Interviu cu experta daneză în domeniul migrației și torturii despre creșterea generală a violenței în lume, despre responsabilitatea UE şi Frontex pe problemele de migrație şi despre discutatul ”model turcesc” al unui acord de migrație cu Libia
Vladimir Mitev
Ahlam Chemlali este din Copenhaga, Danemarca, unde lucrează ca manager de program la DIGNITY – Institutul Danez Împotriva Torturii. În munca şi cercetarea ei, aceasta este preocupată de probleme precum tortura, migrația, nerespectarea drepturilor omului, munca forțată etc.
Acest articol a fost publicat pe 6 octombrie 2019 pe secţia românească a site-ului Baricada.
Doamna Chemlali, din anul 2011 lucrați pentru DIGNITY – Institutul Danez împotriva Torturii, timp în care ați realizat peste 70 de misiuni de documentare despre folosirea torturii şi a violenței organizate în țări precum Sierra Leone, Bangladesh, Iordania, Egipt, Libia, Uganda, Kenia, Filipine, Nepal, Tunis, Africa de Sud şi Liberia. În ce măsură există pe planetă o creștere generală a violenței, a dezumanizării omului în fond? De ce există o tendință generală că oamenii din diferite țări să voteze ”băieți duri”, pe cei ce răspândesc ideea că ei sunt politicieni puternici pentru că pot pune în aplicare mecanisme de control, de represiune?
Tortura este folosită în două treimi din țările lumii. Aceste atrocități au loc fiecare zi pe planeta noastră. În același timp noi asistăm la o creștere a naționalismului de dreapta și asta nu numai în Europa, ci în întreaga lume. După cum știți, Bolsonaro, un populist de extremă dreapta, a luat puterea în Brazilia. Modi este în India, Duterte în Filipine, Orban în Ungaria, Salvini în Italia. Şi, bineînțeles, Trump a pretins de câteva ori că nu-i vede pe neonaziștii şi supermaciștii albi din SUA. Vedem că extrema dreaptă se mută din zona cotloanelor puterii în centrul puterii. Trendul global este alarmant. Ultimele rapoarte arată că o treime din populația lumii trăiește în țări în care democrația regresează.
Există trăsături comune între acești puternici ai zilei sau, ca să fiu mai clară, lideri autoritari. Pe de o parte, aceștia sunt în centrul unei puteri, de obicei, militare. Pe de altă parte, aceștia își demonizează adversarii, identificând şi uneori inventând un grup pe care îl etichetează ca fiind ”un pericol pentru societate”. Vă ofer și câteva exemple. În timpul ”Războiului împotriva Narcoticelor” inițiat de Duterte lucram la Filipine şi discutam cu victimele violenței din Bagong Silang, o zona urbană săracă din Manila metropolitană, sângeros lovită în ”războiul împotriva narcoticelor”. Am lucrat în multe țări prinse în spirala fricii, violenței şi morții. Dar ceea ce am trăit în Filipine le întrece pe toate: un paroxism al brutalității şi lipsei de scrupule dus la extrem. După ce președintele Rodrigo Duterte a venit la putere în 2016, au avut loc mai mult de 20.000 de crime în zona traficului de droguri. Multe dintre acestea s-au produs fără ca pretinșii vinovați să aibă parte de o minimă judecată. În timpul cât am fost acolo aveau loc și câte 1.000 ucideri pe lună. Poliția țintește sistematic oamenii predominant săraci, fără apărare. Plantează ”dovezi”, recrutează ucigași plătiți, îi fură pe oamenii uciși chiar de ei şi fabrică rapoarte oficiale pentru incidente de felul acesta. Echipele morții au generat mii de ucideri extrajudiciare ale așa-numiților ”indezirabili”, incluzând copii cu vârste de până la 12 ani. Victimele sunt predominant săracii urbani, iar campania împotriva lor se poate clasifica la categoria crime împotriva umanității. Impunitatea care domnește acum facilitează crima la scară mare, lovindu-i pe cei mai săraci, inclusiv segmentele marginalizate din populația urbană. Unul dintre oamenii tineri, cu care am vorbit, mi-a spus ceva de genul: ”Acesta nu este un război împotriva drogurilor, este de fapt un război împotriva săracilor.”
