o cu o bâtă de baseball, în timp ce copiii îl așteptau în mașină. Raportul medico-legal arăta că leziunile au necesitat 12–14 zile de îngrijire medicală. Soțul a recunoscut fapta în fața polițiștilor, iar Nicoleta a cerut un ordin de protecție și a depus o plângere penală împotriva lui. Totuși, Marius Botan a fost cercetat în libertate.
Bărbatul a insistat să îl lase în preajma copiilor, a cerut iertare, i-a spus că depresia l-a făcut violent. Nicoleta își dorea separarea, dar se întreba uneori cât de corect este ca tatăl copiilor ei să aibă un ordin de protecție. Se întreba dacă nu cumva partea din familie care-i spune să-i mai dea o șansă are dreptate. A fost o zi când i-a dat voie să vină acasă
să preia unul dintre copii cu mașina și să ajungă toți patru la grădiniță dimineața. Ca înainte. Câteva ore mai târziu, Marius Botan a înjunghiat-o în biroul ei de la etajul grădiniței, în timp ce la parter copiii lor și alți 20 se distrau la o petrecere aniversară.
Anul trecut, când a fost ucisă Nicoleta Botan, au fost încălcate 1.424 de ordine de protecție, adică 30–40% din cele emise, un procent care se păstrează de trei ani încoace. Sunt doar cifrele colectate de poliție, fără a lua în calcul cazurile de încălcare pe care victimele nu le reclamă, cum s-a întâmplat și în cuplul Botan. În teorie, polițiștii trebuie să verifice dacă agresorii respectă sau nu limitele teritoriale. În realitate, asta se întâmplă foarte rar pentru că nu sunt suficiente resurse umane (un polițist se ocupă și de sute de dosare, plus cazurile de pe teren), dar și pentru că astfel de cazuri nu reprezintă încă un semnal de alarmă pentru autorități. Încălcarea ordinului de protecție este o infracțiune penală și se pedepsește cu închisoarea între o lună și un an.
În practica judiciară sunt puține condamnări cu executare pentru încălcarea lui. Majoritatea infracțiunilor care intră în spectrul violenței în familie și de gen au prevăzute pedepse sub cinci ani de închisoare. Din această cauză, sunt considerate infracțiuni cu nivel scăzut de pericol social și, ca atare, puțini agresori sunt reținuți sau arestați, fie pentru lovire, fie pentru încălcarea ordinului.
Organizațiile au tot cerut brățări electronice pentru agresori, o soluție care ar înlesni munca de monitorizare a polițiștilor. (Vara aceasta, Ministerul Afacerilor Interne a pus în dezbatere publică proiectul de lege privind introducerea brățărilor electronice.)
În martie am asistat la un curs despre violența de gen pentru polițiști, medici de urgențe și asistenți sociali din Satu Mare, ținut de Proca și echipa ei de la ALEG. Le-am povestit participanților cazul Nicoletei, despre care scrisesem recent, și i-am întrebat care puteau fi soluțiile de prevenire a crimei. Unii dintre ei au spus că angajații grădiniței ar fi trebuit să știe de ordinul de protecție și ar fi putut să anunțe încălcarea lui. Alții au spus că Marius Botan trebuia arestat preventiv prima oară când și-a lovit soția. Majoritatea, inclusiv femei, care erau asistente sociale, a spus că Nicoleta ar fi trebuit să fie cea care să se apere și să nu permită apropierea agresorului.
După zeci de ani în care am învățat că femeile sunt cele care trebuie să plece, cele care provoacă, cele care sunt de vină, ne e dificil să găsim strategii prin care sistemul ar putea să protejeze mai bine victimele.
Ecaterina Balica este sociologă, muncește la Institutul de Sociologie al Academiei Române și colaborează cu European Observatory on Femicide, un grup de cercetare a femicidelor. Termenul „femicid” a fost folosit pentru a desemna uciderea unei femei de către actualul sau fostul partener intim (soț/iubit/prieten). În ultimii ani, cercetătorii vorbesc despre extinderea definiției, unii considerând că este vorba de uciderea unei femei, indiferent de relația dintre agresor și victimă.
