Un interviu cu expertul român de bună guvernare despre ideea unui Schengen româno-bulgar, despre o iniţiativă similară de Schengen regional în Balcanii de Vest şi despre piedicile în faţa colaborării româno-bulgare
Vladimir Mitev
Codru Vrabie este activist civic, trainer şi consultant pe teme de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public, contribuind la mai multe măsuri de reformă în justiţie şi administraţia publică. Licenţiat în ştiinţe juridice şi politice (România, Bulgaria, Statele Unite), respectiv masterat în ştiinţe administrative şi afaceri europene (România, Olanda, Spania), Codru lucrează din 1998 pentru societatea civilă din România. Din 2010, Codru lucrează în cadrul programului Lideri pentru Justiţie, care este replicat din 2017 şi în Republica Moldova. Din aprilie 2018, Codru s-a alăturat echipei telegraful.net, un proiect al Asociaţiei Curaj Înainte.
După ultimul raport MCV România şi Bulgaria rămân afară de zona Schengen. În acest contextul blogul Podul Prieteniei încearcă să aducă la atenţie o idee puţin discutată în ţările noastre – infiinţarea unei zone Schengen bilaterale între România şi Bulgaria. Urmează să fie publicate interviuri cu susţinatori şi sceptici, care vor discuta pe acest subiect.
Într-un interviu pentru revista bulgară „Tema” din 2014, aţi articulat ideea privind înfiinţarea unui Schengen bilateral româno-bulgar. Având în vedere mini-Schengenul anunţat de Serbia, Albania şi Macedonia de Nord, vă rog să reveniţi la acea idee. Ce scopuri ar avea un asemenea demers? Ce avantaje şi dezavantaje ar putea avea, pentru ambele ţări, realizarea acestei idei?
Mi-aduc aminte cu mare plăcere de acel interviu. A fost prima dată când ne-am întâlnit, nu-i aşa? Ideea cu Schengenul româno-bulgar nu e neapărat a mea. Cred c-am citit despre asta prin 2011–13, după care am început şi eu să mă gândesc mai serios. Aş zice că un acord de tip Schengen denotă un nivel înalt de încredere între statele partenere. Fiecare are încredere în abilitatea şi capacitatea celuilalt de-a proteja câte o bucată de graniţă, primind în schimb protecţia celorlalte bucăţi. Avantajul imediat este că, folosind relativ aceleaşi resurse, un stat se poate concentra pe un segment mai mic de puncte de intrare, adică poate fi mult mai eficient. Dezavantajul ţine de faptul că fiecare stat trebuie să investească resurse şi în capacităţile partenerilor din acord, chiar dacă e vorba numai de misiunile de evaluare. La acea vreme, după 4-5 ani de la intrarea ţărilor noastre în Uniunea Europeană, mie mi se părea o idee foarte bună. Ambele ţări considerau că îndepliniseră standardele tehnice, că aveau abilitatea şi capacitatea de-a intra în Schengen, dar nu se bucurau de încrederea celorlalte state europene. Prin urmare, părea o idee bună să arate că măcar între ele au încredere una în alta şi ca pot desfiinţa graniţa de pe Dunăre. Astfel, le-ar fi atras atenţia celorlalte state europene că România şi Bulgaria erau cu adevărat pregătite să intre în Schengen. În plus, ar fi fost un prim semnal că ţarile noastre înţeleg integrarea europeană şi în sens bilateral, nu doar pe relaţia cu Bruxellesul. Acum, însă, în 2019, cred că mini-Schengenul din Balcanii de Vest e mult mai interesant decât cel care-ar fi putut exista între România şi Bulgaria.
Ce ar însemna un Schengen bulgaro-român în termeni tehnici – pentru regimul de eliberare a vizelor şi pentru turism, pentru activitatea economică, pentru organizarea juridică şi managerială a unei graniţe libere? Cum se rezolva problema cu criminalitatea transfrontalieră, în condiţiile unei zone fără control frontalier şi vamal? Va trebui că România şi Bulgaria să facă o baza de date similară cu baza de date informaţională a Schengenului european? Vor elibera o viză pentru ambele ţări? Ce se va schimba pentru instituţiile de ordine şi securitate în contextului unui Schengen bilateral?
