Relațiile româno-bulgare (1948-1989) 

Un punct de vedere din Sofia, bazat pe arhivele bulgare

Ilеana Marceva

Acest articol a fost acordat blogului “Podul Prieteniei” de către prof. Ileana Marceva – cercetător la Academia Bulgară de Științe.

Relațiile româno-bulgare de după Al Doilea Război Mondial nu se numără printre subiectele preferate în istoriografia bulgară și română. Subiecte separate de interes reciproc au fost dezvoltate în perioade diferite – relații politice și culturale în perioada instaurării regimului comunist în ambele țări; relații politice, economice și culturale în perioada 1944-1970.^{Kishkilova, P. Începuturile cooperării culturale între Republica Bulgaria și Republica România (1944-1947)- IPR, 1979, № 4-5,;Same, Relațiile bulgaro-române în perioada august 1944 – ianuarie 1948 -Estudia Balkanika, Studii balcanice ale secolului XX. Nr. 6, 1972;J. Grigorova, Politica balcanică a Bulgariei socialiste 1944-1970, S, 1985.} Din motive explicabile până în 1989 cercetările au fost efectuate doar pe baza documentelor oficiale, contractelor publicate, convenţiilor şi comunicatelor de la întâlniri, anunşilor şi discursurilor din presă, precum şi în baza actelor accesibile din arhiva evident a Ministerului de Externe.  Iar acest lucru determină în mare măsură caracterul “protocolar” al acestor studii, examinarea în principal a relațiilor interstatale, precum și lipsa unei analize aprofundate a ascensiunilor și declinurilor din relațiile bulgaro – române.^{B. Njagulоv, Dezbaterea istoriografică în relațiile bulgaro-române (1944-1989) – în: Balkan Studies, 2002, N 2, 64-86; Bl. Nyagulov, The International Protection of Minorities in the 20th Century: The Bulgarian-Romanian Case – în: New Europe College. Program regional. 2002-2003, 2003-2004, București,};

După 1989, interesul pentru relațiile româno-bulgare a ieșit din domeniul  “politicului” și s-a îndreptat spre reflectarea doctrinei naționale a fiecărei țări în cercetarea istorică, în contactele științifice interstatale și în politica minorităților. Din acest motiv, puținele publicații noi apărute după schimbarea politică – în principal lucrările lui Blagovest Neagulov, un expert consacrat în istoria României – au ca sursă de materiale arhive inedite ale unităților științifice, precum și publicații istoriografice din ambele țări.  

Autorul acestor rânduri a abordat contactele politice bulgaro – române cu ocazia turbulentului an 1956, poziția României față de schimbările din CAER din 1962 și dezacordurile bulgaro – române privind gazarea oraşului Ruse în a doua jumătate a anilor ’80 – toate bazate pe documentația păstrată în fostele arhive ale Partidului Comunist Bulgar.^{I. Marcheva, 1956 prin ochii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Todor Jivkov (pe baza materialelor din arhivele bulgărești) – Ibidem, 87- 100; idem, Todor Jivkov, drumul spre putere. Politics and Economy in Bulgaria 1953-1964, S, 2000; idem, “Glasnost vs. Minalo, 2005, kn} Și s-a convins că există multe documente – decizii ale Biroului Politic, rapoarte ale ambasadorilor bulgari, documentații ale forurilor de partid din România, procese-verbale ale reuniunilor la cel mai înalt nivel – care nu au fost încă introduse în circuitul științific și care permit să se contureze o imagine mult mai densă și mai nuanțată a relațiilor româno-bulgare de la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial până la sfârșitul regimului comunist din ambele țări. În plus, unul dintre cei mai importanți cercetători a istoriei române și ale relațiilor bulgaro – române – Pașa Kishkilova – a publicat o culegere documentară de tratate bilaterale dintre Bulgaria și România 1879-2000, ceea ce facilitează în mare măsură orice încercare de a arunca o privire nouă asupra relațiilor bulgaro-române.^{Kishkilova, P. Bulgaria și România 1879-2000. Colecția de tratate bilaterale, acorduri, convenții, acorduri, protocoale etc. Sofia, 2003};

Noile documente de arhivă și memoriile politicienilor bulgari publicate, noile cercetări în domeniul politicii externe bulgare, precum și noile studii privind istoria Războiului Rece și a Blocului sovietic ^{Central-Eastern Europe in the Second Half of the Twentieth Century, M, vol. 1, nr. iii; Anneli Ute Gabayi, The Chausescu Cult, Propaganda and Power Policy in Communist Romania. Editura Fundației Culturale Române, București, 2000. ; Hr. Mircheva, Bulgaria, Uniunea Sovietică și Procesul Helsing-B: SB. Bulgaria și Rusia în secolul al XX-lea. Discuții științifice bulgaro-ruse, S, 2000, pp. 386-395; Istoria bulgarilor, .VI,Diplomația, etc.} îmi dau curajul de a oferi atenţiei cititorilor versiunea mea despre relațiile româno – bulgare din a doua jumătate a secolului XX. Evident, având în vedere natura documentelor utilizate, articolul va reflecta mai complet abordarea bulgară față de vecina noastră de nord, ca parte a componentei balcanice a politicii externe bulgare de la acea vreme, precum și ca parte a politicii sale în blocul estic și în mișcarea comunistă mondială. În măsura în care sursele și literatura de specialitate disponibile o permit, voi prezenta și poziția României față de relațiile globale, regionale și bilaterale cu Bulgaria.  În acest fel, sper să conturez și să explic două tipuri de reacții la două țări similare din punct de vedere socio-economic și intern – membre ale Blocului Estic și structurile sale economice și militare. Această experiență istorică diferită poate oferi o cheie de înțelegere a comportamentului celor două țări în noile condiții de aderare la Uniunea Europeană.   

* * *

După ce cele două țări au semnat tratatele de pace cu Aliații la 10 februarie 1947 (care au intrat în vigoare la 15 septembrie a aceluiași an), între ele s-au stabilit relații care aveau să constituie o parte importantă a procesului de apropiere a țărilor din Europa de Est cu URSS și între ele. Aceste relații sunt definite ca relaţii de alianţă. La sfârșitul anului 1948, mai multe documente au marcat caracterul ascendent al relațiilor dintre Bulgaria și România. În primul rând, acesta este Protocolul semnat la 16 iulie 1947 la Bistrița (Bulgaria), în urma unor negocieri la cel mai înalt nivel între delegațiile guvernamentale ale Republicii Populare Bulgaria și ale Republicii Populare România. Acesta a soluționat mai multe probleme fundamentale și, în primul rând, cele referitoare la Tratatul de la Neuilly (prin care Bulgaria a pierdut Primul Război Mondial – nota traducătorului) și la aplicarea Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940 (prin care Dobrogea de Sud/Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei de căte România). În al doilea rând, sunt prevăzute măsuri de extindere a relațiilor economice, de transport și culturale, odată cu reglementarea soldurilor din cadrul clearingului trilateral bulgaro-româno-german, precum și extinderea cooperării comerciale și culturale. Ambele delegații au recunoscut că este “absolut necesară” construirea unui pod peste Dunăre “în viitorul apropiat”.  În al treilea rând, protocolul reflectă acordul celor două părți, în cadrul viitoarei Conferințe Dunărene, pentru  menținerea unei poziții unitare identice cu cea sovietică. În al patrulea rând, cele două părți au convenit să încheie între ele, în viitorul apropiat, un Tratat de prietenie, cooperare și asistență reciprocă, astfel de tratate modelând legăturile bilaterale ale statelor est-europene și constituind scheletul blocului sovietic.^{Grigorova, J. Balkan Policy of Socialist Bulgaria 1944-1970, S, 1985, pp. 213-215; P. Kishkilova, Bulgaria and Romania 1879-2000. Culegere de tratate bilaterale, tratate, convenții, acorduri, protocoale etc., p. 130-133}

Tratatul dintre Bulgaria și România a devenit un fapt împlinit la 16 ianuarie 1948 și conținea elemente de apărare militară, având în vedere caracteristicile specifice ale regiunii balcanice în condițiile Războiului Rece. Tratatul prevedea o asistență militară reciprocă nu numai împotriva agresiunii Germaniei și a țărilor aliate cu aceasta, ci și împotriva oricărei țări terțe care ar putea ataca una dintre cele două părți contractante. Conform textului tratatului, această asistență reciprocă ar trebui să contribuie la menținerea păcii în Balcani și în bazinul Dunării.^{Grigorova, J., op. cit., pp. 219-220; P. Kishkilova, op. cit., pp. 146-148.} În momentul semnării tratatului, la București au avut loc mari festivități; o horă mare bulgărească se învârtea,  ceea ce trebuia să demonstreze sentimentele calde ale românilor față de primul ministru bulgar, Georgi Dimitrov, care a participat la un miting organizat în onoarea sa. Relațiile foarte bune au fost confirmate prin ridicarea la rang de ambasade a legației Bulgariei de la București și a României din România și Sofia, la 19 februarie 1948. Primul ambasador bulgar la București a fost Boris Manolov, iar Octav Livenţianu a fost primul ambasador român la Sofia. 

Relațiile aliate dintre Bulgaria și România s-au consolidat la sfârșitul anilor 1940 și în prima jumătate a anilor 1950, odată cu crearea principalelor structuri economice și politico-militare ale blocului sovietic. Ambele țări s-au numărat printre co-fondatorii Cominformbureau la 28 septembrie 1947, ai CAER-ului în ianuarie 1949 și ai Tratatului de la Varşovia  în mai 1955, ceea ce a creat premisele unei cooperări politice, economice și culturale foarte strânse între cele două țări, în contextul consolidării cooperării regionale între toate țările balcanice de orientare pro-sovietică, precum și cu celelalte țări din Europa de Est și URSS. Iar faptul că sinergia dintre Bulgaria și România a continuat, urmând îndeaproape politica Kremlinului, este evidentă din sprijinul pe care PMR și Partidul Muncitoresc Bulgar (Comunişti)^{Partidul Muncitorilor Bulgari /Comuniști/ – numele Partidului Comunist Bulgar din 1944 până în 1948} l-au acordat Partidului Comunist al întregii Uniuni Sovietice ^{Partidul Comunist al întregii Uniuni /bolșevic/ – denumirea Partidului Comunist din URSS din 1926 până în 1952} în conflictul cu Iugoslavia din vara anului 1948. În plus, spre deosebire de liderul partidului și al statului bulgar Vâlko Cervenkov, liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej a menținut în general relații bune cu Iosif Broz Tito în timpul conflictului iugoslavo-sovietic.^{Nikova, E. Balkan Aspects of American Economic Aid in the First Postwar Years- In: The Balkans in International Relations 1944-1948 C, 1984, pp. 65-76; A. Yazikova, Some Aspects of US Policy Towards Romania (1945-1958)- ibid, pp. 111-119}

În ciuda nuanței menționate, interesele comune, statutul comun în relațiile internaționale al foștilor sateliți ai Germaniei și al actualilor aliați ortodocși ai URSS au impus celor două țări vecine o linie de conduită unitară pe scena internațională. La aceasta a contribuit și stalinizarea din Bulgaria și România, unde partidele comuniste au golit de conținut guvernarea de coaliție, au luat măsuri de expropriere a proprietății, iar emigranții de la Moscova au prevalat în cadrul echipelor de conducere. Presiunea unitară a țărilor occidentale și a centrului de conducere al blocului occidental – SUA – asupra tuturor țărilor socialiste prin Doctrina Truman și Planul Marshall lasă, de asemenea, puțin spațiu de manevră și de divergență. Bulgaria și România lansează inițiative comune pentru a respinge criticile privind încălcarea tratatelor de pace și a drepturilor omului, critici care împiedică acceptarea lor la ONU. 

În perioada 1949-1955, relațiile bilaterale româno-bulgare s-au dezvoltat în amploare.  Pe lângă punerea în aplicare a acordurilor existente, au fost semnate noi acorduri și au fost deschise noi domenii de contact de interes reciproc. De asemenea, au fost utilizate noi forme de cooperare. Astfel, în domeniul comerțului exterior, până în 1954 au fost valabile acorduri cu durata de un an, iar în 1954 a fost semnat primul acord pe termen lung de trei ani pentru perioada 1955-1957. În 1952, a început construcția importantului pod Ruse-Giurgiu, care a fost inaugurat în iunie 1954 și numit “Podul Prieteniei”. La 27 martie 1954, Ministerul bulgar al Transporturilor și Ministerul român al Apelor și Transporturilor Aeriene au semnat un Acord privind organizarea și reglementarea comunicațiilor rutiere între Republica Populară Bulgară (RPB) și Republica Populară Română (RPR) pe podul rutier de peste Dunăre între Ruse și Giurgiu. Acest acord este completat de un altul privind întreținerea liniei de cale ferată peste pod. De asemenea, sunt soluționate și problemele legate de frontierele de pe Marea Neagră și de pe  Dunăre. La 29 noiembrie 1955 a fost semnat un acord privind întreținerea și îmbunătățirea șenalului navigabil în secțiunea româno-bulgară a fluviului . Dunărea. De asemenea, au fost adoptate reglementări privind sarcinile și structura comisiei hidrotehnice pentru întreținerea căii de navigație a tronsonului comun bulgaro-român al fluviului.