Balica este interesată ca în viitor să creeze o bază statistică despre crimele din familie, ca să înțelegem mai bine fenomenul. Făcând o analiză media a observat că în România „cazurile de femicid nu sunt corelate cu actele de violență domestică care le-au precedat, nu se vorbește despre istoricul relației dintre victimă și agresor sau despre amenințările cu moartea. Fiecare femicid este prezentat ca fiind unic, nu este pus în contextul cazurilor de femicid comise în anul respectiv”.
Balica a mai observat că „victima este descrisă în termeni negativi: era o persoană cunoscută ca având mai mulți parteneri, era fotomodel pentru reviste pentru adulți, refuza să se împace cu agresorul care o iubea, victima a retras plângerea depusă la poliție. În contrast cu agresorul despre care aflăm că are un statut ocupațional/educațional bun, provine dintr-o familie bună, este o victimă a femeilor care i-au intrat în viață, era gelos sau era bolnav și din acest motiv nu a putut să-și controleze acțiunile”. Balica va lansa anul acesta Observatorul Român pentru Analiza și Prevenirea Omorurilor, un laborator de cercetare interdisciplinară realizat în parteneriat cu Serviciul Omoruri din cadrul Direcției Generale a Poliției Municipiului București.
De ce ajută o astfel de inițiativă de cercetare? În alte țări se dezbate mult și se cercetează despre femicid între parteneri. Cazurile se analizează de către echipe multidisciplinare de sociologi, polițiști, psihologi pentru a găsi soluții de evitare a unor viitoare crime. În America, spre exemplu, după ce mai multe crime între parteneri au fost analizate, specialiștii au descoperit câțiva factori de risc care apar înainte ca agresorii să-și ucidă partenerele: sexul forțat, amenințări cu moartea, strangularea.
Jurnalista americană Rachel Louise Snyder scrie în cartea ei No Visible Bruises: What We Don’t Know About Domestic Violence Can Kill Us, că 50% dintre victimele violenței domestice sunt, la un moment dat, de-a lungul relației, strangulate de către bărbați. Astfel de situații pot provoca leziuni pe creier, unele ușoare, altele severe, așa că victimele violenței care spun că au fost strangulate ar trebui să fie implicit testate în acest sens, ceea ce se și întâmplă acum în SUA.
„Sunt ca într-un cub de gheață din care nu pot ieși”, așa își definește Ana starea captivă de fiecare zi, pentru că îi e greu să ia decizii, mici sau mari. Vrea să divorțeze – mai ales că soțul îi cere de mult timp asta, fiindcă are pe altcineva –, dar îi e teamă că partajul economiilor de cuplu nu va fi în favoarea ei. Ar vrea să-și găsească un job, dar nu știe de unde să înceapă și nici nu crede că o va angaja cineva la 52 de ani. Se simte nesigură și uneori, în interacțiuni cu alții, e prea umilă. Alteori se teme că vorbește prea tare și deranjează. Știe că trece prin traumă, citește despre asta, se duce la un grup de sprijin emoțional pentru femei care au trecut prin relații violențe. Știe că îi e greu să iasă din profilul de victimă și se simte vinovată și pentru asta.
Cubul de gheață e construit din momente când a simțit că nu e bună de nimic – atâtea momente în care i s-a spus că e „zero barat”, că „vorbesc mult, prost și fără rost”, atâtea momente când nu a existat consimțământ sexual între ea și soțul său, atâtea momente când a decis să mai stea.
Fiica i-a spus să nu accepte divorțul fără un partaj echitabil. „Mi-a spus că ar vrea să aibă un model de mamă învingătoare, nu învinsă, dacă o să ies umilită din relație, exact stigmatul ăsta o să-l aibă și ea, și eu, învinsă pentru că mă învinge agresivitatea.” Pentru că întâlnește adesea femei cu experiențe similare, se tot gândește care ar fi soluțiile pentru ca și ea, și altele, să fie mai curajoase, să fie ascultate de autorități, să-și poată construi de acum înainte relații sănătoase.