Surprinzător, sau poate că nu, Duterte este lăudat chiar de Trump, acesta apreciindu-l deschis. Ambii sprijină tortura. Opiniile lui Trump sunt extrem de periculoase atunci când se împletesc cu ideile lui privitoare la minoritățile vulnerabile: i-a portretizat grotesc-dezumanizant în special pe musulmani şi pe imigranți. Studiile indică că oamenii cel mai probabil vor accepta tortura altor semeni dacă sunt făcuți să creadă că victima este un pericol pentru societate. De asemenea, este important să înțelegem că afirmațiile lui Trump nu vizează doar politica domestică a Statelor Unite, o depășesc, consecințele fiind globale, violând legile războiului şi interzicerea torturii. La fel ca în cazurile cu avortul liber, politica de gender sau alte drepturi fundamentale şi convenții internaționale, violarea acestora are consecințe pentru milioane de oameni de pe planetă.
În afară de subiectele torturii şi violenței, vă ocupați și de migrație. Am marcat recent cel de al 18-lea aniversar de la atacurile de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Ele au condus la un val de intervenții militare în Orientul Mijlociu, cu sute de mii de victime şi alte milioane care au căutat refugiu în regiunile înconjurătoare lor sau în țări ale UE. În ce măsură este justificat să se folosească tortura în penitenciare precum Guantanamo sau Abu Gharib sub pretextul că în acest mod Occidentul se apără de teroriști?
Tortura nu este niciodată justificată. Și nu există excepții în acest sens. Dacă scopul este să distrugi oamenii, fizic sau mental, atunci tortura este foarte eficientă. Tortura dezumanizează şi demoralizează. Trebuie să amintim că tortura nu are consecințe numai pentru victime, familiile fiind, de asemenea, afectate, întreaga societate în ansamblu.
Pe baza cercetărilor știm că tortura generează o frică de moarte și disociere, ceea ce înseamnă că creierul se deconectează şi omul nu poate face diferența dintre fantazie şi realitate. În același timp, tortura afectează memoria pe termen scurt, iar omul poate spune orice pentru a o opri. Urmează apoi un volum mare de muncă de verificare a informațiilor obținute, ceea ce face tortura foarte ineficientă ca metodă de interogare. CIA în sine a documentat asta în Raportul despre Tortură din 2014, acolo unde concluziile sunt clare: tortura nu a produs nicio informație viabilă pe care CIA n-a putut-o obține prin operațiuni de spionaj normal.
Însă din 2001 încoace, statele folosesc excesiv tortura ca metodă de investigație. Am văzut multe cazuri de acest tip, inclusiv abuzul asupra prizonierilor de la Abu Gharib şi baza militară Guantanamo. Să adăugăm şi tortura mult mai extensivă şi de asemenea ”invizibilă” perpetuată de poliția şi serviciile de informații din întreaga lume în numele contraterorismului.
Tortura nu este numai un atac frontal asupra onoarei individului. Ea supradimensionează o comunitate mondială nesigură şi fragilă. Astăzi, 18 ani mai târziu, costurile umane generate de terorism şi contraterorism se simt peste tot în lume. Iar drepturile omului sunt cele afectate.
Din 2015 încoace UE se confruntă cu așa-numita ”criză a emigranților”, criză care a dus la ascensiunea partidelor politice de extremă dreapta şi la creșterea personalului şi a bugetului serviciului european pentru paza frontalieră şi de țărm – Frontex. Unul din motivele apariției acestei crize este intervenția occidentală, inclusiv a Europei, în Libia. Care este responsabilitatea UE? În ce măsură Frontex şi țările litorale europene au responsabilitatea pentru cele multe decese prin înec din Marea Mediterană şi pentru multele abuzuri aplicate migranților care au pus piciorul pe pământul european? În ce măsură aceste state frontaliere au dreptate când spun că povara lor trebuie împărțită cu alte țări membre ale UE?
