Ognean Stamboliev: Întâlnirile cele mai fericite din viaţa mea au fost cu autorii români, pe care i-am tradus

stamboliev-700 — Ognean Stamboliev (foto: Esliţa Popova)

În apropierea Zilei Culturii Române cunoscutul traducător bulgar de literatură română relătează despre activitatea sa ca punte culturală între români şi bulgari

Vladimir Mitev

Оgnean Stamboliev este critic, traducator şi ziarist. Este autorul carţilor: „Carte nouă despre operă” în 2 vol., „Carte despre opereta si teatrul de revistă, sau de la Offenbach la Webber”, „Incomparabilul bariton Kiril Krâstev” „Tenorul însorit Nikolai Zdravkov”.

A editat o serie de 30 carţi cu traduceri de poezie, proză si dramaturgie de: Mihai Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Mircea Dinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Jean–Paul Sartre, Claudio Magris, Luigi Pirandello si altii. Traducator şi autor de librete de operă, studii critice, recenzii, opinii şi articole tematice din presa periodică. Este deţinătorul multor premii naţionale şi internaţionale, între care şi cel al Academiei Române (1997 si 2014). Membru – PEN – Bulgaria.

Domnule Stamboliev, în fiecare an la 15 ianuarie în România se sărbătoreşte Ziua Culturii Române, care este şi ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu. Dvs. sunteţi un recunoscut traducător de literatură română. Cum aţi descoperit literatura română şi ce vă face să continuaţi să traduceţi autori români din perioada interbelică, cea de după Al Doilea Război Mondial, precum şi scriitori, poeţi şi dramaturgi contemporani?

Da, acesta a fost un moment de cotitură în viaţa mea. Până atunci mă ocupam în principiu cu jurnalism şi critică literară. Lucram la Opera din Ruse ca dramaturg. Mă cufundasem în lumea acestei arte minunate. Însă într-o bună zi am descoperit poemele lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ana Blandiana în traducere rusă. Înainte de asta studiasem cursul de limba şi literatura română la Universitatea din Sofia şi timp de câţiva ani am participat la cursurile de vară de limba română ale Universităţii din Bucureşti. Practic, am învăţat limba singur, studiind înainte de asta la universitate limba italiană. Radio Bucureşti – Programul doi, acum radio România Cultural, m-a ajutat mult. Acestui program de radio îi datorez enorm de mult. Aceasta a fost intrarea mea în cultura română…

Am început să citesc mult. Însă citeam cu predilecţie autorii clasici şi în special dramaturgii. Cei trei poeţi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ana Blandiana, împreună cu Blaga şi Dinescu au fost o adevărată revelaţie pentru mine. Am citit multe din operele lor în limba română şi am făcut primele traduceri pentru pagina literară a ziarului din oraşul Ruse. Aşa am început.

Prima mea carte a fost o culegere de poezii de genialul Nichita Stănescu (dacă ar fi scris în una dintre limbile de mare circulaţie, ar fi primit Premiul Nobel de Literatură) sub titlul ”Barelief cu îndrăgostiţi”, care a fost premiată ca debut de succes de Uniunea Traducătorilro din Bulgaria. Aşa am fost acceptat în această organizaţie creativă de prestigiu.

În 1987 am pregătit pentru tipar la Editura Tineretului din Sofia o antologie poetică, în care am inclus autori interzişi şi disidenţi ca Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, ş.a. Un traducător şi cunoscut securist român – Valentin Deşliu, ”a raportat” despre această ”culegere necorectă” şi cartea n-a văzut lumina tiparului, deşi a fost complet pregătită pentru tiparit…

Am început să traduc regulat pentru presa literară, şi de asemenea şi piese pentru teatre. Am tradus peste 70 de piese până acum, începând cu Napasta marelui Caragiale, trecând prin Mihail Sebastian, Tudor Popescu, Aurel Baranga, Paul Everac, D.R. Popescu, Dumitru Solomon, Ion Baieşu, Teodor Maziul şi ajungând la incredibilul Matei Vişniec – autorul meu preferat. Am publicat 7 cărţi cu proză, poezie şi teatru de Matei Vişniec. Totodată am tiparit un mare volum cu piesele lui Ionescu. Am tradus multe texte pentru teatrele din Sofia, Plevna, Smolean, Silistra, Ruse, Veliko Tărnovo, pentru Teatrul Radiofonic şi Teatrul TV. Am editat până în prezent 40 de cărţi, iar în cinci prestigioase antologii de poezie mondială editate la noi, am prezentat poeţi români. Am publicat şi în antologia poetică balcanică ”Hemus” editată la Atena după un proiect UE.