Nu sunt un specialist în aceste chestiuni, dar cred că răspunsurile sunt evidente: În privinţa vizelor şi a gestionării graniţei comune, cred că putem folosi o replică a sistemului Schengen, cu aceeaşi bază de date. În privinţa criminalităţii, ar fi un exerciţiu la scară mai mică faţă de ce-ar trebui să facem dacă am intra în Schengenul mare. Pentru instituţii, de asemenea, vor apărea exact aceleaşi schimbări pe care le-am aştepta de la intrarea în Schengenul veritabil, doar că am avea de gestionat numai câte 2-3 relaţii, în loc de 25. Ştiţi cum se spune, exersând, te perfecţionezi 🙂 Eu cred că poate fi valoros, ca la fotbal, să te poţi menţine în formă, jucând în divizia B, până când vei avea ocazia să promovezi în divizia A. Ideea acestui mini-Schengen este că ne creem împreună divizia B, ca să ne putem menţine în formă.
Serbia, Macedonia de Nord şi Albania au anunţat că vor construi o mică Uniune Europeană în Balcanii de Vest, o zonă în care va exista libertate de mişcare pentru oameni, mărfuri, servicii şi capitaluri. Cum se explică demersul lor? În ce măsură este provocat de o conştientizare internă a nevoii de asemenea uniune şi în ce măsură este realizarea unei viziuni pentru dezvoltarea Balcanilor de Vest care vine din afară regiunii?
Cred că explicaţia este foarte similară celei cu divizia B. Din punct de vedere economic, cele 6 state din Balcanii de Vest au o populaţie ceva mai mică decât a României. Cu excepţia Albaniei, ele au făcut parte din fosta Iugoslavie. Cumva, mi se pare firesc ca oamenii să-şi dorească să poată umbla liber în acea zonă, fără să aibă nevoie de vize şi controale la graniţă. Bine, mie mi s-ar părea firesc să poată umbla liber prin toată Europa. Cred că, dacă le faci oamenilor viaţa mai uşoară, ei se vor putea concentra mai bine pe dezvoltarea unor idei valoroase, care să aducă mai multă bunăstare pentru semenii lor. Iar acordul pentru libertatea de mişcare a oamenilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor chiar asta înseamnă—le face oamenilor viaţa mai uşoară şi le permite ideilor bune să se dezvolte într-o arie geografică mai largă. Vreau să spun că mie mi se pare că nevoia a crescut dinăuntru, că n-a venit din afara regiunii. Aş mai adăuga un detaliu: Statele din Balcanii de Vest nu se bucură de prea multă încredere la Bruxelles şi printre statele-membre ale Uniunii Europene. Foarte probabil că nici între ele, reciproc, nu sunt foarte încrezătoare. Prin urmare, mi se pare că mini-Schengenul anunţat la Novi Sad este şi un exerciţiu de (re)construire a încrederii reciproce între statele din Balcanii de Vest, nu doar o viziune pentru dezvoltare economică, nici doar o mică divizie B înaintea integrării în Uniunea Europeană. Din punctul ăsta de vedere, poate că decidenţii lor au învăţat ceva bun din ezitările de la Sofia şi Bucureşti. Rămâne de văzut cum vor gestiona aceste state ştirea că Serbia a aderat la Uniunea Economică Eurasiatică, pentru că acest gest poate fi interpretat ca o înşelare a încrederii sau ca o formă de acces la alte pieţe.
Ţările din Europa de Vest care se opun aderării României şi Bulgariei la Schengen acuză Bucureştiul şi Sofia că au probleme nerezolvate cu privire la corupţie şi justiţie. În ce măsură un Schengen româno-bulgar ar ajuta rezolvarea problemelor din justiţie, având în vedere faptul că ambele ţări sunt pregătite tehnic pentru aderarea la marele Schengen, deci nu se pune problema să mai dovedească abilitatea şi capacitatea de a gestiona graniţe libere?
Cum spuneam, e o chestiune de încredere. Câtă vreme există suspiciunea că oricine poate intra în Bulgaria sau în România mituind un vameş sau un poliţist de frontieră (grănicer), la Bruxelles, Paris, Viena sau Berlin apare imediat şi reacţia că graniţa maghiară e mai bine protejată. Nu ştim dacă e adevărat, dar cred că e bine să înţelegem că aşa funcţionează minţile oamenilor, să acceptăm asta şi să lucrăm la înlăturarea suspiciunilor. În sine, un Schengen dunărean, româno-bulgar, nu ar ajuta cu nimic la rezolvarea problemelor din justiţie, dar le-ar arăta europenilor că noi avem încredere unii în ceilalţi. Şi, pe măsură ce-ar trece timpul, europenii ar putea vedea dacă suspiciunile lor sunt nefondate şi ar putea să ne acorde mai multă încredere.