“Podul prieteniei”, precum  și acordurile de transport și de frontieră încheiate în anii 1950 au fost importante nu numai pentru relațiile dintre Bulgaria și România (pe atunci vecina noastră dinspre nord se afla pe locul cinci în comerțul bulgar). De asemenea, acestea au fost importante pentru relațiile politice și economice din ce în ce mai importante ale Bulgariei cu URSS, precum și pentru comerțul de tranzit bulgar în general. Această dependență de transport se va dovedi ulterior un obstacol în calea dezvoltării viitoare a relațiilor comerciale dintre cele două țări vecine.^{Grigorova, J. 247.}

În perioada 1947-1955, relațiile culturale și științifice s-au dezvoltat, dar nu au îmbogățit prea mult comunitățile culturale și științifice din cele două țări. În aceste domenii pe atunci dominau schematismul, dogmatismul și reproducerea modelelor preponderent sovietice. ^{Kishkilova, P. Începutul cooperării culturale între Republica Populară Bulgară și Republica Română (1944-1947)- IPR, 1979, № 4-5,;Same, Relațiile bulgaro-române în perioada august 1944 – ianuarie 1948 -Estudia Balkanika, Balkan Studies of the Twentieth Century. Vol.6}

În 1955, au avut loc evenimente care aveau să determine pozițiile ulterioare ale celor două țări în relațiile internaționale, în Balcani și în relațiile dintre ele. Acestea au fost admiterea ambelor țări ca membre ale Organizației Națiunilor Unite, ceea ce le-a ridicat statutul de țări cu o pondere potențial mai mare în relațiile internaționale, în loc să se ascundă strâns sub aripa URSS. Iar pe de altă parte, a fost semnarea de către ambele țări a Pactului de la Varșovia la 14 mai 1955. Acest act a fost o condiție prealabilă importantă pentru aprofundarea în continuare a cooperării dintre ele, deoarece acum se aflau, de asemenea, într-un singur bloc militar. Mai mult, la granița dintre NATO și Pactul de la Varşovia, într-unul dintre cele mai nevralgice puncte ale frontului emergent din sudul Balcanilor în timpul Războiului Rece. Dar fiecare țară avea o importanță strategică diferită pentru cealaltă: Bulgaria se afla în prima linie de contact imediat și avea o frontieră terestră importantă cu Iugoslavia, care se alăturase alianței balcanice în 1953-1954, alături de Turcia și Grecia; România era legătura terestră cu ceilalți membri ai Pactului de la Varşovia și, în special, cu URSS. Poziția geografică a celor două țări în condițiile confruntării dintre cele două blocuri va contribui, pe de o parte, la consolidarea poziției lor unite în viața internațională, dar, pe de altă parte, poate fi și o condiție prealabilă pentru diferențe și divergențe. Iar acest lucru se reflectă în mod inevitabil asupra relațiilor bilaterale.  

În a doua jumătate a anilor ’50 au putut fi detectate semne de nuanțe în politica externă și în relațiile dintre cele două țări, datorită pozițiilor diferite ale echipelor de guvernare, atitudinilor diferite față de vecinul comun – Iugoslavia, față de problemele vieții internaționale și relațiile bilaterale. Principala problemă este criza din blocul estic în legătură cu politica de destalinizare proclamată oficial de Kremlin, criza poloneză și revoluția maghiară din 1956. 

Germenul divergenței treptate a pozițiilor celor două partide și tabere, precum și formarea abordărilor lor diferite, permanent urmărite, față de evenimentele din blocul estic și din anii ’60, poate fi întrezărit în accentele diferite pe care Georgi Georgiou-Dej și Todor Jivkov le-au pus în primăvara anului 1957 asupra evenimentelor din anul precedent. În timp ce liderul român a fost prudent și a evitat să se angajeze într-o intervenție sau atitudine activă, liderul partidului bulgar a simțit că trebuie să reacționeze, argumentând pe principiul internaționalismului. Pe de altă parte, ambii lideri încearcă să se convingă reciproc de justețea poziției lor față de vecinii cu care au probleme: Bulgaria cu Iugoslavia și, respectiv, România cu Ungaria. În cursul discuțiilor, Todor Jivkov a fost cel care i-a atras atenția lui Dej asupra stării relațiilor româno-bulgare.El are în vedere că nu există aproape niciun contact reciproc constant și niciun schimb de opinii între cele două țări vecine. Prin urmare, a propus să se instituie practica schimburilor regulate de delegații guvernamentale și de partid. În sprijinul acestei propuneri, Jivkov subliniază legăturile strânse dintre comitetele de partid județene și municipale de pe ambele maluri ale Dunării în timpul evenimentelor din Ungaria. Apoi, în contact telefonic direct, s-au informat reciproc cu privire la situația din ambele țări, că nu au existat excese și nici contestații ale puterii.^{I. Marcheva, 1956 prin ochii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Todor Jivkov (pe baza materialelor din arhivele bulgare) – în: Etudes Balkaniques, 2002, N 2, р. 87- 100}

Autoritățile bulgare constată că, în ciuda negocierilor și a protocolului special semnat în 1955 pentru extinderea relațiilor economice dintre Bulgaria și România, rezultatele pot fi descrise diplomatic ca fiind doar “satisfăcătoare”; s-a înregistrat un declin al relațiilor economice dintre cele două țări. Se conturează mai multe grupuri de probleme comerciale și economice: în legătură cu schimbul de energie electrică; în legătură cu construcțiile hidrotehnice de pe Dunăre; legăturile de transport, pescuitul, schimbul de mărfuri, inclusiv problemele de tranzit. De asemenea, se conturează și alte subiecte controversate și sensibile: repararea liniei de frontieră de la Silistra, construirea unei ambasade a RPR  la Sofia și schimbul de geologi, medici, ingineri, agronomi.^{Marcheva, Il, Relațiile româno-bulgare la mijlocul anilor ’50 și ’60 – În: The East-West Problem. Bulgaria și Balcanii. Balcanii și Balcanii în țările baltice. Atanasova, P. Dimitrova, V. Stoliova, T. Stoliova, T. Atanasova, P. Dimitrova, V. Stoliova. Argirova, Asociația Clio-96, S., 2006, p. 254, 252-271.}

Se pare că partea bulgară nu dorește să ridice problemele minorității bulgare din România, mai ales că și România a refuzat să ridice problema drepturilor vlahilor din Bulgaria în fața autorităților bulgare.^{Conform recensământului populației României din ianuarie 1948, bulgarii erau în număr de 13.408, adică 0,1% din populația țării, concentrați mai mult la sate, 11.846, și mai puțin, 1.562, în orașe.} Poziția bulgară este că minoritatea bulgară din vecina dinspre nord îi include doar pe bulgarii din Banat. Plângerile cetățenilor locali adresate ambasadei bulgare cu privire la “persecuția minorității bulgare” au fost transmise Comitetului Central al RPR sau Consiliului RPR . Partea bulgară preferă să considere aceste acțiuni ca fiind manifestări ale puterii locale. Singura îngrijorare pe care Ambasada o exprimă, fără însă a o ridica în mod deschis la autoritățile superioare românești, este legată de închiderea școlilor bulgare din Banat – cele din Dudeşti Vechi și Vinga.^{Arhivele Centrale de Stat /CDA/, f1B, op 5, a. f. 261, l. 61-62.; Bl. Nyagulov, La protection internationale des minorités au XXe siècle : Le cas bulgaro-roumain – dans: Colegiul Noua Europă. Program regional. 2002-2003, 2003-2004, București, 2004, p. 65-125.};

Negocierile din primăvara anului 1957 au avut ca rezultat semnarea unui acord comercial pe trei ani pentru perioada 1958-1960, precum și a unui acord privind pregătirea unui număr de acorduri economice și o cooperare mai strânsă în domeniul cercetărilor geologice, al cooperării economice și tehnico-științifice în agricultură. Ambele părți au subliniat importanța contactelor directe și a schimburilor dintre ele. Dar, în timp ce partea bulgară era deosebit de interesată de aceste contacte și de nivelul lor ridicat, în 1962, delegațiile românești care vizitau Bulgaria erau la un nivel scăzut. 

De-a lungul anului 1961, au avut loc întâlniri pentru rezolvarea a trei probleme litigioase: frontiera Dunării, ajustarea frontierei terestre la Silistra, precum și lichidarea proprietăților românești din Bulgaria. Aceste probleme de lungă durată nu și-au găsit o soluție nici atunci: tactica românilor și a bulgarilor a fost de a amâna soluționarea lor. Nu au găsit o soluție nici în anul următor, când o delegație română la cel mai înalt nivel a vizitat în sfârșit Bulgaria la 19-20 ianuarie 1962. Oaspeții români au fost conduși de prim-secretarul Comitetului Central al RPR și președinte al Consiliului de Stat al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar gazdele bulgare – de către primul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Bulgaria – Todor Jivkov. La Euxinograd, cele două părți și-au exprimat disponibilitatea de a stabili contacte mai strânse între ministerele de externe român și bulgar în legătură cu situația din Balcani. Dar, în timp ce Dej considera că aceste contacte ar trebui să aibă loc atunci când apare o problemă concretă de interes comun, Jivkov propune, în principiu, “să se stabilească un contact și o coordonare mai strânsă între cele două ministere”.^{CDA, f. 1 B, op. 5, a. f. 487, l. 27}

Bulgarii consideră extrem de importante aspectele legate de relațiile economice dintre cele două țări. Se atrage atenția asupra faptului că schimburile comerciale cu România sunt foarte slabe, se acumulează un sold de tranzit negativ, iar Bulgaria este grav dezavantajată și în comerțul cu URSS. Propunerea bulgară este de a conveni ca cele două țări să coopereze pe plan industrial, astfel încât taxele de tranzit să poată fi plătite în acest mod. Românii avertizează, însă, că nu doresc modele învechite de mașini nici din Bulgaria, nici din celelalte țări socialiste. Această problemă importantă pentru bulgari nu a fost rezolvată în cadrul reuniunii. Fiecare dintre părți rămâne pe poziția sa. Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește problema ridicată din nou de bulgari cu privire la reglementarea frontierei dintre cele două țări pe Dunăre.  Г. Georgiou-Déj își exprimă chiar o oarecare iritare că se ridică această problemă, dar acceptă poziția bulgară. El este de acord să amâne soluționarea problemei, deoarece înțelege temerile bulgarilor că opțiunea românească, în care mai multe insule bulgare ar trebui să devină românești, ar crea un precedent și ar îngreuna rezolvarea unor probleme similare de frontieră pe partea bulgară cu Grecia și Turcia (pe râul Maritza). 

Din nou T. Jivkov este cel care atrage atenția oaspeților săi asupra contactelor aproape întrerupte dintre orașele de frontieră și comitetele economice și de partid, o stare care contrastează cu relațiile vii la nivel regional și local cu iugoslavii și grecii. Între cele două delegații au izbucnit acuzații reciproce,^{asasinarea unor pescari bulgari, confiscarea documentației unei ferme avicole construite după un model occidental pentru că a fost cedată bulgarilor de activiști locali români fără autorizație, declarațiile exagerate ale fostului ambasador bulgar despre câștigurile teritoriale ale RNR după război}, care au fost aplanate, dar întâlnirea s-a încheiat fără ca niciuna dintre problemele ridicate să fie rezolvată. Cu toate că rezultatele sale nu au satisfăcut partea bulgară, la această reuniune de la Euxinograd, tactica de a amâna conflictele, de a nu-i irita pe vecinii din nord, a apărut clar ca o linie de conduita politică bulgară.^{Marcheva, Il,Relațiile româno-bulgare la mijlocul anilor ’50 și ’60, pp.256-257} O astfel de abordare ar fi trebuit să contribuie la succesul politicii balcanice a Bulgariei, formulată de cel de-al 8-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în noiembrie 1962, de a transforma Balcanii și regiunea Mării Negre într-o “zonă de pace și prietenie între popoare”, în spiritul politicii de destindere inițiată de URSS.^{CDA, f. 1 B, op. 51, a. f. 305, л. 38}

Relațiile au continuat pe linia cooperării politice şi de partid, comerciale, economice, culturale și științifice: la 20 noiembrie 1961 a fost încheiat un nou Acord de cooperare științifică și tehnică, iar la 14 iunie 1962 a fost semnat un nou Acord de cooperare științifică și culturală. În 1963 a fost înființată o Comisie interguvernamentală mixtă româno-bulgară pentru cooperare economică și tehnico-științifică, ale cărei două părți lucrează sub conducerea vicepreședinților Consiliului de Miniștri al României și Bulgariei.

În aceste contacte, partea română insistă ca totul să fie coordonat la nivel central. Lucru care se pare că nu este respectat de liderii locali bulgari din Ruse și Silistra, care mergrau în RPR fără o invitație din partea Comitetului Central al PMR și insistau să fie primiți acolo. La scurt timp după aceea, din  partea română s-a observat o restricție a contactelor între cele două partide aflate la guvernare, iar legăturile tradiționale dintre orașele de frontieră au fost aproape întrerupte. Este posibil ca acest lucru să se fi datorat unor lideri locali și superiori bulgari care au continuat să se comporte cu lipsă de tact și să nu respecte cerințele Comitetului Central al PMR, explicație dată de partea română, însă relațiile româno-bulgare s-au răcit din cauza răcirii relațiilor dintre România și URSS. 

Motivele declinului legăturilor politice dintre cele două țări vecine nu sunt doar externe. Începutul anilor 1960 a marcat începutul unei tensiuni constante între cele două părți, care a durat până la sfârșitul anului 1989. Aceasta a fost declanșată de decizia de a construi în comun nodul hidrotehnic Somovit – Islaz,^{Mai târziu, locul a fost schimbat – cu Belene – Cioara, iar din 1973 – cu Nicopol – Turnu-Măgurele.} care a fost luată în iulie 1962, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt la București, în punerea în aplicare a recomandării CAER privind utilizarea integrată comună a apelor fluviului Dunărea.^{În cadrul CAER, în perioada 1956-1961 a fost elaborat un raport privind utilizarea integrată a resurselor de apă ale Dunării. Potrivit acestui raport, în secțiunea inferioară a Dunării, se preconizau baraje hidroelectrice: Poarta de Fier, în zona Gruia /de asemenea pe teritoriul româno-iugoslav/ , în zona Somovit-Islaz, în zona Cerna Vodă și, ca ultimă soluție, în zona Izmail-Tulcea. Pornind de la această schemă și în conformitate cu Acordul dintre guvernele Republicii Populare Bulgaria și URSS din 6 februarie 1962, a început pregătirea unui raport tehnic și economic privind utilizarea secțiunii bulgaro-române a râului. Elaborarea unui raport privind pregătirea unui studiu privind dezvoltarea relațiilor româno-dunărene. Raportul a fost finalizat în 1962 și, împreună cu raportul privind SIE, a fost aprobat în cadrul celei de-a doua și a patra sesiuni a Comisiei mixte guvernamentale româno-bulgare pentru cooperare economică și tehnico-științifică. S-a decis să se înceapă organizarea șantierului încă din 1963, iar în 1964 – să înceapă construcția propriu-zisă.} Proiectul s-a dovedit a fi costisitor și dezavantajos din punct de vedere tehnic pentru Bulgaria și a devenit subiectul unor discuții fără a se găsi o soluție de-a lungul anilor. Mai mult – pentru că a afectat și Iugoslavia și a creat complicații suplimentare prin folosirea problemei împotriva Bulgariei.