Așa că visează la o soluție ideală: să-și înceapă fiecare zi din săptămână cu o sesiune de consiliere terapeutică unde „cineva să te ghideze până îți implementezi alte softuri, pentru că devenim și mai frustrate și ne iese și mai greu. Una dintre prietenele mele și-a schimbat jobul, a nimerit un șef abuziv, pentru că atragem asta dacă noi nu suntem stăpâne pe noi. Atragi agresiunea până când te vindeci și devii stăpână pe subconștientul tău.”
Ana face astăzi parte din Rețeaua Învingătoarelor, un grup informal de femei care au ieșit sau încearcă să iasă din relații abuzive. Asociația ALEG a creat acest proiect în 2018 după un model spaniol, unde o fostă victimă a violenței domestice a reușit, în mai mulți ani, să ofere sprijin emoțional femeilor abuzate, joburi care să le aducă independență financiară și curaj să raporteze abuzurile.
Proca și echipa ei vor să ajute comunități din cât mai multe orașe să construiască astfel de grupuri de sprijin emoțional; ele există deja la Sibiu, București, Brașov și Satu Mare, create de organizații neguvernamentale sau de alți oameni, cum este polițista Hrihorișan. Fiind într-o rețea unde se pot găsi ușor unele pe altele, femeile își oferă sfaturi, inclusiv juridice, își găsesc joburi unele altora, fac baby-sitting sau vorbesc public despre cum au reușit să scape de violență, ca să le inspire pe altele. Teoria schimbării din spatele rețelei e că dacă mai multe femei ar vorbi, altele ar recunoaște abuzul în care trăiesc și ar încerca să-l pedepsească. Asta ar însemna mai puține victime, mai puțini copii care trăiesc în familii pline de tensiune și mai puține femei ucise.
Abuzul, combinat cu frică permanentă, îți îmbibă creierul cu cortizol. Asta afectează memoria, concentrarea, aduce stres emoțional, anxietate și depresie, probleme de somn. Acestea sunt simptomele cu care se zbat zilnic și femeile pe care le-am intervievat în ultimii ani. În cazul în care sunt și mame – și majoritatea sunt – presiunea este imensă. De cele mai multe ori devin mame singure și trebuie să aibă grijă și de traumele copiilor.
Trauma pe care ne-o provocăm unii altora, într-un mediu în care ar trebui să ne simțim în siguranță, este cea mai complicată, mi-a spus Gabor Maté, medic și cercetător în traumă, când a venit în România să susțină o conferință. „Bărbații au multe frustrări, pot fi din motive economice, politice, istorice, din cauza propriei copilării. Bărbații care sunt frustrați nu știu ce să facă cu frustrarea lor, o să-și proiecteze furia pe alți oameni apropiați și de obicei aceștia sunt femeile și copiii. Asta nu se întâmplă pentru că sunt răi, se întâmplă pentru că așa funcționează ființele umane. Și asta înseamnă o nouă generație de copii care sunt traumatizați și care, la rândul lor, își vor afecta copiii. E transgenerațional. Cum să oprim asta? Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaștem impactul acestui efect ca, la un moment dat, societatea sau cât mai mulți oameni cu putință să ia o decizie că nu mai vor ca asta să se perpetueze și să se întrebe: «Cum ar trebui să ne purtăm cu noua generație ca să nu mai transmitem asta? Politicieni, profesori, medici, terapeuți, oameni din justiție, oricine are o influență asupra oamenilor, trebuie să se decidă ce fel de societate vrem și cum vrem să ne purtăm unii cu alții?»”.