Am tradus o mare parte din proza fantastică a lui Mircea Eliade, precum şi deosebitele lui ”Memoriile”. Am tradus clasici ca Ioan Slavici, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, Zaharia Stancu, Panait Istrati, Ion Dezideriu Sârbu… Lucrez mult pentru presa tiparită, popularizând continuu literatura, muzica şi teatrul românesc. Nu există publicaţie culturală sau literară din Bulgaria, în care să nu fi prezentat, şi asta nu o dată, pe poeţii, scriitorii şi dramaturgii români.

Sunt bucuros că am tradus un mare volum cu proza marelui Hiperion/Luceafărul literaturii române şi că acest volum a fost premiat la festivalurile din Chişinău, Turnu Severin şi la Al Şaselea Congres Internaţional al Eminescologilor. Aceasta a fost o mare bucurie pentru mine în 2017.

Da, se poate spune că literatura română este baza vieţii mele, şi că toate celelalte rămân pe planul doi…

Literatura română foarte des se ocupă cu realităţile satuluui şi ale vieţii ţaranului. În Bucureşti există un Muzeu al Satului şi un Muzeu al Ţăranului Român, iar în Giurgiu şi în alte locuri oamenii îşi fac în casele lor muzee improvizate ale vieţii tăraneşti. Cum vă explicaţi legătura puternică a românilor cu tradiţiile lor şi rolul rusticului în viaţa lor?

Bulgaria şi România sunt în general ţări rurale cu tradiţii puternice, indiferent că în ultima perioadă se urbanizează şi se schimbă, poate nu întotdeaună spre bine. Tema ţaranească este o tema de bază şi în literatură şi arta română, şi bulgară. Ceea ce spuneţi despre păstrarea tradiţiilor şi obiceurilor se face şi în Bulgaria. Nu avem un atât de mare muzeu al satului ca cel din Bucureşti ( este într-adevăr impresionant), însă avem multe muzee etnografice mai mici şi colecţii etnografice în fiecare oraş şi aproape în fiecare sat. Originea noastră cu românii este apropriată – tracic. Noi suntem traci slavizaţi, iar români – traci latinizaţi. Nu ne desparte decât Dunarea şi limba.

Fiindcă sunteţi ca un pod între cultura română şi cea bulgară, probabil faceţi unele comparaţii şi conlcuzii despre fiecare dintre ele. Ce este asemănator şi care sunt diferenţele cele mai mari între ambele culturi? În ce măsură ambele culturi comunică în deplină măsură?

Deşi suntem apropriaţi şi vecini, cu rădăcini şi origini comune, deşi o mare parte din pământul românesc înâinte de cucerirea Bulgariei de turcii barbari făcea parte din statul bulgăresc, pe vremea aceea mai dezvoltat şi mai puternic (am dat României scrisul şi cultura ), noi încă nu ne cunoaştem suficient de bine. În special pe plan cultural. Cultura românească din secolele XVIII şi XIX s-a dezvoltat mai liber, pentru că principatele române au fost doar vasale, nu subjugate. Inflienţa Europei culturale a fost mai puternică acolo, în timp ce noi am fost ca într-o închisoare, supuşi unui genocid. Timp de cince secole!

Istoria legăturilor culturale româno-bulgare este bine cunoscută şi bine cercetată. Este foarte interesantă şi bogată. Există multe urme bulgăreşti în România. Am comunicat în mare măsură în funcţie de conjunctura politică. În anii 40 ai secolului XX am comunicat bine, apoi după război, de asemenea ca ”democraţii populare”, în Epoca de Aur a lui Ceauşescu România a fost relativ închisă şi izolată de ţările din Blocul de Est. Acum suntem mai liberi, dar ne uităm mai mult spre Occident şi spre America, ale căror rude sarace suntem. Trebuie să comunicăm şi mai strâns şi mai deplin. De ce să nu faceum şi noi o uniune – România, Bulgaria şi Serbia – un fel de Treimea din Vişegrad? Ne leagă istoria, destinul şi geografia..

Dvs. nu doar cunoaşteţi excelent literatura română, dar sunteţi legat de mulţi ani şi cu opera, inclusiv prin soţia dvs. Violeta Şahanova, care a specializat la prof. Octav Enigarescu. Ce impresii aveţi despre scena de operă şi muzică simfonică din România? Ce nu ştim despre arta muzicală înaltă a României?