Deși problema nodului hidroenergetic al Dunării este o consecință deciziei  CAER, și a fost mereu ridicată de partea română în ultimele negocieri, cele două țări au o viziune diferită asupra cooperării în cadrul acestei organizații. România insistă asupra formelor tradiționale de cooperare, în timp ce Bulgaria este dispusă să susțină inițiativele de integrare supranațională ale lui Hrușciov în CAER, deoarece vede în ele o oportunitate pentru o implementare mai rapidă a industrializării și modernizării sale. Gheorghe Gheorghiu – Dej s-a opus specializării și cooperării, care fusese preconizată într-o formă foarte avansată în CAER încă de la începutul anilor 1960, spre deosebire de Jivkov, care, dimpotrivă, a căutat să profite din plin de ea. ^{Lory B. L`Europe balkanique de 1945 a nos jours. Paris, Ellipses,1996, p.65.;Marcheva,Il. Todor Jivkov, drumul spre putere. Politică și economie în Bulgaria 1953-1964, S, 2000} De asemenea, România a blocat în esență activitatea Pactuşui de la Varşovia prin refuzul de a participa la manevre militare, acceptând doar să ia parte la exerciții de stat major. Iar în 1964 a blocat în mod esențial activitatea PKK, care nu s-a reunit din cauza acesteia la adunarea anuală. De asemenea, România a urmat o politică deosebită în disputa emergentă dintre China și URSS.^{Europa Centrală și de Est în a doua jumătate a secolului al XX-lea, vol. Apariția “socialismului real”, 1945-1965,M.2000, pp.381, 377} Deși România a susținut politica de destindere și coexistență pașnică a Kremlinului, o politică care a fost criticată de liderul chinez Mao Zedong, spre deosebire de alte țări est-europene, nu a luat o poziție clară, refuzând să își declare în mod deschis sprijinul pentru Moscova în disputa emergentă dintre PCUS și PCC.^{Ambasadorul bulgar a fost impresionat de faptul că, în timpul vizitei unei delegații a partidului sovietic în România, între 24 mai și 5 iunie 1963, liderii români, precum și presa românească, au dat dovadă de reținere față de Kremlin, subliniind doar meritele partidului și ale țării românești pentru dezvoltare, nu s-au adus mulțumiri pentru ajutorul acordat de URSS, numele lui Hrușciov nu a fost menționat ca “salvator al păcii” în timpul crizei din Caraibe. În același timp, liderii români au insistat în fața omologilor lor sovietici asupra unității în cadrul mișcării comuniste internaționale.- CDA, f1B, op. 33, a. f. 1208, л. 1-3.} Contramăsura Moscovei nu s-a lăsat aşteptatăt.^{Neoficial, Hrușciov i-a sondat pe liderii români în legătură cu posibilitatea unui plebiscit în Basarabia, a cărei apartenență la națiunea română era revendicată de liderii de la București alături de unul în Trasilvania.” – Mihai Bǎrbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor. Istoria României. București:Corint, 2002,p. 421. În același timp, în timpul vizitei lui Hrușciov la București, la 24 și 25 iunie 1963, liderul sovietic s-a comportat nepoliticos și i-a acostat pe Dej și pe conducătorii români, acuzându-i că nu înțeleg nimic din agricultură.- Centralnaya vostachnaya Evropa vo vtoroy polov XX века, vol. I. Apariția “socialismului real”, 1945-1965,M.2000 ;p.377}

Începând cu a doua jumătate a anului 1963, retragerea României din politica blocului condusă de URSS a fost însoțită de un derapaj în relațiile cu Bulgaria. Relațiile comerciale au stagnat, deoarece bulgarii persistau să plătească tranzitul prin România cu produse industriale. În ciuda planurilor, nu a fost încheiat niciun tratat între cele două țări pentru a lega sistemele lor energetice până la sfârșitul anului 1963. Între timp, în februarie 1964, numele Bulgariei a fost implicat în așa-numitul “Plan Valev” – un profesor de geografie economică la Universitatea din Moscova, fiul unui Imigrant politic  bulgar. Într-un articol de Emil B. Valev, acesta propune o utilizare complexă a resurselor în zona cursului inferior al Dunării.^{Э. Б. Valev, Probleme de dezvoltare economică a districtelor Pridunay din România, Bulgaria și URSS – Buletinul Universității de Stat din Moscova, seria Geografie, 1964, nr. 2, pp. 56-64. Această lucrare a fost susținută la lecturile Lomonosov de la MSU în aprilie 1963. În ea, prof. Valev a pornit de la prevederile din APC pentru o integrare mai strânsă, deoarece a concluzionat că analiza situației actuale și a perspectivelor de dezvoltare a exploatațiilor agricole din regiunile României, Bulgariei și URSS atestă existența unor premise obiective pentru formarea unui complex de producție interstatal cu specializare în cadrul parteneriatului socialist în domeniile petrochimiei, construcției de mașini, agriculturii intensive, transporturilor etc.}  Analizele din articol au fost interpretate ca o încălcare a suveranității naționale a României. Acest articol a stârnit o puternică reacție publică în România, care a fost considerată de partea sovietică drept naționalistă și antisovietică.^{Articolul este tradus în limba română, cu o analiză detaliată de peste 100 de pagini a cercetărilor lui Valev, care acuză URSS că ar fi vrut să ia teritorii de la România. Pamfletul astfel format a fost distribuit printre comuniștii din România și a provocat o nouă tensiune în relațiile dintre URSS și România. – Mihai Bǎrbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor. Istoria României. București:Corint, 2002, p. 421; CDA, f1B, op 51, a.f. 432, l. 8; Într-o discuție personală a autorului cu prof. Emil Valev, la 23 octombrie 2007, la Moscova, acesta a declarat că a scris articolul fără instrucțiuni de la Kremlin, dimpotrivă. Ca urmare a campaniei antisovietice românești pe marginea articolului, a avut probleme pe linie de partid}

Răspunsul lui Gheorghe Gheorhiu – Dej este conținut în Declarația Comitetului Central al PMR din 22 aprilie 1964, care a stat la baza politicii externe a României în anii 1960 și în anii următori. Acesta s-a bazat pe deciziile Congreselor de la Moscova din 1957 și 1960 privind relațiile de egalitate între toate partidele din mișcarea comunistă și muncitorească internațională. Prin urmare, Declarația afirmă că nu pot exista partide  ” mai superioare” și mai inferioare” și că nici un partid nu poate să-și impună linia și opinia asupra celorlalte partide. Astfel, PMR justifică dreptul de a urma o politică externă autonomă față de politica externă sovietică și a blocurilor, și de a juca un rol de mediere între PCUS, PCC și Partidul Muncitoresc din Coreea.^{Pornind de la astfel de înțelegeri, Partidul Muncitoresc Român s-a declarat îngrijorat de posibilitatea unei scindări a mișcării comuniste internaționale, pentru care considera că PCUS și PCC sunt principalii responsabili. RRP pledează pentru încetarea discuțiilor publice între aceste partide și, pentru a ajunge la un acord, trimite o delegație pentru a purta discuții cu PCUS, PCC și Partidul Muncitoresc Coreean. Mai mult, invită și primește o delegație chineză la București, unde aceasta se dedă la critici dure la adresa Moscovei}

Acest lucru devine evident și în opiniile PMR cu privire la dezvoltarea relațiilor externe și comuniste ale țării. PMR pledează pentru menținerea unor relații economice reciproc avantajoase, fără condiții politice, restricții și discriminări și își exprimă dorința de a dezvolta astfel de relații cu toate țările, indiferent de politica și sistemul economic al acestora. România nu renunță la participarea sa la CAER, în ciuda fricțiunilor menționate mai sus, dar recomandă ca, pe lângă contactele stabilite în cadrul acestei organizații, să se găsească noi forme de participare pentru țările care au adoptat sau caută o cale de dezvoltare necapitalistă. Aceste recomandări ar putea fi interpretate ca o încercare a României, prin îndepărtarea de blocul estic, de a încerca să joace un rol mai important în cadrul mișcării nealiniate, unde ar putea căuta piețe de desfacere pentru produsele sale industriale. 

Urmărind o astfel de politică și temându-se de posibile sancțiuni din partea URSS, conducerea României a continuat în prima jumătate a anilor 1960 să se bazeze pe antisovietism și pe o escaladare a naționalismului românesc.^{Europa Centrală și de Est în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Vol. De la stabilizare la criză 1966-1989, Moscova, 2002, p.85.} Dorința conducerii române de a se disocia de URSS și de tutela acesteia a avut diverse manifestări în 1964,^{De exemplu, activiștii români acuză conducerea PCUS de imixtiune grosolană în viața organizațională a RPR, în special în ceea ce privește deciziile legate de personal. Aceștia au făcut acuzații că URSS făcea comerț în condiții inegale cu România. În apărarea poziției lor, românii se bazează pe autoritatea unuia dintre fondatorii mișcării socialiste și muncitorești, Karl Marx. În octombrie 1964, în România a apărut o carte intitulată “Însemnările lui Karl Marx despre români”, în care se arătau, prin fapte și documente istorice, că Rusia țaristă a dus o politică ostilă și agresivă față de Principatele Române. Cartea a fost tipărită în 20,5 mii de exemplare și a cunoscut o a doua ediție.} culminând la 21 octombrie 1964, când Gheorghe Gheorghiu – Dej a cerut ambasadorului sovietic la București retragerea consilierilor sovietici KGB din țară. În ciuda unei încercări a noii conduceri sovietice care i-a succedat lui Hrușciov de a împiedica acest pas, care ar fi creat, printre altele, un precedent neplăcut, aceasta a fost în cele din urmă forțată să cedeze, iar în decembrie 1964 serviciile secrete românești au fost primele din blocul estic fără tutelă sovietică.^{Mihai Bǎrbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor. Istoria României. București:Corint, 2002, p.422.}

Ca urmare, relațiile româno-bulgare au devenit tensionate, deoarece răspunsul bulgar la politica românească de “deviere naționalistă” a fost o mai mare apropiere către URSS. Bulgaria nu dă semne că se îndepărtează de pozițiile Moscovei în nicio problemă legată de situația internațională, de problemele globale, de relațiile cu China, CAER sau Pactul de la Varşovia. Dimpotrivă, în opoziție cu antisovietismul Partidului Comunist Român, Partidul Comunist Bulgar s-a pronunțat în 1964 pentru o confederație între URSS și Bulgaria și pentru o colaborare mai strânsă între cele două țări.Brown, J.F. Bulgaria under Communist Rule, Praeger Publishers, 1970, p.279. Il, Marcheva, T. Jivkov- drumul spre putere, 1953-1964, S, (2000),pp.

Reacția României la loialitatea bulgarilor nu s-a lăsat aşteptată. Aceasta a continuat să limiteze contactele de  lucru între cele două partide aflate la putere. A devenit o practică pentru Comitetul Central al PMR de a întârzia răspunsurile sale către Comitetul Central al PCB și de a refuza contactele locale cu comitetele de partid din districtele bulgare pentru prietenie și schimb de experiență. Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar a trimis o astfel de propunere comitetelor centrale ale țărilor socialiste din Europa de Est în iunie 1964 și singurul refuz a fost primit din partea României, scris pe un ton ofensator la adresa bulgarilor. ^{CDA, f. 1B, op. 51, a. f. 430, l. 12.} Invitațiile din partea bulgară adresate partenerilor români de a trimite o delegație de partid și de guvern în Bulgaria au fost refuzate sub diferite pretexte. Abia la 4 mai 1964, Dej a acceptat invitația lui Todor Jivkov, adresată la 12 februarie 1964, de a vizita țara. Relațiile răcite au dat naștere la gânduri de animozitate personală între cei doi prim-secretari.^{Marcheva, Il,Relațiile româno-bulgare …, pp. 260-261.}

Întâlnirea a fost pregătită cu mare atenție. În noiembrie 1964, ministrul de externe Ivan Bashev și șeful Departamentului de politică externă și relații internaționale din cadrul Comitetului Central, Dimo Dichev, au elaborat un raport privind problemele din relațiile dintre cele două țări și abordarea bulgară a acestora. D. Dichev a propus să se pună pe primul plan problemele de natură economică, apoi problemele de cooperare culturală și, în final, să se încerce rezolvarea problemelor de natură politică. Atât departamentul său, cât și ministerul au considerat că problemele politice (granița fluvială și terestră) ar trebui discutate doar dacă partea română le-ar ridica. Aceasta ar putea fi descrisă ca o abordare pragmatică, deoarece partea bulgară nu dorea să blocheze încă de la început discuțiile, pe care le așteaptă de mult timp. Mult mai importante pentru ea sunt aspectele comerciale și economice, pentru că în perioada 1961-1965 acestea au continuat să se micşoreze  astfel că în 1965 România era deja pe locul 12 la exporturile bulgare și pe locul 15 la importurile bulgare. Trebuie să recunoaștem că o parte a motivului a aparținut părții bulgare, deoarece, în dorința sa de a găsi piețe de desfacere pentru produsele sale industriale, a continuat să insiste pentru a deconta plăţile cu România cu astfel de mărfuri, în timp ce partea română a insistat asupra mărfurilor care aduceau o monedă convertibilă. În același timp, partea bulgară consideră din nou că este oportun să ridice problema cooperării și a schimbului de experiență între partidele aflate la putere, organizațiile publice și organismele de stat.^{Ibidem, p.261.}

Întâlnirea a avut loc, dar nu la sfârșitul anului 1964, așa cum era de așteptat, ci abia la 13 septembrie 1964, din cauza bolii lui Dej și a tensiunilor existente între România și URSS. La 19 martie 1965, Gheorghe Georgiou-Déj a murit. Înmormântarea sa și desfășurarea Congresului al IX-lea al PMR din 19-25 iulie 1965, când Nicalae Ceaușescu a fost ales secretar general al PCR, au fost cele două ocazii cu care T. Jivkov va vizita din nou Bucureștiul. Gheața dintre cele două țări a început să se topească. 