Un alt răspuns la această întrebare e să construim o educație feministă. E soluția despre care vorbesc toți oamenii cu care discut despre egalitate de gen și violență împotriva femeilor. Maria Bucur, istoric și profesoară universitară în Indiana, Statele Unite ale Americii, studiază de zeci de ani inegalitatea de gen și spune că misoginismul este o formă de percepție învățată, ceea ce înseamnă că poate fi și dezvățată. Deopotrivă, femei și bărbați, toți ne-am putea regândi atitudinile misogine cu care am fost crescuți fără să ne dăm seama, am putea să le cenzurăm și sancționăm. Ar trebui să ascultăm nu o dată, ci de mai multe ori victimele, pentru că ele sunt singurele care își pot explica trăirile. Ar trebui să avem mai multă grijă atunci când, la școală, încurajăm mai mult băieții să se exprime critic și apoi le criticăm pe fete dacă fac la fel. Ar trebui să atragem atenția de fiecare dată când la talkshow-urile TV despre violență împotriva femeilor vorbesc doar bărbați.
E nevoie să ne învățăm copiii, ca familii și ca educatori, despre egalitate de gen, despre cum nu trebuie să tolerăm nicio formă de violență, despre cum abuzul nu este doar fizic, despre cum să construim relații sănătoase în cuplu. Să-i învățăm de mici să-și recunoască și să vorbească despre emoțiile pe care le simt, că e vorba de frustrare sau tristețe, iar noi, la rândul nostru, ca adulți, să le acceptăm. E nevoie să-i învățăm să critice și să iasă în stradă și la protestele mari, și la cele mici, așa cum sunt acum manifestările pentru femeile victime ale violenței. Fiicei mele de trei ani i se pare amuzant să strige uneori prin casă „Vrem siguranță, acasă și pe stradă!”, o scandare pe care și-o amintește de la ultimul protest la care am fost cu ea. Mă bucură, dar știu că nu e suficient și că avem mult de muncă ca să o ajut să raporteze la timpul potrivit nedreptățile prin care probabil va trece.
În Spania, de fiecare 8 martie ies pe stradă milioane de spanioli în „greva feministă”, ca să protesteze împotriva discriminării și violenței de gen. Și ei au avut – și încă mai au – probleme ca ale noastre: o societate misogină și femei lovite, violate, ucise. După un celebru caz de la sfârșitul anilor ’90, când o femeie de 60 de ani a fost lovită, aruncată de la balcon și apoi arsă de fostul soț, Spania a introdus o reformă reală. Au format polițiști, magistrați, au introdus ordinul de protecție și au creat instanțe specializate pe violența împotriva femeilor. Totul cu mare presiune din partea organizațiilor feministe și cetățenilor, care în continuare cer statului lucruri.
Oricât de multe am face noi ca cetățeni, pentru o reformă puternică ne trebuie și voință politică. Bugete mai mari pentru cursuri obligatorii pentru polițiști și oamenii din justiție, instanțe civile specializate sau brățări electronice se vor întâmpla doar dacă politicienii decid asta. Am întrebat o femeie care s-a retras din politică, după zeci de ani în care a crescut în acest domeniu, de ce niciuna dintre femeile politician nu a preluat această cauză. Mi-a spus că politica românească e încă o lume a bărbaților, așa că violența domestică nu e o temă pe care să-ți găsești aliați.
Ca să arăți că violența împotriva femeilor este prioritate zero pentru stat, e nevoie ca declarația asta să vină de la președinte, guvernanți și de la funcționarii publici. Ce putem face acum fiecare dintre noi este să nu mai tăcem și să le cerem să asculte și să contribuie și ei.
Îmi poți scrie oricând la oana@decatorevista.ro ca să-mi împărtășești gânduri despre acest subiect, idei sau dacă vrei să te pun în contact cu organizații neguvernamentale care lucrează în zona violenței domestice, cele menționate în text sau altele, în funcție de unde locuiești și cum vrei să contribui.
Nota reporterului: Numele femeilor care au trecut prin relații violente au fost modificate la cererea lor, pentru că nu sunt încă pregătite să-și povestească public experiențele. Dacă vrei să citești mai multe despre violență în familie în România, găsești pe dor.ro mai multe texte, într-o secțiune dedicată.
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
1 thought on “Dincolo de tăcere, dincolo de violență”