Nu este Mecanismul de Cooperare şi Verificare compromis? Atunci când guvernele din România sau Bulgaria sunt aliate cu Partidul Popular European, rapoartele arată progres; prin contrast, guvernele care se opun Partidului Popular European primesc rapoarte negative. Mulţi susţinători ai Laurei Kövesi din Sofia consideră procuratura bulgărească drept nereformată şi stalinistă, dar supravegherea MCV pentru Bulgaria este pe drum să fie eliminată fără nicio condamnare semnificativă a unui politician pentru corupţie. În acelaşi timp, România a parcurs un drum lung şi a avut mulţi politicieni condamnate pentru corupţie, dar primeşte rapoarte negative pentru că guvernul PSD a ales să schimbe balanţele din justiţie…
Eu privesc MCV-ul ca pe un simplu instrument. Ştim bine că orice instrument poate fi folosit în mai multe feluri, dar asta nu compromite instrumentul. De exemplu, un cuţit poate fi folosit pentru a tăia pâine sau pentru a ucide un om. Cuţitul nu se poate compromite, dacă e folosit în mod greşit sau pentru un scop imoral. Nu vom interzice cuţitele, nu-i aşa? Însă cuţitul se poate compromite dacă nu e suficient de ascuţit. Ce vreau să spun cu această metaforă e că MCV-ul e un instrument bun, deşi poate fi criticat că nu-i suficient de ascuţit. Mi se pare indiscutabil faptul că România şi Bulgaria au făcut progrese mult mai rapide sub MCV, decât dacă ar fi fost lăsate fără MCV. De asemenea, mi se pare evident că România şi Bulgaria mai au mult de lucru până vor ajunge la standardele europene. Însă scopul MCV nu este să le vadă pe aceste două state ajungând la standard, ci să se asigure că ele fac progrese ireversibile pe direcţia care le va duce la standard. Aparent, Bulgaria a convins că, deşi nu a rezolvat toate problemele, măcar s-a aşezat ireversibil pe direcţia cea bună. Prin contrast, România a demonstrat că s-a abătut de la drumul cel bun şi a luat-o într-o direcţie greşită. Iar eu cred că lucrurile astea nu au nicio legătură cu EPP, mai ales pentru că dl Timmermans de la social-democraţii europeni a fost cel mai mare critic al guvernului PSD de la Bucureşti, pe temele din MCV.
Oare motivele politice pentru care României şi Bulgariei li se refuză intrarea în Schengen nu se datorează poziţiei geopolitice specifice acestor două ţări? Aflate la mijloc, între Vest şi Est, istoric şi cultural vorbind, ţările noastre par să aibă mai multe lucruri asemănătoare cu Estul Nordic (Eurasia) sau Sudic (Orientul Mijlociu)? Cum poate fi depăşită falia culturală şi geopolitică între aceste ţări şi Europa de Vest?
Nu mă pricep la geopolitică şi nu cred că există nişte factori culturali care predetermină destinul unei ţări. În schimb, cred că, dacă luăm o decizie cu privire la direcţia de urmat şi dacă muncim cu seriozitate în acea direcţie, putem depăşi orice obstacole. Mie mi se pare foarte relevant faptul că românii şi bulgarii obişnuiţi se integrează excelent în Europa de Vest, atunci când pleacă la muncă. Acolo se văd, dintr-o dată, respectaţi şi preţuiţi pentru calităţile lor, iar asta îi motivează să fie în fiecare zi mai buni. Cheia este să ne construim statul pe acelaşi calapod, cu respect şi preţuire pentru fiecare cetăţean. Şi-atunci vom vedea că românii şi bulgarii rămaşi acasă vor fi în fiecare zi mai buni. Nu-i nicio magie în asta, ci doar foarte mult bun simţ, zic eu.