Analiștii bulgari au apreciat că noua conducere românească a avut o atitudine de expectativă, îndulcindu-și tonul atunci când s-a pronunțat asupra unor probleme controversate din mișcarea comunistă internațională, fără însă a se retrage din cursul său independent de Moscova. ^{CDA, f. 1 B , op. 51, a. f. 430, l. 10.} În același timp, în 1965 a întreprins o serie de schimbări importante, în primul rând în politica sa internă, prin care părea să vrea să convingă pe toată lumea că politica sa externă este cea a unei țări socialiste autentice.^{Prin decizia Congresului al IX-lea al RPR din 19-25 iulie 1965, acesta a fost redenumit Partidul Comunist Român /PCR/, iar noua Constituție din 21 august 1965 a stabilit noua denumire a țării – în loc de Republica Populară Română – Republica Socialistă România /RSS/. În virtutea articolului 3 din această Constituție, aceasta a consacrat rolul de lider al PCR în viața societății.} Ceaușescu a căutat și a făcut pași concreți pentru a-și intensifica politica tocmai în Balcani, pentru a depăși negativismul țărilor vecine, precum Ungaria și Iugoslavia, în legătură cu reducerea drepturilor minorităților în cadrul noii constituții a țării din 1965 și cu desființarea regiunii administrative maghiare Târgu-Mureș în 1968.^{Europa Centrală și de Est în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Vol. De la stabilizare la criză 1966-1989, M, 2002, pp.84,86.}

Românii sunt geloși pe politica activă a Bulgariei în Balcani. Observatorii au fost impresionați, după îmbunătățirea relațiilor bulgaro-grecești din 1964, de faptul că și România a devenit activă – primul ministru Ion Gheorghe Maurer a efectuat vizite la Ankara în iulie, iar în septembrie 1965 la Atena. În plus, atunci când românii au început să curteze Bulgaria în cadrul inițiativei lor de a reduce tensiunile din Balcani și de a stabili o cooperare balcanică, Ungaria a luat inițiative pentru a grupa în jurul său țările central-europene din regiunea Dunării.^{Brown, J.F. Bulgaria under Communist Rule, Praeger Publishers, 1970, р.278.}

Noua atitudine față de Bulgaria a devenit evidentă la celebrarea sărbătorii naționale a RSR – 23 august 1965. Atunci în România au fost invitate delegaţii ale comitetelor judeţene de partid din Ruse, Dobrich, Vratsa pentru a vizita Bucureștiul, Constanța, și respectiv, Craiova. Aceste delegații au fost primite foarte cordial, iar delegația de la Ruse a fost primită de Ceaușescu însuși, cu care au avut o întâlnire foarte cordială. ^{Marcheva, Il,Relațiile româno-bulgare …, p.262.}

Astfel s-a ajuns şi la mult așteptata vizită în Bulgaria, la 17 septembrie 1965, a unei delegații a partidului și guvernului român, condusă de Nicolae Ceaușescu. La această vizită Ceaușescu a pus accentul pe extinderea contactelor la nivel politic – și în special între partidele și guvernele, ca mijloc de extindere a legăturilor dintre cele două țări. El a informat conducerea bulgară despre recunoașterea de către URSS a greșelilor lui Hrușciov ca motiv al răcirii relațiilor dintre cele două țări, ca și cum ar fi respins orice acuzație de vinovăție a României pentru răcirea relațiilor dintre Sofia și București. Noul lider român a demonstrat continuitatea pozițiilor românești față de propunerile lui Jivkov privind parteneriatul economic pe termen lung și cooperarea în Balcani și în CAER. De fapt, partea română continuă să fie deosebit de interesată în a prevedea proiectul unei hidrocentrale comune de la  Somovit – Izlaz, după modelul proiectului iugoslavo-român pentru o hidrocentrala la Porţile de Fier. În timp ce liderii bulgari încearcă să deturneze punerea în aplicare a acestui proiect. Întâlnirea s-a încheiat cu semnarea unui acord de cinci ani privind comerțul și plățile pentru perioada 1966-1970, care prevedea o creștere a schimburilor comerciale cu 50%. De un interes economic deosebit pentru bulgari a fost cooperarea cu românii în industria chimică, chimico-farmaceutică, petrolieră, metalurgică, agricolă și turistică.^{Ibidem, pp. 262-263}

De altfel, în comunicatul acestei reuniuni a fost găsită formula de cooperare între cele două țări. În loc de înțelegere și unanimitate asupra tuturor problemelor internaționale contemporane, așa cum se obișnuiește să se declare la întâlnirile cu celelalte țări din blocul estic, bunăvoința bulgaro-română, începând cu septembrie 1965, se va exprima prin recunoașterea faptului că s-a ajuns la o înțelegere asupra celor mai importante probleme contemporane. ^{Grigorova, J., op. cit. p. 318}

Încălzirea relațiilor româno-bulgare s-a datorat atât intereselor de bună vecinătate, cât și sarcinii strategice încredințate Bulgariei de către URSS și exprimate în cadrul unei ședințe plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar din 19 octombrie 1965, de a contribui la dezmembrarea aripii sudice a NATO. Abordarea Bulgariei față de vecina sa dinspre nord  este descrisă acolo: prudență și răbdare, punând accentul pe ceea ce unește, dar nu în detrimentul intereselor pe termen lung ale Bulgariei, iar partea română merită, de asemenea, credit pentru acest lucru. Ministrul bulgar de externe subliniază că “în ciuda existenței acestor neînțelegeri cu România, vecinii noștri nu au încercat în niciun moment să le folosească pentru a-și consolida poziția față de țara noastră”.^{CDA, f. 1 B , op. 34, a. f. 15, л. 83}

O expresie a încălzirii puternice a contactelor dintre Bulgaria și România a fost invitația lui Ceaușescu adresată lui Jivkov de a reveni în vizită la un moment convenabil pentru el, precum și invitația Comitetului Central al PCR către Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar de a face schimb de delegații la nivel central și local în 1966. Aceste invitații au fost salutate de partea bulgară.^{Ibidem, op. 51, alin. 721, л.1-2,3-4,5.}

Toleranța reciprocă generată de absența unor contradicții serioase a fost, de asemenea, baza pentru dezvoltarea în continuare a relațiilor dintre cele două țări. În acest sens nu trebuie trecute cu vederea contactele personale dintre primii doi lideri și mai ales capacitatea lui Jivkov de a manevra, de a evita remarcile categorice, de a scăpa cu umor de subiecte neplăcute pentru ambele părți. Deși lipsit de simțul umorului și mult mai lipsit de tact față de subordonații săi în timpul discuțiilor și negocierilor cu Jivkov, N. Ceaușescu a fost, de asemenea, dispus la compromisuri. 

Astfel, de la jumătatea anilor 1960, relațiile dintre cele două țări pot fi evaluate ca fiind foarte bune, cu voința comună a echipelor aflate la putere. Fiecare parte are motivații diferite: românii încearcă să atragă Bulgaria de partea lor în blocul estic, iar bulgarii încearcă să mențină România în blocul estic. Dintre toți liderii est-europeni, doar Jivkov se înțelege cu omologul său român, care, mai ales la Moscova, este abia tolerat din cauza manierelor sale și a politicii externe independente. Iar acesta este un atu suplimentar al lui Jivkov la Kremlin, pe care nu ezită să îl folosească. Fiecare dintre țările vecine caută în aceste bune relații mai ales soluționarea problemelor de interes reciproc. Comportamentul celor două țări la reuniunea la vârf a prim secretarilor partidelor comuniste din statele membre CAER din 4-6 iulie 1966 sugerează o astfel de concluzie. Este de înțeles că românii, care sunt și ei exportatori de produse agricole, sunt solidari cu cererea bulgarilor de a obține prețuri mai mari pentru produsele agricole în CAER. Iar bulgarii propun o interpretare intermediară a principiului “dezinteresului”, astfel încât acesta să fie interpretat ca fiind opțional în ceea ce privește organizațiile economice internaționale din cadrul CAER, deoarece românii sunt împotriva aderării obligatorii la acestea.  Aceștia consideră că astfel de organizații – o expresie a unui model de integrare prea avansat – amenință suveranitatea națională. Prin urmare, în timp ce Ceaușescu a insistat mai mult asupra legăturilor bilaterale, Jivkov a mizat pe legături multilaterale, și în cadrul CAER, pentru a nu izola țări subdezvoltate precum România și Bulgaria de țări mai avansate precum RDG, Cehoslovacia și Polonia.^{Marcheva, Il, Relațiile româno-bulgare de la mijlocul anilor ’50 și ’60, p. 265}

Principala problemă a cooperării bilaterale rămâne construcția hidrocentralei Somovit – Izlaz. La reuniunea la nivel înalt din 17-21 aprilie 1967 de la București, T. Jivkov a împărtășit îngrijorarea experților bulgari, care au spus că ar costa mult mai mult decât dacă s-ar importa energie electrică. Ceaușescu a recunoscut, de asemenea, că acest proiect va fi costisitor, dar era optimist că va fi finalizat. În comunicatul întâlnirii, cele două părți și-au exprimat satisfacția față de dezvoltarea ascendentă a legăturilor economice și științifice româno-bulgare, precum și față de creșterea schimburilor comerciale și îmbunătățirea structurii acestora, 40% din total fiind reprezentate de mașini și echipamente.^{P. Kishkilova, Bulgaria și România 1879-2000, pp. 347-348}

În cadrul acestei întâlniri se manifestă din nou dorința celor doi lideri de a respecta pozițiile de politică externă ale partenerului lor, făcând schimb de opinii asupra celor mai actuale probleme ale situației internaționale și ale mișcării comuniste mondiale: convocarea Consiliului European de Securitate, problema germană, situația din mișcarea comunistă mondială. Fiecare dintre cei doi lideri de partid și-a apărat tezele, fără ca vreunul dintre ei să reușească să-și convingă partenerul de ele, dar Ceaușescu a remarcat că “deși în unele probleme părerile noastre sunt diferite, convorbirile se desfășoară în spirit de camaraderie”,^{CDA, f1b, op. 34, a. f. 53, l. 50.} ceea ce reprezintă un fel de recunoaștere a diplomației lui Jivkov de a-și apăra poziția de susținere totală a politicii URSS fără a-l jigni pe partenerul său român, care își dezvolta propriile opinii. În comunicatul reuniunii, ambele au convenit că “diferențele de opinie dintre diferitele părți trebuie discutate… în spiritul respectului reciproc… depunând eforturi pentru a realiza unitatea în spiritul respectului reciproc tovărășesc”.^{Ibidem, op. 34, a. f. 53, l. 61-69}

Această întâlnire a celor doi lideri a impulsionat soluționarea reglementării juridice a diferitelor aspecte ale relațiilor româno-bulgare. Astfel, în iunie 1967, a fost semnat un Acord de cooperare în domeniul turismului, care a facilitat organizarea de conferințe ale agențiilor de turism din țările balcanice în vederea transformării Balcanilor într-o destinație dorită. Acordul din 22 august 1967 au fost suspendate vizele de intrare şi ieșire pentru călătoriile de serviciu, private și turistice, precum și vizele de tranzit. La 15 iunie 1967, a fost inaugurată linia de înaltă tensiune Craiova – Boicinovţi, cu o lungime de 140 km și o tensiune de 220 kWh. Nu numai că a conectat cele două sisteme energetice, dar a inclus Bulgaria în sistemul energetic unificat “Pace” al statelor membre CAER.^{Grigorova, J., op. cit. pp. 325-326} Acest fapt demonstrează importanța deosebită a României ca legătură terestră a Bulgariei cu țările din blocul estic și, în special, cu URSS. 