Cultura muzicală românească care este în general cunoscută şi foarte respectată în Bulgaria este între cele mai dezvoltate în Europa în toate privinţele, şi ca artă de creaţie şi ca artă de interpretare. Festivalul ”Enescu” după calităţile şi amploarea sa este pe locul întâi în Europa, şi întrece marile forumuri muzicale din Vest.

În 1984 am scris un libretto pentru opera după textul faimoaseicomedii lirice a lui Sebastian ”Steaua fără nume”. Compozitorul nostru cel mai mare de operă, Paraşchev Hagiev (cunoscut în România) l-a plăcut şi a creat opera sa cu aceeaşi nume, prezentată cu mare succes în noiembrie 1985 la Opera Naţională din Sofia.

Eu personal am organizat concerte de cameră cu muzica lui Enescu, Pascal Bentoiu, Anatol Vieru în Sofia şi în Ruse, la care a participat şi soţia mea, prima solistă a operei din Ruse, Violeta Şahanova. Ea a prezentat un recital cu muzica românească la Muzeul ”Enescu” din Bucureşti. Totodată am tradus şi libretto-ul frumoasei opere pentru copii ”Motanul Încalţat” de Cornel Trăilescu pentru Opera din Ruse. Ea a fost prezentată cu mare succes în 1977.

În momentul de faţa lucraţi asupra traducerii unor piese de dramaturgul Matei Vişniesc, care în anii 80 a pleacă din România şi s-a stabilit în Franţa, iar astăzi este unul dintre numele cele mai mari ale dramaturgiei române. Vişniec este de obicei legat cu teatrul absurdului şi este descris ca un moştenitor demn al generaţiei trecute a emigranţilor români, ca Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Ce descoperiţi în piesele lui Vişniec?

”Lumea întreagă este o scenă” nu doar pentru Shakespeare, ci şi pentru Matei Vişniec (născut în 1956). Sau mai corect spus – ”este un circ”. Tema această trece prin unele dintre textele cele mai recunoscute şi jucate în lume: “Clovnii” (“Angajare de clovn”), “Trei nopţi cu Madox”, “Ce să facem cu violoncelul?”, “Dar, mamă, aceştia povestesc în actul doi ce s-a întâmplat în actul unu”. Ne întâlnim cu abordările de circ, de mascarada, de carnival în multe dintre aceste piese, care sunt inspirate de commedia del` arte, de dramaturgia lui Caragiale, Ionescu, Alfred Jarry.

Piesele lui Vişniec se înrudesc cu proza suprarealistă a avangardistului român Urmuz, care nu este cunoscut în Bulgaria, şi care de fapt este premergătorul lui Ionescu şi Bechet. În ele se împletesc într-un fel surprinzător de armonios ironia, şi satira, bufonada şi grotescul. Însă, în unele momente, baza poetică este pe primul plan. Unii critici definesc teatrul lui ca ”fragmentar”, alţii ca ”poetic”şi ”suprasensizitiv”, sunt unii care îl definesc ca ”postpsihologic”. Toate acestea sunt adevărate, dar cel mai corect ar fi să se spună că este profund legat de şocurile şi ororile existenţiei, şi indiferent de influenţe (Kafka, Sartre, Buzzati, Ionesco, Jarry, Bechet, Pinter, Arrabal, Mrozek) în mod cert este novatoriu, original…

Probabil pentru un traducătorul este un moment foarte emoţionant atunci când se întâlneşte personal cu autorii pe care i-a tradus. În afară de Vişniesc, aţi comunicat şi cu alţi autori contemporani din România şi Republica Moldova, precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Leo Butnaru, şi alţi. Cum decurge şi ce vă dă contactul viu cu autorii, pe care prin traduceri i-aţi cunoscut şi de la distanţă?

Spus foarte pe scurt: acestea au fost cele mai fericite şi interesante întâlniri din viaţa mea.

Împreuna cu activitatea de traducător Dvs. faceţi parte şi din consiliile de redacţie ale unor reviste culturale din România şi Bulgaria. Care este diferenţa între ediţiile culturale româneşti şi cele bulgăreşti?

Revistele româneşti sunt mai bogate şi mai bune. Statul nostru a întors spatele culturii şi aceasta este durerea mea cea mai mare.

2017 a fost un an foarte important pentru Dvs. Aţi împlinit 70 de ani, aţi primit premii literare de prestigiu de la festivalurile din Turnu Severin şi Chişinău. Deţineţi premii de la Academia Română, de la diferite instituţii din România şi Bulgaria. Dacă aniversarea vârstei de 70 de ani este marcarea unei anumite etape din viaţa Dvs., ce urmează pentru Dvs. în privinţa României şi a comunicării româno-bulgară în cultură în perioadă următoare?