Revenind la ideea de Schengen româno-bulgar, observăm că elitele de politică externă ale celor două ţări n-au articulat deloc o asemenea idee în media şi pare că nici nu s-au gândit vreodată la aşa ceva. Trebuie notat că legăturile economice sau turistice între ambele ţări sunt excelente, dar în politica externă nu se observă proiecte majore de colaborare. Ambele ţări construiesc foarte încet infrastructura care le leagă. Cum putem aştepta atunci un grad atât de ridicat de colaborare ca cel în cazul unei graniţe libere? Oare n-ar trebui întâi ca societăţile să dezvolte un spirit al colaborării, înainte ca statele să se deschidă reciproc?
Cred că voi fi foarte criticat, dacă spun că e vorba de lipsă de bun simţ în politica de la noi, dar explic. Eventual, putem spune că-i lipsă de viziune. Politica externă de la noi mi se pare prea mult concentrată pe relaţiile cu marii actori de pe scena internaţională, în timp ce pare că ignoră eventualele relaţii valoroase cu actorii mijlocii şi mici. Încă o dată, nu sunt expert în relaţii internaţionale, dar mi se pare o abordare de secol XIX, când era imperativ să te poziţionezi în anumite sfere de influenţă. Din această perspectivă, mi se pare că Bucureştiul ignoră relaţia cu Sofia în acelaşi mod în care ignoră şi relaţia cu Ljubljana sau Helsinki sau Lisabona sau Copenhaga. Şi cred că şi Sofia face la fel, dar în sens invers. Dacă statele noastre nu sprijină şi nu încurajează în niciun fel cooperarea transfrontalieră directă, nici nu vom putea obţine o integrare europeană substanţială. Drumul de la Varna la Bruxel, ca şi cel de la Suceava la Atena, depinde de această integrare. Ăsta e sensul în care mă refer la lipsa de bun simţ. Da, ne putem imagina că putem călători cu avionul, dar brânza de vacă şi carnea de oaie au nevoie de mijloace de transport mai ieftine. Iar bunele practici din administraţia locală de la Varna se pot pune în aplicare şi la Suceava, dar numai dacă oamenii se întâlnesc, se cunosc, stau de vorbă, îşi împărtăşesc problemele, nevoile şi aspiraţiile. Abia atunci vom putea spune că lucrează împreună la soluţii reciproc avantajoase, deci că integrarea europeană a reuşit. Spiritul ăsta de colaborare poate apărea de la sine, numai şi numai dacă statele sprijină şi încurajează existenţa sau apariţia căilor de comunicare. Dar politicienii noştri, dintr-un complex de inferioritate pe care eu nu-l pot înţelege, au impresia că numai lecţiile învăţate de la nemţi sunt valoroase, iar asta mi se pare o lipsă de bun simţ practic. Pentru că nemţii (sau francezii ori suedezii) nu mai au de rezolvat problemele cu care ne confruntăm noi, românii, bulgarii, grecii, croaţii, balticii. Iar eu nu văd preocupare, nici la Sofia, nici la Bucureşti, pentru deschiderea reciprocă a vreunei forme de colaborare de la om la om. Nici măcar cu podurile peste Dunăre n-am reuşit mare lucru.
Oare România şi Bulgaria, ca state şi ca elite de politică externă, nu sunt prea ocupate cu schimbările din relaţiile internaţionale în epoca lui Trump şi de-aceea nu-şi permit să fie proactive reciproc printr-o asemenea iniţiativă? România are un vector extern către Republica Moldova, în timp ce Bulgaria pretinde că trebuie să fie ghidul Balcanilor de Vest către UE. Unde este potenţialul neexplorat de politică externă pentru activitate reciprocă a ambelor ţări? Există în sectorul ONG? În media? În alte domenii care pot produce schimbare prin soft power?
Nu cred că-i vorba de vreun lux şi că de-aceea nu ne permitem. Pur şi simplu, cred că-i vorba de ochelari de cal—ne uităm doar în direcţia „marilor puteri” şi pierdem din vedere o sumedenie de oportunităţi, extrem de valoroase, în ţările mijlocii şi mici din jurul nostru. Despre potenţialul neexplorat de politică externă, recomand o discuţie mult mai aplicată cu colegii de la Global Focus, o organizaţie neguvernamentală specializată în acest domeniu. Ei au construit deja o bază de date cu experţi care pot „exporta” experienţele tranziţiei româneşti în alte state şi adună periodic, în revista Eastern Focus, analize despre ce se mai întâmplă în Europa de Est şi în vecinătatea estică a Uniunii Europene.
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