Iar acest lucru oferă o explicație suplimentară pentru linia Bulgariei de a menține relații bune cu România, în ciuda abaterii acesteia de la politica blocului estic, chiar și atunci când sunt create probleme directe pentru Bulgaria. Acesta a fost cazul recunoașterii diplomatice a RFG de către România la 31 ianuarie 1967, ceea ce a complicat relațiile Bulgariei cu RFG, precum și testarea legăturilor cu RDG. Pe de altă parte, poziția Bulgariei a devenit mai complicată, și având în vedere sarcina care i-a fost încredințată de Leonid Brejnev în mai 1967, referitor la lovitura de stat din Cipru și complicarea relațiilor din Balcani, Bulgaria a jucat rolul unui pumn în această regiune, adică al unui unificator al țărilor.^{CDA, F1b, op. 34, a. f. 55, l. 15M} Și în acest rol în Balcani, bulgarii au încercat să pășească cu grijă, deoarece, după cum a recunoscut Jivkov, “unii dintre prietenii noștri sunt geloși în această privință”, referindu-se evident la Iugoslavia și România, care, în ciuda apropierii lor de URSS, au jucat mai degrabă un rol independent. Iar Bulgaria trebuia să demonstreze cum o țară mică, cu ajutorul URSS, poate continua să joace un rol în pacificarea Balcanilor în viitor, bazându-se pe puterea și autoritatea URSS.^{Ibidem, op. 34, a. f. 55, l. 30-31}

În 1968 a avut loc o confruntare de abordări în politica externă a celor două țări în legătură cu Primăvara de la Praga. Fidel convigerilor sale internaționaliste, înrădăcinate în ideea că menținerea puterii comuniste într-o țară din blocul estic este o garanţie pentru menținerea puterii comuniste în celelalte țări, Jivkov a propus să fie acordat Cehoslovaciei “ajutor militar” la o reuniune a Pactului de la Varşovia din iulie 1968, la Varșovia. În timp ce Ceaușescu, care nu a acceptat democratizarea în Cehoslovacia, era dispus să sprijine Cehoslovacia izolată pentru emanciparea sa de Moscova. A demonstrat acest lucru prin vizita sa la Praga, între 15 și 17 august 1968, refuzând să participe la invazia militară de acolo, pe care a condamnat-o deschis la un mare miting la București. Prin politica sa independentă față de Moscova, Ceaușescu și-a câștigat simpatia liderilor occidentali, care s-a concretizat prin invitații în 1970 pentru a vizita Franța și Statele Unite. Au urmat acorduri comerciale cu Franța în 1966 – pentru construirea unei uzine de automobile în orașul Piteşti, cu Israelul în 1967, cu Iranul în 1968 și 1969, cu RFG în 1969 pentru dezvoltarea schimburilor comerciale între cele două țări 1970-1974, cu Franța pentru dezvoltarea schimburilor comerciale 1970-1974.^{The Former Hosts of Eastern Europe, Politicheskie Tretyoty, Institut Slavnosti i Balkanistika, Moscova,1995, pp.220-221.}

Ne putem doar imagina cu ce siguranţă de sine interioară comunica Ceaușescu cu omologii săi, și mai ales cu Jivkov, cel mai fidel aliat sovietic. În acest caz, formula bulgară de comportament a fost loialitatea politică pentru beneficii economice, inclusiv în detrimentul extinderii contactelor economice cu țările occidentale. Aceasta este rețeta lui Jivkov pentru a satisface nevoile societății de consum care s-a format de la mijlocul anilor 1960 și pentru a-și consolida puterea personală. 

Formula omologului său român a fost aceea de a menține relații bune cu toate țările, consolidând rusofobia, dar rămânând în cadrul blocului estic. Ceaușescu nu s-a gândit niciodată în mod serios să părăsească structurile din care își trage resursele pentru a-și realiza obiectivul de a transforma România într-o țară industrială dezvoltată și de a-și consolida puterea personală. El este prea dogmatic pentru a accepta schimbări în strategia sa generală. Ceaușescu nu-și neglijează contactele cu URSS – la urma urmei, aceasta este unul dintre principalii parteneri economici ai României; de unde conta să primească petrol ieftin pentru a dezvolta petrochimia, declarată una dintre prioritățile economice de top ale țării. Prin urmare, relațiile sovieto-române au fost reînnoite prin semnarea Tratatului de prietenie, cooperare și asistență reciprocă la 8 iulie 1970. În plus, doar în blocul estic, România ar fi valoroasă pentru Occident ca țară care duce o politică diferită de cea a Kremlinului.^{Europa Centrală și de Est în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Vol. De la stabilizare la criză 1966-1989,p. 470; B. Lory. L`Europe balkanique de 1945 a nos jours. p. 66-67} Acestea au fost bazele politicii externe și ale politicii economice externe ale “epocii de aur” a României sub Ceaușescu în a doua jumătate a anilor 1960 și în anii 1970, care în anii 1980 avea să degenereze într-o tragedie pentru poporul român.

După o anumită acalmie, o nouă expresie a bunelor relații dintre Bulgaria și România în 1970 a fost dată de întâlnirea primilor doi lideri în fruntea delegațiilor la cel mai înalt nivel. În mod curios, la 11 septembrie, cele două delegații s-au întâlnit la Ruse, iar a doua zi, în oraşul românesc de pe celălalt mal – Giurgiu. În urma discuțiilor, au fost semnate patru protocoale importante: privind cooperarea economică și tehnico-științifică între Republica Populară Bulgaria și Republica Socialistă România; privind problema complexului hidrotehnic de pe Dunăre în zona Somovit – Izlaz; cu privire la instituirea regimului de liberă trecere a cetățenilor din RPB și din RSR peste frontierele celor două țări; cu privire la cooperarea dintre RPB și RSR în problemele balcanice. 

Se menţionează că studiul și construcția complexului hidroenergetic Somovit – Izlaz este în întârziere față de celălalt amplasament similar construit în comun cu Iugoslavia, la Porţile de Fier, care a fost pus în funcțiune în 1971. Experții din cele două țări au divergențe în ceea ce privește amplasarea nodului hidrotehnic, cota și modul de finanțare a amplasamentului. Prin urmare, se ajunge la necesitatea unei decizii la nivel înalt. Și din nou, oarecum paradoxal, partea română încearcă să convingă partea bulgară de poziția sa, făcând referire la acordurile privind utilizarea integrată a apelor și conform abordării adoptate în cadrul CAER.^{Ceaușescu adaugă că partea română insistă ca nodul hidroenergetic să fie construit la Somovit-Islaz, și nu, așa cum cred experții bulgari, că este mai avantajos la Belene-Choara, deoarece, având în vedere acordul inițial din 1962 ca nodul să fie la Somovit-Islaz, românii au construit o uzină chimică la Turnu-Măgurele, iar dacă s-ar schimba amplasamentul nodului hidroenergetic, acesta ar fi inundat. La rândul lor, bulgarii ridică, de asemenea, problema faptului că, în cadrul opțiunii românești, o serie de orașe bulgare mari, cum ar fi Nikopol, Vidin etc., ar fi, de asemenea, inundate.} Jivkov a replicat că dezvoltările din cadrul CAER au fost doar o schemă, iar punerea sa în aplicare a afectat deja multe țări, având în vedere Iugoslavia și relațiile complicate cu aceasta.^{Acesta s-a plâns că, cu această ocazie, a fost trimisă o notă Iugoslaviei, la care aceasta nu a răspuns, deoarece era, de asemenea, o parte afectată în ceea ce privește construcțiile viitoare. De aceea, Jivkov era interesat de modul în care românii rezolvaseră problema cu Iugoslavia.” – CDA, f1B, op. 60, a. f. 49, l. 23.}

Pe de altă parte, Jivkov a precizat că Bulgaria este dispusă să facă un compromis, deoarece “economia nu ar trebui să fie considerată în afara suprastructurii, în afara politicii, în afara prieteniei și cooperării dintre cele două țări”.^{Jivkov subliniază că Iugoslavia ar fi cerut despăgubiri și că acest lucru face ca situl să fie mai scump. Astfel, el arată clar că situl nu este profitabil din punct de vedere economic pentru partea bulgară și nu va fi profitabil în următorii cinci ani, fără a nega că va deveni profitabil mai târziu, așa cum susțin și subliniază românii. Banii pentru această construcție ar putea fi investiți mai eficient în construcția a 3 astfel de centrale electrice în interior, de exemplu o centrală nucleară. Acesta este deja în curs de construcție pe Dunăre și se preconizează că va furniza energie electrică. Este vorba despre centrala nucleară de la Kolzudi. În afară de fonduri, partea bulgară se confruntă cu o lipsă de forță de muncă pentru astfel de construcții. Arătându-se dispus la compromisuri, chiar și în fața înrăutățirii indicatorilor economici pe seama noastră, Jivkov ridică totuși problema de a privi și de a vedea problemele de la Cerna Vodă – unde se preconizează și construcția unei hidrocentrale, care nu se află pe teritoriul bulgar, dar care va afecta și secțiunea bulgară.” – Ibidem, op. 60, a. f. 49, l. 24-25}

În acest sens, Jivkov. ridică problema faptului că deciziile trebuie luate la nivel politic și că aceste decizii trebuie să fie de prospectivă și de durată pentru dezvoltarea economică. Ceaușescu este întru totul de acord cu argumentele lui Jivkov.^{Ceaușescu admite că, dacă barajul hidroelectric de la Cerna Vodă va fi construit pe litoralul românesc, va afecta un teritoriu important și pe litoralul bulgăresc și, prin urmare, ar trebui să coopereze cu partea bulgară la această construcție. Dar el face din nou agitație pentru Somovit-Izlaz și vede o direcție importantă a extinderii contactelor bulgărești cu Europa de Vest. Ceaușescu încearcă să convingă că în acest loc Bulgaria va avea de câștigat, deoarece se vor putea construi legături rutiere și feroviare, astfel încât transportul bulgar spre Vest nu va trece doar prin Giurgiu și București, ceea ce creează probleme atât părții bulgare, cât și celei române, ci și prin acest nou punct. Mai mult, Ceaușescu și-a retrogradat hărțile, recunoscând că situl Somovit-Izlaz era în legătură cu construcția unei hidrocentrale cu Iugoslavia la Gruja. O altă problemă este legată de fonduri, iar partea română insistă să împartă costurile la jumătate pentru întreaga construcție, deoarece pe malul românesc trebuiau făcute lucrări de drenaj și de consolidare mai multe și mai costisitoare, iar Bulgaria ar fi beneficiat de acest lucru. – Ibidem, op. 60, f. 49, l. 27-28.M} În ceea ce privește problema Somovit – Izlaz, Jivkov insistă să includă faptul că acest obiect este studiat pe baza schemei din CAER, pentru a nu ieși că “acționăm în mod egoist, doar în interesul celor două țări, iar noi rezolvăm problema în interesul tuturor țărilor dunărene”. Ceva de care românii se tem ca formulă. În cursul negocierilor, aceștia s-au sprijinit pe deciziile CAER-ului, dar au evitat să noteze oficial acest lucru în documente.

În ceea ce privește cooperarea economică și tehnico-științifică, în ciuda creșterii prevăzute în următorul acord de cinci ani până în 1975, ambii lideri recunosc că, având în vedere capacitățile și obiectivele celor două țări, mai este de dorit. ^{Ceaușescu a insistat mai ales asupra schimburilor științifice și tehnice , pentru că așa se putea scoate cele două țări din înapoiere, a subliniat din nou teza românească a cooperării bilaterale în domeniul chimiei, metalurgiei și ingineriei și a explicat cu delicatețe că și schimburile comerciale ar putea fi extinse dacă, totuși, România ar importa din Bulgaria și nu din Occident, întrucât atât aceasta cât și România exportau în Occident. Jivkov este și el de acord cu această observație, dar face apel la faptul că problemele de cooperare economică nu ar trebui să facă obiectul exclusiv al comisiei mixte româno-bulgare, ci al unor negocieri la cel mai înalt nivel. Și această legătură dă exemplul unei abordări similare pe care a realizat-o cu RDG, Polonia, Cehoslovacia pentru a găsi soluții pentru dezvoltarea relațiilor economice externe la cel mai înalt nivel, astfel încât celelalte niveluri să fie performante în ciuda dificultăților. De asemenea, Ceaușescu s-a pronunțat în favoarea unor întâlniri mai frecvente și a căutării de soluții la problemele româno-bulgare între el și Jivkov, apreciind că relațiile dintre cele două părți sunt bune. – Ibidem, op. 60.a.f 49 pp. 32-33. M} Prin urmare, se prevede o extindere a contactelor economice, științifice și tehnice, iar ambele părți sunt de acord asupra necesității unor contacte științifice și industriale directe, desigur cu acordul guvernului respectiv. Din stenograma reiese clar că ambii lideri sunt dispuși să facă compromisuri, să ajungă la o înțelegere politică, astfel încât problemele controversate să poată fi rezolvate la cel mai înalt nivel, o abordare pe care Jivkov o apreciază în mod deosebit, deoarece a dat roade în relațiile sale cu alte țări socialiste. Ambele părți și-au exprimat dorința și conștientizarea beneficiilor unor contacte mai frecvente și mai sistematice între liderii partidelor.

La 12 septembrie 1970, deja la Giurgiu, cei doi lideri au discutat situația internațională și politica externă a fiecărei țări, și astfel au făcut un fel de bilanț al comportamentului lor în materie de politică externă. Ceauşescu credea că anume în Balcani, trebuie luate măsuri comune mai profunde pentru a transforma regiunea într-o zonă de cooperare și pace. Iar aceasta este un fel de recunoaștere a politicii active a Bulgariei în Balcani, pentru că liderul român menționează explicit că “din câte știm noi, Bulgaria a ajuns la un acord cu Turcia și Grecia în domeniul energiei, de asemenea cu Iugoslavia, … că există comitete și comisii de cooperare în domeniul sportului, al științei”. ^{Tot acolo, op. 60.a.e. 49 l. 46.} Prin urmare, el ajunge la concluzia că “cele două țări ale noastre ar trebui să se consulte reciproc în aceste chestiuni (de cooperare în Balcani – b. m., Il. M.). Am putea însărcina pe miniștrii de Externe ai celor două țări și pe secretarii pentru afaceri internaționale (ai Comitetului Central al partidelor de guvernământ – b. m., Il. M.) să se întâlnească, să discute problemele și să facă o propunere pentru activitatea noastră viitoare în Balcani.” ^{Tot acolo, op. 60.a.e. 49 l. 47.} Lucru pe care partea bulgară îl propune de mult timp, dar pentru care românii se arată abia acum pregătiți. 