Momentan Frontex este agentul principal în contextul controlului externalizat de graniță. Știm că instituțiile europene premiază regimurile autoritate şi autocratice şi fac outsourcing-ul muncii de securitate către miliții, către servicii de securitate şi rețele de contrabandă care rețin migrații, torturându-i, abuzurile şi violența brutală fiind și ele folosite. Abuzuri sunt comise de forțele de securitate din Libia, care sunt sprijinite de bugetele europene. Ca cetățeni UE nu putem să nu avem responsabilitatea noastră. Pentru că chiar dacă nu suntem noi cei care ridicăm ziduri, noi plătim pentru ele şi trebuie, la un nivel minimal, să insistăm că migrații riscă moartea, tortura, violența şi robia, toate plătite din banii contribuitorilor europeni.
În noua Comisie Europeană va fi un comisar pentru ”felul european de a trăi”, o curiozitate descrisă ca fiind preocupată de migrație şi șomaj.
Da, este foarte curios. Cred că este o proastă și periculoasă alegere, una ce doar revigorează extrema dreaptă. Marine Le Pen chiar a numit această titulatură drept ”o victorie ideologică”.
Într-un mod similar cu Italia şi Spania cu privire la migrații africani, Bulgaria şi Grecia sunt sensibile la fluxurile migratorii dinspre Turcia. În 2016 UE şi Turcia au semnat un acord care permite UE să re-trimită în Turcia fiecare emigrant ce nu primește statutul de refugiat, EU fiind obligată să plătească pentru activitățile turceşti legate de găzduirea refugiaților sirieni. Recent, președintele turc Recep Erdogan a amenințat că va deschide porțile către Europa pentru emigrați, iar fluxurile migratorii spre Grecia tot cresc. Ce părere aveți despre acest acord cu Turcia? În același timp, Italia şi UE vor să implementeze un acord similar cu Libia. Ce spuneți și despre asta?
Cred că acest acord este foarte problematic. Un ”model turcesc” de acord cu Libia se negociază. Din misiunile mele în Libia şi în țările vecine, precum Tunisia şi Egipt, văd condițiile cel puțin critice în care trăiesc emigranții acolo. Au fost multe descrieri şi exemple de violență sistematică, abuzuri, exploatare, munca forțată şi trafic de persoane, precum şi condiții dure în lagărele de reținere a migranților la granița dintre Tunis şi Libia. Condițiile de acolo sunt teribile, dar sunt mai bune decât cele din Libia. Au fost multe rapoarte ce vorbesc de condițiile inumane unde emigranții şi refugiații sunt reținuți ca sclavi. Au loc ucideri şi violuri executate de gărzile şi membrii milițiilor, fără nici un fel de consecințe legale pentru aceștia. Penitenciarele şi lagărele de tranzit sunt atât de aglomerate că emigranții şi refugiații sunt aruncați în grădinile zoologice şi în alte lagăre neoficiale deținute de grupuri criminale militante.
Oxfam a publicat recent un raport pe baza interviurilor cu 258 de refugiați şi emigranți ce au trecut prin Libia. Cu excepția uneia, toate femeile au fost supuse violenței sexuale. 74% au observat torturile și crimele de acolo. 80% dintre femei le-a fost refuză apa şi hrana. Toate studiile şi rapoartele indică aceeași situație. Este un dezastru umanitar brutal care are loc în Libia. Așa că apărarea UE pentru ”un acord turcesc” cu Libia nu este nu numai nerealist şi orb, ci şi transcende toate limitele etice justificabile. UE trebuie să-şi dea seamă că lagărele de detenție din Libia sunt periculos de aglomerate şi Libia în niciun caz nu poate fi considerată o țară sigură pentru întoarcerea migranților având în vedere încarcerarea arbitrară, tortura, suferința migranților, uciderile şi abuzurile sexuale.
Nu vedem nimic altceva decât o politică ipocrită pe migrație. Planul se reduce doar la închiderea ”porții din spate”. Nu se discută nimic despre crearea unor drumuri sigure, despre reducerea pagubelor sau adresarea cauzele migrației. Pare că UE se laudă că respectă şi sprijină drepturile umane, dar în loc de asta practică politica ”ochii care nu se văd se uită”.
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