Pe de altă parte, face impresie faptul că Ceaușescu pornește de la ideea, dobândită în urma contactelor cu o serie de lideri, că există “dorința de a întări cooperarea internațională, de a acționa mai hotărât pentru a pune capăt conflictelor existente”. Astfel, românii pledează pentru o cooperare nu doar economică, ci și politică cu diferite țări, în special din Balcani, ca o oportunitate pentru contacte mai durabile, despre care informează și Moscova.^{Tot acolo, op. 60, a. f. 49, л. 46-49}

Bulgarii sunt mai prudenți în ceea ce privește situația internațională din lume și din Balcani și nu sunt optimiști. Ei o judecă după atitudinea unor țări – barometre, cum le numește Jivkov – față de Bulgaria, aparent ca fiind cel mai loial aliat al URSS. Acestea sunt China și Iugoslavia, ale căror poziții, care nu au legătură cu politica externă sovietică, sunt percepute ca fiind mai asemănătoare sau identice cu cele ale Occidentului. Și nu sunt pesimiști în ceea ce privește Bulgaria. ^{În acest sens, el arată că în 1969 și 1970 i-a scris lui Tito două scrisori, dintre care cea de-a doua conținea un program elaborat cu propuneri pentru normalizarea relațiilor, pentru dezvoltarea lor în cea mai îndepărtată perspectivă. Liderii iugoslavi au făcut cunoscut conținutul acestei scrisori agențiilor străine din Occident. În opinia lui Jivkov, numai considerente interne iugoslave ar putea bloca procesul de normalizare a relațiilor cu Bulgaria. Și, în acest sens, se pare că vrea să se folosească de omologul său român, în vederea viitoarei sale întâlniri cu Tito, pentru a transmite mișcarea ascunsă a Bulgariei : “Dar dacă vor da un răspuns negativ, vom fi probabil obligați să-l publicăm, așa cum se speculează, și atunci va deveni clar cine este pentru normalizare, cine nu este… Mă bazez foarte mult pe experiența și pe previziunea lui Tito. Sper că nu se va lăsa pradă unor stări de spirit temporare, ci va merge pe o soluție rațională. El însuși a sugerat ca o întâlnire să aibă loc între noi.” – Ibidem, op. 60, f. 49, l. 50.} Jivkov îi vorbește lui Ceaușescu despre problemele cu Iugoslavia, cu care relațiile nu sunt pe deplin normalizate și care are un comportament incorect față de Bulgaria. În acest sens, l-a folosit chiar ca mediator, dându-i diplomatic informații despre reacția bulgară pregătită, pe care liderul român urma să i le transmită lui Tito la viitoarea sa întâlnire cu acesta. Jivkov a subliniat, de asemenea, problemele cu Albania, care au îngreunat încercările bulgărești de a avea relații bune, cu atacuri deschise antibulgare în presa albaneză.^{Ibidem, op. 60, a. f. 49, l. 51.} România se află într-o poziție mai favorabilă în raport cu aceste două țări. Dar, pe de altă parte, bulgarii sunt mulțumiți de relațiile cu Turcia și de faptul că junta din Grecia nu a anulat acordurile din 1964, inclusiv schimbul de teritorii în reglementarea frontierei de-a lungul râului. Maritza. 

Partea bulgară consideră că situația din Balcani este complexă și controversată, dar declară că se depun eforturi pentru a dezvolta schimburile și a stabili relații normale între toate țările din Balcani. Jivkov admite că țările socialiste – România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, care este mereu invitată, ar trebui să lucreze pentru a extinde cooperarea economică între țările balcanice și pentru a face din Balcani o zonă de pace și securitate. De aceea a declarat că se angajează în această cooperare. În acest sens, este de acord ca secretarii pentru afaceri externe ai celor două comitete centrale și miniștrii afacerilor externe să se întâlnească și să discute despre anumite evenimente comune care au loc atunci. Se poate observa că acum este mai precaut, nu dorește un acord general asupra liniei generale, ci o coordonare asupra unor evenimente comune. Potrivit lui Jivkov, există două condiții pentru o politică externă comună de succes – să se ia măsuri pentru a depăși înapoierea economică a Bulgariei și României și, în al doilea rând, să existe o cooperare între ele pe scena internațională. Jivkov a susținut că cele două țări au putut realiza acest lucru deoarece, în ciuda diferențelor dintre ele, au ajuns întotdeauna la un acord. Ca o confirmare a acestei afirmații, se poate sublinia faptul că, la întâlnirea de la Giurgiu, cele două țări s-au arătat reciproc concesive și dispuse să susțină președinția comisiilor ONU, bulgarii fiind gata să cedeze președinția lor, deoarece considerau că nu au nicio șansă.^{Tot acolo, p. 59-60.}

Relațiile româno-bulgare au primit un nou impuls odată cu acordul, adoptat în septembrie, conform căruia, în toate problemele care apar, conducerile superioare ale țărilor trebuie să fie consultate în timp util și să se găsească o soluție adecvată. În noiembrie 1970, Ceaușescu a declarat că “relațiile dintre noi sunt deosebit de bune și suntem călăuziți de dorința de a facilita dezvoltarea acestei cooperări și a acestor relații în cele mai bune condiții”. ^{CDA, f. 1 B , op. 60, a. f. 57, l. 8.} Aceasta a fost, printre altele, un fel de recunoaștere a abilității lui Jivkov de a purta discuții cu omologul său român. În cadrul acestor relații, cei doi lideri s-au întâlnit și au semnat, la 19 noiembrie 1970, noul Tratat de prietenie, cooperare și asistență reciprocă, cu o durată de douăzeci de ani. Acesta a asigurat continuitatea cu primul tratat ca document de bază pentru relațiile dintre cele două țări. Acesta a proclamat din nou principiile apărării colective, cooperării cuprinzătoare și discutării în comun a problemelor bilaterale și internaționale. Acesta a recunoscut, de asemenea, tendința de extindere constantă a relațiilor dintre cei doi vecini și faptul că aceste relații sunt strâns legate de interacțiunea necesară cu celelalte țări socialiste în cadrul CAER și al Tratatului de la Varşovia este similar cu altele încheiate între țările socialiste în această perioadă. În același timp, spre deosebire de celelalte tratate reînnoite, acesta pune accentul nu atât pe principiile de cooperare stabilite în cadrul blocului, cât pe principiile juridice internaționale ale relațiilor dintre state, ca bază a relației dintre Bulgaria și România. Modelul de bună vecinătate și prietenie între cele două țări socialiste vecine este acum bine stabilit – compromisul și evitarea confruntării în detrimentul amânării soluțiilor la problemele litigioase de dragul unității taberei socialiste. În spatele acestei fațade se ascunde o prietenie declarată între cei doi lideri, care în anii ’70 au fost chiar suspectați că se întrec în a-și crea un cult personal. Dar imaginile propagandistice ale celor doi lideri care domină spațiul public reflectă, de asemenea, diferențele lor personale și psihologia națională diferită a celor două popoare – în timp ce despre Ceaușescu se vorbește ca despre “geniul din Carpați”, Jivkov preferă pentru sine imaginea de “om al poporului”. 

În cadrul acestor relații, cei doi lideri s-au întâlnit și au semnat, la 19 noiembrie 1970, noul Tratat de prietenie, cooperare și asistență reciprocă, cu o durată de douăzeci de ani. Acesta a asigurat continuitatea cu primul tratat ca document de bază pentru relațiile dintre cele două țări. Acesta a proclamat din nou principiile apărării colective, cooperării cuprinzătoare și discutării în comun a problemelor bilaterale și internaționale. Acesta a recunoscut, de asemenea, tendința de extindere constantă a relațiilor dintre cei doi vecini și faptul că aceste relații sunt strâns legate de interacțiunea necesară cu celelalte țări socialiste în cadrul CAER și al Tratatului de la Varşovia este similar cu altele încheiate între țările socialiste în această perioadă. În același timp, spre deosebire de celelalte tratate reînnoite, acesta pune accentul nu atât pe principiile de cooperare stabilite în cadrul blocului, cât pe principiile juridice internaționale ale relațiilor dintre state, ca bază a relației dintre Bulgaria și România. ^{Grigorova, J. Cit. op. cit., p. 320; Kishkilova, P. Bulgaria și România 1879-2000, pp. 233-237} Modelul de bună vecinătate și prietenie între cele două țări socialiste vecine este acum bine stabilit – compromisul și evitarea confruntării în detrimentul amânării soluțiilor la problemele litigioase de dragul unității taberei socialiste. În spatele acestei fațade se ascunde o prietenie declarată între cei doi lideri, care în anii ’70 au fost chiar suspectați că se întrec în a-și crea un cult personal. Dar imaginile propagandistice ale celor doi lideri care domină spațiul public reflectă, de asemenea, diferențele lor personale și psihologia națională diferită a celor două popoare – în timp ce despre Ceaușescu se vorbește ca despre “geniul din Carpați”, Jivkov preferă pentru sine imaginea de “om al poporului”. 

Tratatul din 19 noiembrie 1970 a fost punctul de plecare pentru dezvoltarea ulterioară a relațiilor româno-bulgare. La 4 decembrie a fost semnat un Acord privind schimbul de mărfuri  și plăți pentru perioada 1971-1975, iar un an mai târziu, la 11 martie 1971, un Acord privind regimul fără vize pentru locuitorii  din zonele de frontieră ale celor două țări. În paralel, la întâlnirea din 8 iunie 1971, cei doi miniștri de externe – Ivan Bashev și Corneliu Mănescu – au convenit pentru deschiderea de centre culturale ale celor două țări, respectiv la București și Sofia.^{Până în prezent, nu au fost deschise astfel de centre.} Relațiile economice s-au îmbogățit prin decizia adoptată la 20 iunie 1975 de a înființa întreprinderi comune de construcţii de maşini unelte grele pe ambele maluri ale Dunării, în orașele Giurgiu și Ruse, aflate unul vizavi de celălalt. Partea bulgară a făcut un compromis în privința acestui proiect. Inițial, intenționa să construiască uzina în Razgrad, unde există șomaj. Cu toate acestea, pentru a facilita funcționarea viitoarei societăți mixte cu românii, a decis să mute două fabrici din Ruse pentru a asigura forța de muncă necesară. ^{Kishkilova, P. cit., op. cit., pp. 237-245, 351; CDA, f. 1 B , op. 60, a. f. 205, l. 3}

Pe fondul relațiilor economice intense, care s-au bucurat de o atenție deosebită din partea primilor doi lideri, și al bunelor relații politice care s-au stabilit, au început să apară probleme de dezvoltare culturală și istorică, creând noi contradicții între cele două țări. Acestea sunt legate de ascensiunea naționalismului lui Ceaușescu, exprimat în schema de istorie a României din 1974, inclusă în programul PCR,^{Yazykova, A.A. Prăbușirea “epocii de aur” a lui Ceaușescu – În: Voprosy Istorii, 1991, nr.9-10, p.23} pe care a încercat să o impună și în relațiile bilaterale cu Bulgaria. Comisia comună pentru cooperare culturală, care a fost înființată, va urma de aici încolo să apere interesele țărilor în domeniile sensibile ale monumentelor culturale și ale cercetării istorice. 

Una dintre principalele piedici este problema monumentelor și clădirilor istorice în țara vecină. De fapt, printr-un acord verbal între liderii celor două țări, acestea și-au cedat reciproc dreptul de proprietate asupra proprietăților. Acest acord verbal nu a luat forma juridică și a creat o serie de probleme. Pe măsură ce relațiile româno-bulgare s-au îmbunătățit, problema a ajuns la un punct de demarare. În 1973, a fost înființată o comisie specială comună româno-bulgară pentru studierea și conservarea monumentelor culturale.

Biserica și școala bulgarească din Galați, precum și școala din București, unde Hristo Botev a studiat și a predat, au fost declarate “sanctuare” bulgăreşti care trebuiau păstrate și protejate, iar în subsol s-au aflat două tipografii bulgare, unde în 1874 -1875 au fost publicate ziarele “Zname”, “Oteschestvo” și revista “Znanie”. Bulgarii au insistat ca un muzeu al lui Hristo Botev să fie înființat în școala din București, cu o filială la școala din Galați, care a existat ca școală bulgarească până în 1954. Ei se bazează pe importanța lui Botev pentru renașterea bulgară și pe faptul că aceste școli au fost construite de bulgari cu banii bulgarilor. În ceea ce privește școala din București, care a fost bulgărească până în 1948, când a trecut din punct de vedere administrativ și financiar la Ministerul român al Învățământului, partea bulgară face referire la o notă oficială din 1957, potrivit căreia partea bulgară a cedat părții române proprietatea asupra imobilului, format dintr-o curte, o clădire nouă neterminată și clădirile care au adăpostit școala Botev. În ceea ce o privește, partea română se angajează să acorde, cu titlu gratuit și perpetuu, utilizarea unei săli de cinema și a două săli obișnuite din noua clădire, precum și să transforme școala Botev în muzeu.^{Nyagulov, B. Pe urmele proprietăților bulgare distruse – In. Jurnal comemorativ pentru cea de-a 125-a aniversare a Bisericii și Școlii bulgare din București, mai 1994; B. Njagulov. Le débat historiographique dans les rapports bulgaro-roumains (1944-1989) – Études balkaniques, 2002, № 2, 64-86.}

Până în 1977, a fost întocmită o listă de 100 de monumente (dintre care 10 au fost declarate cele mai valoroase pentru ambele țări) care urmau să fie incluse în programele naționale de conservare a monumentelor. În acest sens a fost semnat un memo.^{CDA, f. 1 B , op. 60, a.f. 224, l. 28-29.}

De la jumătatea anilor ’70 încoace, partea bulgară va aduce în permanență în atenția părții române problema acestor situri ale memoriei naționale din vecinătatea noastră nordică. Dar ea va fi combătută la cel mai înalt nivel, indiferent de acordul prealabil al experților români. Astfel, în cadrul unei întâlniri din 27-28 iulie 1976 la Euxinograd, cu ocazia festivităților pregătite de partea bulgară pentru aniversarea a 100 de ani de la Războiul ruso-turc (1877-1878), T. Jivkov a ridicat cu acuitate problema rezervării și conservării monumentelor culturale și istorice. Ceaușescu, însă, mută problema în direcția în care aceste sărbători să nu afectează Turcia.^{De la jumătatea anilor ’70 încoace, partea bulgară va aduce în permanență în atenția părții române problema acestor situri ale memoriei naționale din vecinătatea noastră nordică. Dar se va confrunta cu rezistență la cel mai înalt nivel, indiferent de acordul prealabil al experților români. Astfel, în cadrul unei întâlniri din 27-28 iulie 1976 la Euxinograd, cu ocazia festivităților pregătite de partea bulgară pentru aniversarea a 100 de ani de la Războiul ruso-turc (1877-1878), T. Jivkov a ridicat cu acuitate problema prezervării și conservării monumentelor culturale și istorice. Ceaușescu, însă, mută problema în direcția în care aceste sărbători nu afectează Turcia. Ibidem, op. 60, a. f. 205, l. 6.}

La 7 iunie 1977, două delegații de lucru ideologic, conduse de Alexandru Lilov și Cornel Burtica, împreună cu problema soartei monumentelor, au ridicat noi probleme – cele ale imaginii vecinului în funcție de cercetarea istorică. În ceea ce privește partea bulgară, se apreciază că acordurile nu sunt respectate de autoritățile române, care în cel mai bun caz pun plăci comemorative pe aceste monumente, în timp ce în Bulgaria monumentele românești sunt întreținute, restaurate și incluse în itinerariile naționale. În plus, delegația bulgară încearcă să apere punctele de vedere privind caracterul bulgar al celui de-al doilea stat medieval, împotriva desemnării sale ca “Imperiu romano-bulgar”, privind caracterul bulgar al Dobrogei și nu ” ca vechi pământ românesc”, fără a face distincție între Sverena și Dobrogea de Sud, precum și privind chestiunea evaluării lui G. Dimitrov ca secretar general al Cominternului. Partea bulgară apreciază tratamentul românesc al acestor probleme ca fiind naționalist și ca o încercare de a stârni revanșismul – lucru pe care partea română îl neagă în cuvinte. Delegația română face referire la discursul lui Ceaușescu din 1976, rostit la Congresul pentru educație politică și cultură socială și politică, în care acesta a declarat că renunță la orice pretenții teritoriale.^{Njagulov. B. Dezbaterea istoriografică în relațiile româno-bulgare (1944-1989) – Balkan Studies, 2002, № 2, 64-86; CDA, f. 1 Б , op. 60, а.е. 224, л.23-38};

Puțin mai târziu, la o întâlnire între primii lideri, în 1980, Ceaușescu avea să amplifice și să precizeze pretențiile românești față de istoriografia bulgară. El și-a exprimat indignarea, justificată dubios față de afirmațiile privind originea bulgară a unor eroi naționali români precum Mihail Basarab și Tudor Vladimirescu. În același timp, românii insistă să sublinieze că Cominternul nu a respectat întotdeauna normele și principiile egalității și respectului față de partidele naționale, că s-a amestecat în treburile acestora. Alături de aceste explicații juste, partea română pare să-și justifice inacțiunea în privința aranjamentelor referitor la Școala Botev prin resentimente față de scrieri bulgărești nespecificate, care ar fi exagerat rolul lui Botev, născut la 1848, în Revoluția liberală românească din acel an. Iar față de cererile juste ale bulgarilor de a respecta acordurile de conservare a monumentelor reciproce, românii au venit cu o contrapropunere – returnarea trofeelor românești exportate de trupele bulgare în timpul Primului Război Mondial. Românii atrag atenția că, în 1975, biserica românească din Sofia a fost închisă, în timp ce biserica bulgară din București a continuat să funcționeze. În 1980, aceste argumente vor fi completate de Ceaușescu, care va întreba despre școala românească din Sofia, închisă în 1960. În plus, românii au ridicat problema înființării unei catedre de filologie română la Universitatea din Sofia, așa cum există o catedră de filologie bulgară la Universitatea din București, dar și a scrierii și promovării istoriei și culturii românești, așa cum se face cu istoria și cultura bulgară în România.^{CDA, f. 1 B , op. 60, e.a. 267, l.41-44}

Alături de aceste probleme de principiu, se ridică și probleme specifice de cooperare bilaterală. Soluția lor arată buna  voință ambelor părți de înțelegere și cooperare, dar în anumite limite motivate politic. Astfel Constantin Burtica obţine de la  Alexandâr Lilov, ca bulgarii să participe la Festivalul folcloric balcanic din România din 7-19 august 1977, deoarece avea informații de la Ambasada Bulgariei că bulgarii nu vor participa din cauza deteriorării relațiilor cu Iugoslavia. La rândul său, Burtica a promis să intervină în privinţa cererii bulgarilor ca una dintre temele celui de-al XV-lea Congres Mondial de Istorie, care urma să aibă loc la București în 1980, să fie dedicată formării statului bulgar. Negociatorii români declară că nici Ceaușescu și nici conducerea României nu doresc polemici și controverse cu partea bulgară pe nicio problemă, rămânând adepții suveranității naționale. La rândul său Alexandâr lilov, de asemenea, manifestă bunăvoință și dorința de a sublinia în propaganda istorică și culturală ceea ce unește cele două popoare, dar pune accent și pe principiul internaționalismului și al marxism-leninismului, ca o aluzie ascunsă la folosirea de către români a principiului naționalismului în interpretarea trecutului.^{Ibidem , op. 60, a.f. 224, l.45-46, l.55.}

Alături de monumente și de trecutul istoric, o problemă majoră care nu a găsit o soluție până la sfârșitul anului 1989 a fost construcția nodului hidrotehnic Nicopole -Turnu Măgurele. La 15-17 februarie 1979, în timpul unei vizite de prietenie neoficiale a lui Nicolae Ceauşescu, Todor Jivkov  a recunoscut cu sinceritate că acest obiectiv nu era profitabil din punct de vedere economic pentru Bulgaria și pentru industria energetică bulgară și că partea bulgară l-a susținut doar din motive politice. “Mergem spre o soluție politică având în vedere prietenia stabilită, prietenia dintre cele două țări și popoare și dintre noi personal”, a subliniat Jivkov.^{Ibidem, op.60, a. f. 251, l.16} Și precizează că până în 1985 este mai eficient pentru sectorul energetic bulgar să investească în termocentrala de la Maritsa-Est, în centrala nucleară, pentru că randamentul ar fi mult mai rapid și astfel s-ar rezolva problemele energetice ale țării. Pe lângă aceasta, această problemă are și un iz politic, pentru că privește Iugoslavia, iar Iugoslavia are o atitudine negativă față de Bulgaria și creează obstacole care nu pot fi deloc ignorate. Ceaușescu explică faptul că este important pentru România că acest nod să înceapă să funcționeze, pentru că au mutat un oraș întreg din cauza lui. El contraatacă că, deși ar fi dezavantajos ca o linie electrică de 750 de kilowați care să lege Bulgaria de URSS să treacă prin terenurile sale agricole, partea română este dispusă să negocieze, cu condiția ca construcția să fie finanțată de ambele părți, firul să fie proprietate românească, iar Bulgaria să plătească pentru exploatarea lui.^{Ibidem , op. 60, a.f. 224, pp. 45-46, 55.}

La începutul anilor 1980, legăturile economice și politice dintre cele două țări au atins un fel de apogeu. În decembrie 1984, a fost elaborată Perspectiva generală de dezvoltare a cooperării economice și tehnico-științifice româno-bulgare, care a fost semnată până în 1990 și, în unele domenii, până în 2000. Comerțul cu bunuri s-a dublat anual. Sunt în curs de elaborare noi forme de gestionare a întreprinderii mixte de inginerie Ruse-Giurgiu. În iunie 1980, a fost înființată compania comercială și de inginerie româno-bulgară “Dunărea”, care includea 7 organizații comerciale și de inginerie bulgare și 7 românești, cu sedii la București, în Bulgaria și în țări terțe. Oferta reciprocă este în creștere în industriile electronică, chimică și de inginerie mecanică, precum și în domeniul mașinilor agricole. Chiar și posibilitatea unui schimb reciproc de bunuri în valută este luată în considerare pentru a economisi valută, deoarece ambele țări resimt deja povara unor datorii mari față de creditorii occidentali.^{Tot acolo, op.60, a.f.267, l.17.}

Câte 10 organizații județene de partid și câte 10 județe din Bulgaria și România întrețin în permanență bune relații, fac schimb de delegații, efectuează vizite culturale și alte vizite reciproce; toate organizațiile sociale și politice bulgare și românești sunt în contact permanent; a fost adoptat un sistem de consultări permanente cu privire la toate problemele internaționale majore. Devine o obișnuință sărbătorirea în comun a aniversărilor remarcabile din istoria celor două țări, cum ar fi cea de-a 100-a aniversare a Războiului ruso-turc din 1877-1878 și cea de-a 100-a aniversare a declarației de independență a României, cea de-a 100-a aniversare a stabilirii relațiilor diplomatice între cele două țări. ^{Tot acolo, l.24-26}

În domeniul contactelor culturale, la începutul anilor 1980 existau trei comisii mixte: pentru cooperare culturală, pentru monumente și patrimoniu cultural și o comisie pentru istorie. Acest lucru s-a datorat în mare parte politicii culturale internaționale active a fiicei lui lui Todor Jivkov – Liudmila Jivkova, care a condus Comitetul pentru cultură din 1977 până în 1981. Cele mai bune rezultate au fost obținute de prima comisie, care a facilitat legături strânse între uniunile pictorilor bulgari și români, schimburi de vizite ale  teatrelor și operelor naționale, precum și elaborarea pentru prima data a planului pentru intensificarea cooperării în domeniul științific pentru perioada 1980-1981, în special în domeniul sănătății. S-au înregistrat succese în practica schimbului de specialiști din diferite unități științifice. În 1981, au avut loc Zilele Culturii Bulgare în România și Zilele Culturii Române în Bulgaria, iar în 1981-1982, Zilele Dramaturgiei Bulgare și Zilele Dramaturgiei Române, precum și Săptămânile Filmului din cele două țări. ^{tot acolo, eu. 33-38}

Dar, pe lângă aceasta, multe aspecte ale cooperării culturale rămân în suspensie. Într-un spirit de autocritică, la o reuniune a delegațiilor partidului și guvernului din iunie 1980, Liudmila Jivkova a subliniat că partea bulgară rămânea în urmă în ceea ce privește publicarea literaturii române în traducere, deși în mod obișnuit în țara respectivă se publicau anual câte 6-7 cărți. De asemenea, ea ridică problema întârzierii deschiderii centrelor culturale, precum și a neglijării monumentelor bulgare de către autoritățile române, în special a Școlii Botev din București, a fostei școli și biserici bulgare din Galați, a mormântului fraților Hristo și Evlogi Georgiev.Nicolare Ceauşescu  nu i-a rămas dator și a răspuns cu acuzaţia câtre istoricii bulgari, şi declară că nu acceptă colaborare culturală în care insistat ca România a căzut din cer. Todor Jivkov nu rămâne dator şi insistă să se respecte principiul reciprocității în îngrijirea monumentelor bulgărești, pentru că altfel nici în Bulgaria nu se vor îngriji de “sanctuarele” românești. În cele din urmă, cei doi lideri au acceptat formula de compromis că aceste probleme controversate să fie discutate de o comisie formată din miniștrii culturii și secretari pentru probleme ideologice. ^{Tot acolo, l.41-46.} Cu toate acestea, până la sfârșitul anului 1989, problemele legate de trecutul istoric și de monumente au continuat să provoace dispute în relațiile româno-bulgare.  În același timp, partea bulgară a căutat modalități de consolidare a legăturilor de  radio şi televiziune pentru a acoperi întreaga câmpie a României. În condițiile în care poporul român era din ce în ce mai izolat de politica lui Ceaușescu de a returna cu orice preț împrumuturile occidentale, televiziunea și radioul bulgăresc au devenit una dintre ferestrele românilor către lume; în a doua jumătate a anilor 1980, interesul acestora pentru învățarea limbii bulgare a crescut. Astfel, partea bulgară a încercat să atenueze politica antibulgară în ceea ce privește monumentele și trecutul istoric. Această politică făcea parte din măsurile lui Ceaușescu de stârnire a naționalismului, practica “sistematizării”, adică a asimilării comunităților neromâne, fiind un mijloc de deturnare a nemulțumirilor crescânde ale populației. Nu este o coincidență faptul că Ceaușescu a sprijinit acțiuni similare ale lui Jivkov în iarna lui 1984/85 pentru a schimba cu forța numele turcilor din Bulgaria. Având în vedere criza care a avut loc în România în a doua jumătate a anilor 1980, vizitele în piețele bulgare din apropiere, darurile prietenești de medicamente și mai ales de contraceptive, precum și de cafea și țigări, au ridicat Bulgaria și bulgarii în ochii românilor. 

În același timp, partea bulgară a căutat modalități de consolidare a legăturilor de  radio şi televiziune pentru a acoperi întreaga câmpie a României.^{Zhivkov, T. Memorii, V-Tarnovo, Sofia, 1997, p. 465.} În condițiile în care poporul român era din ce în ce mai izolat de politica lui Ceaușescu de a returna cu orice preț împrumuturile occidentale, televiziunea și radioul bulgăresc au devenit una dintre ferestrele românilor către lume; în a doua jumătate a anilor 1980, interesul acestora pentru învățarea limbii bulgare a crescut. Astfel, partea bulgară a încercat să atenueze politica antibulgară în ceea ce privește monumentele și trecutul istoric. Această politică făcea parte din măsurile lui Ceaușescu de stârnire a naționalismului, practica “sistematizării”, adică a asimilării comunităților neromâne, fiind un mijloc de deturnare a nemulțumirilor crescânde ale populației. Nu este o coincidență faptul că Ceaușescu a sprijinit acțiuni similare ale lui Jivkov în iarna lui 1984/85 pentru a schimba cu forța numele turcilor din Bulgaria. Având în vedere criza care a avut loc în România în a doua jumătate a anilor 1980, vizitele în piețele bulgare din apropiere, darurile prietenești de medicamente și mai ales de contraceptive, precum și de cafea și țigări, au ridicat Bulgaria și bulgarii în ochii românilor. Problemele tradiționale în relațiile interstatale rămân să cântărească.  La eterna dispută legată de hidrocentrala Nicopole -Turnu Măgurele s-a adăugat una nouă, la mijlocul anilor 1980, care a otrăvit literalmente aceste relații și a provocat mari probleme regimului Jivkov. Aceasta a fost problema otrăvirii cu clor a orașului Ruse de către uzina chimică din Giurgiu. Oricât de delicat ar încerca Jivkov să rezolve această problemă, gazarea orașului de pe malul Dunării contrastează cu întâlnirile sale frecvente cu Ceaușescu. Populația bulgară are impresia că guvernul este inactiv și că nu-i pasă de cetățenii săi. Astfel, primele evenimente disidente din Bulgaria au luat naștere odată cu înființarea Clubului pentru Apărarea Rusei. Și, de fapt, Jivkov nu a reușit să se impună în fața lui Ceaușescu. El a ridicat problema foarte puternic în timpul întâlnirii sale cu Ceaușescu la București, la 20 decembrie 1985, și în timpul vizitei omologului său român la Boyana, la 7 octombrie 1987, dar fără succes. În pofida amenințărilor lui Jivkov cu un tribunal internațional, în ciuda plângerii sale că locuitorii din Ruse părăseau orașul în masă, Ceaușescu a încercat să minimalizeze amenințarea cu gazarea, sugerând că nu era sigur dacă poluarea provenea de la fabricile bulgare. 

Problemele tradiționale în relațiile interstatale rămân să cântărească.  La eterna dispută legată de hidrocentrala Nicopole -Turnu Măgurele s-a adăugat una nouă, la mijlocul anilor 1980, care a otrăvit literalmente aceste relații și a provocat mari probleme regimului Jivkov. Aceasta a fost problema otrăvirii cu clor a orașului Ruse de către uzina chimică din Giurgiu. Oricât de delicat ar încerca Jivkov să rezolve această problemă, gazarea orașului de pe malul Dunării contrastează cu întâlnirile sale frecvente cu Ceaușescu. Populația bulgară are impresia că guvernul este inactiv și că nu-i pasă de cetățenii săi. Astfel, primele evenimente disidente din Bulgaria au luat naștere odată cu înființarea Clubului pentru Apărarea Rusei. Și, de fapt, Jivkov nu a reușit să se impună în fața lui Ceaușescu. El a ridicat problema foarte puternic în timpul întâlnirii sale cu Ceaușescu la București, la 20 decembrie 1985, și în timpul vizitei omologului său român la Boyana, la 7 octombrie 1987, dar fără succes. În pofida amenințărilor lui Jivkov cu un tribunal internațional, în ciuda plângerii sale că locuitorii din Ruse părăseau orașul în masă, Ceaușescu a încercat să minimalizeze amenințarea cu gazarea, sugerând că nu era sigur dacă poluarea provenea de la fabricile bulgare.^{CDA, f. 1b, op. 60, a. f. 377, л.30.}

Ulterior, liderul român justifică faptul că este vorba de tehnologie și că sunt de fabricație sovietică. El crede că liderii bulgari l-au atacat personal cu această problemă, folosind presa sovietică perestroika. Totuși, acest lucru nu este deloc adevărat, dimpotrivă. În martie 1988, Jivkov a intervenit pe lângă ministrul sovietic de externe Eduard Șevardnadze pentru a nu scrie în presa sovietică despre gazarea de la Ruse, deoarece acest lucru complica relațiile cu Ceaușescu, care devenea un partener din ce în ce mai suspicios și mai dificil.^{Marcheva, Il. Factorul sovietic în reconstrucția Bulgariei în a doua jumătate a anilor 1980. Past, 2004, vol. 2, 75-83.} În acel moment și T. Jivkov și N. Ceaușescu erau văzuți cu ochi răi la Kremlin ca lideri conservatori, iar regimurile lor deveneau din ce în ce mai intolerabile pentru cele două națiuni vecine.   

Toate acestea s-au reflectat asupra relațiilor româno-bulgare în a doua jumătate a anilor 1980. Legăturile culturale s-au strâns, distrugerea școlii de la Hr. Școala Botev în 1988. Bunele relații economice erau în declin și stagnare – acest lucru a fost semnalat la una dintre ultimele întâlniri dintre Jivkov și Ceaușescu la Boiana, la 7 octombrie 1987. Apoi s-au constatat: scăderea comerțului; performanțele slabe ale întreprinderii mixte de inginerie grea Ruse-Giurgiu, în ciuda investițiilor făcute de ambele părți; problema nerezolvată a achiziționării de către partea bulgară a automobilelor românești; problema încă nerezolvată a faimosului nod hidrotehnic dunărean, la care s-a adăugat din nou, la insistențele României, problema nerezolvată a construirii unui nou nod hidrografic Silistra-Călărasi. Se caută o cale de ieșire din această situație la cel mai înalt nivel, deși ambele guverne au dat carte albă companiilor și alianțelor lor pentru contacte directe. În mod evident, este mai important pentru ambele părți să își vândă producția în valută forte decât în monedă neconvertibilă, așa că este logic ca legăturile economice să scadă. Bulgaria caută acum contacte cu țările și companiile occidentale pentru a stimula reînnoirea tehnologică, iar România pentru a-și putea rambursa împrumuturile. Acest lucru duce, de asemenea, la nerespectarea acordurilor reduse. În timp ce Jivkov a explicat acest lucru prin necesitatea de a importa bunuri de consum, Ceaușescu era mai interesat de vânzarea de mașini grele, de investiții industriale directe și de importul de energie electrică din Bulgaria. De aceea, din partea sa, se pune din nou problema construirii barajelor hidroelectrice de la Nikopole-Turnu-Magurele și Silistra-Călărași. În acest sens, viceprim-ministrul și președintele părții bulgare a Comitetului Economic Comun, Grigor Stoichkov, face câteva precizări care arată problemele economice și politice majore care au împiedicat de atâta timp partea bulgară să înceapă construcția Nikopol-T. Măgurele”, în ciuda disponibilității lui Jivkov de a face o concesie politică. Se pare că Iugoslavia face cereri inacceptabile și motivate politic față de Bulgaria, pentru a împiedica consolidarea cooperării economice și politice bulgaro-române, care se clatină.^{În 1978, partea iugoslavă a dorit să fortifice malul iugoslav de la Porțile de Fier până la R. Moldova. Timok, în legătură cu ridicarea nivelului Dunării în timpul construcției hidrocentralei, 5 milioane de dolari o singură dată și 1 milion de dolari pe an și 80 de milioane de kWh de energie electrică, în 1987 a înaintat deja o cerere de 19 milioane de dolari și 370 de milioane de kWh. În plus, în 1978, a fost semnat un acord între viceprim-miniștrii Bulgariei, României și Iugoslaviei, prin care se recunoștea că ar trebui semnat un acord tripartit și apoi ar trebui să înceapă construcția. Partea iugoslavă s-a bazat pe acest acord și s-a opus construcției. A amenințat chiar că va acționa Bulgaria în fața unui tribunal internațional dacă se va ajunge la un acord bilateral pentru începerea construcției. Potrivit lui Jivkov, iugoslavii creează aceste obstacole pentru că Iugoslavia este condusă de un om care a declarat că este bulgar, a studiat în Bulgaria și și-a înregistrat întreaga familie ca fiind bulgară. Iar aceste documente compromițătoare sunt păstrate în arhivele bulgare. Este vorba despre Lazar Moisov, președinte al Prezidiului Republicii Socialiste Federative Iugoslavia în perioada 15 mai 1987 – 15 mai 1988. A fost procuror general al Republicii Socialiste Macedonia (1948-1951), iar în 1953 a fost președinte al Curții Supreme a Republicii Iugoslave. A fost apoi diplomat de top al RSFY la ONU, ambasador și jurnalist. Astfel, potrivit lui Jivkov, problema poate fi pusă pe baze reale doar atunci când va fi înlocuit pe principiul rotației, care a fost introdus după moartea lui Tito?}

La mijlocul anilor ’80, relațiile dintre cele două țări au început să fie afectate, pe de o parte, de fumul de la Giurgiu, care otrăveşte oraşul Ruse, iar pe de altă parte – de spectrul dezastrului nuclear de la Cernobîl din mai 1986. Anume din cauza lui România se opune extinderii Centralei nucleare Kozlodui, precum şi proiectării a celei de-a doua central de lângă Belene. Prin urmare, cele două părți s-au asigurat reciproc de respectarea siguranței mediului și au refuzat să includă aceste aspecte în comunicatul pentru reuniunea din 9 octombrie 1987. Datorită răsturnării regimului comunist din Bulgaria și România în 1989, aceste aspecte au devenit obiectul unui acord în cadrul Convenției între Guvernul Republicii Bulgaria și Guvernul României privind cooperarea în domeniul protecției mediului din 9 decembrie 1991.  

Schimbările politice, mai întâi în Bulgaria și apoi în România, au schimbat temporar prioritățile de politică externă în favoarea unor aliați occidentali puternici. Însă nou aleşii președinți, Zhelyu Zhelev și Ion Iliescu, deși puțin mai târziu, au semnat în noile condiții, la 27 ianuarie 1992, Tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate între Republica Bulgaria și Republica România, din nou pentru o perioadă de 20 de ani. Este baza relațiilor româno-bulgare în etapa actuală, când cele două țări depun eforturi comune pentru a deveni membre cu drepturi depline ale NATO și UE. Aceste eforturi sunt însoțite de bune contacte politice și culturale între Bulgaria și România, stimulate de instituțiile europene comune care tratează cele două țări în tandem. Faptul că, din 2007, Bulgaria și România au devenit membre ale UE face ca relațiile dintre ele să fie importante pentru dezvoltarea regională și facilitează contactele imediate între bulgari și români, ceea ce reprezintă, de fapt, cel mai valoros aspect al secolelor de cooperare bilaterală.

 ***

După cel de-al Doilea Război Mondial, relațiile dintre Bulgaria și România au trecut prin diferite faze de natură și intensitate diferite. În mare măsură, aceste etape au fost determinate de circumstanțe din exteriorul  celor două țări și relațiilor lor, în principal legate de starea blocului estic și de relația dintre acesta și Alianța Atlantică. Fazele sunt, desigur, influențate și de faptul că cele două țări sunt vecine, țări riverane Dunării și Mării Negre, și că au acumulat tradiții în relațiile lor. Deși este dificil de observat din sursele disponibile, prejudecățile personale ale liderilor politici și de stat au influențat și relațiile româno-bulgare după Al Doilea Război Mondial. Nu în ultimul rând, încrederea în sine a elitelor conducătoare și orientările culturale ale acestora au influențat aceste relații. În timp ce societatea bulgară și elita comunistă este în mod tradițional rusofilă, societatea românească și o mare parte din elita comunistă de acolo este rusofobă.  

  Spre deosebire de relațiile bulgaro-iugoslave, în lipsa unei probleme nevralgice precum cea macedoneană, relațiile și contactele dintre România și Bulgaria au avut suișuri și coborâșuri, dar nu au ajuns niciodată să devină mai puţine la număr. Același lucru se poate spune și despre relațiile româno-maghiare și problema transilvăneană, sau despre relațiile cu URSS și problema național-teritorială basarabeană. 

  În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au conturat  câteva perioade în relațiile româno-bulgare. Din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și până la mijlocul anilor ’50, relațiile dintre Bulgaria și România au fost similare cu cele caracteristice țărilor din blocul estic emergent. La acea vreme, între ele au fost stabilite relații diplomatice egale, a fost semnat un Tratat de prietenie, cooperare și asistență reciprocă, cele două țări au participat activ la construirea structurilor blocului estic – Consiliul de ajutor economic reciproc (CAER), Organizația Pactului de la Varșovia (OPV) și au urmat o politică unitară ca membri ai acestui bloc. În relațiile bilaterale, se caută terenul comun care apropie, iar tot ceea ce ar putea împiedica această apropiere este lăsat deoparte. 

Mult mai complicată a fost perioada cuprinsă între a doua jumătate a anilor ’50 și mijlocul anilor ’60, când contradicțiile și problemele dintre cele două țări, precum și eforturile de rezolvare ale acestora, au depins de atitudinile diferite ale conducerilor Partidului Comunist Bulgar (PCB) și Partidului Muncitoresc Român (PMP) față de crizele din blocul estic și din mișcarea comunistă internațională. Relațiile româno-bulgare au marcat o scădere a activității și a nivelului contactelor în toate domeniile de cooperare.

Mijlocul anilor ’60 a marcat începutul unei noi etape în relațiile româno-bulgare, marcată de regimurile autoritare ale lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) și Todor Jivkov (1956-1989), instaurate în ambele țări cu grade diferite de represiune. Întâlnirile lor anuale (adesea de mai multe ori pe an) au determinat maximele și minimele din relațiile româno-bulgare. Legăturile economice sunt deosebit de bune, contactele politice bilaterale sunt foarte bune, iar cele mai controversate sunt problemele legate de trecutul istoric și de conservarea monumentelor culturale. Legăturile sunt cele mai intense și cele mai multe acorduri au fost semnate în anii 1970 și în prima jumătate a anilor 1980.

În a doua jumătate a anilor 1980, intensitatea relațiilor bilaterale a scăzut și s-a limitat la schimbul de protocoale privind legăturile comerciale pe un an. La zonele tradiționale de conflict s-a adăugat problema de mediu legată de gazareai orașului Ruse și a extinderii centralei nucleare de la Kozlodui. Politica URSS de reconstrucție a blocului estic a avut un efect nu prea favorabil și asupra relațiilor româno-bulgare, intensificând contradicțiile dintre cei doi lideri și răcind posibilit[íle de înțelegere. Pentru că fiecare a pierdut teren internațional și intern pentru regimul său. 

După 1989, relațiile dintre Bulgaria și România au intrat într-o nouă fază – de cooperare și rivalitate moderată pe drumul către NATO și Uniunea Europeană, din care ambele țări au devenit simultan membre cu drepturi depline în ianuarie 2007.  

Citeşite în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

Foto: O şosea românească (foto: Unsplash)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

About Author