Daniel Cain: Dintre toate popoarele din regiune, românii şi bulgarii sunt cei mai apropiaţi

Vladimir Mitev

Daniel Cain n. 1972) este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. A studiat la București și la Sofia; este doctor în istorie cu o teză despre relațiile diplomatice româno-bulgare la începutul secolului XX. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din Bucureşti, unde ține un curs de istorie a Balcanilor (secolele XIX-XXI). D. Cain este secretar al părţii române în Comisia Mixtă de Istorie româno-bulgară. A scris şi a editat mai multe volume şi studii despre realităţile din Europa de Sud-Est de la începutul secolului trecut.

Domnule Cain, relaţiile moderne româno-bulgare par a începe cu un vârf: în 1886 se discută despre unirea dintre România şi Bulgaria, sub regele Carol…

Este un moment deseori invocat, atunci când vine vorba despre relațiile româno-bulgare în perioada modernă. Din păcate, în istoriografia românească acest moment este mai degrabă un fel de legendă urbană. Mai precis, se bazează mai mult pe relatări, decât pe documente oficiale. Spre exemplu, în jurnalul său privat, regele Carol I nu amintește nimic despre o astfel de propunere. Doar pe baza documentelor păstrate în arhivele românești, nu putem afla cât de serioase au fost aceste discuții.

Dar Zahari Stoyanov, viitorul preşedinte al Parlamentului Bulgar, a fost la București, cu o astfel de propunere.

Da. Stoyanov s-a întâlnit cu unul dintre cei mai influenți lideri ai Partidului Liberal, aflat la putere. Existau suficiente motive în sprijinul unei asemenea fraţii româno-bulgare. Cu doar câțiva ani înainte, înainte de eliberarea Bulgariei, pe teritoriul României exista o importantă comunitate bulgară. Aici se tipăreau numeroase ziare bulgare. La Brăila s-au pus fundaţiile viitoarei Academii Bulgare. Cetele lui Hagi Dimităr şi Stefan Karadja s-au format tot pe teritoriul românesc. În scurta perioadă în care Sudul Basarabiei (Cahul-Bolgrad-Ismail) a făcut parte din Principatul român, au existat etnici bulgari care au beneficiat de burse de învățământ din partea statului român. A existat un fel de frăţie între români şi bulgari în perioada respectivă, construită pe o bază anti-otomană. Relaţiile foarte bune care au existat la nivel foarte personal între români şi bulgari înainte de Războiul ruso-turc din 1877-1878 au făcut posibilă ideea unei uniri personale între România şi Bulgaria, sub Carol I.

Și atunci cum s-a ajuns deteriorarea acestor relații bilaterale, în preajma Primului Război Mondial?

Lucrurile se schimbă în preajma anului 1900. În primul rând, este vorba de o schimbare de generaţie în politica bulgară. Foştii politicieni bulgari, care au fost familiarizaţi cu societatea românească, încep să fie înlocuiţi cu o generaţie nouă, care nu este atât de legată sentimental de România. În plus, în prim-plan apare și chestiunea macedoneană, care schimbă complet raporturile româno-bulgare. Cele două state au interese divergente în privința Macedoniei otomane. Tensiunea din Macedonia se transferă în România. În 1900, pe teritoriul Regatului român au loc mai multe asasinate, puse la cale de revoluționari bulgari. În luna iunie este asasinat profesorul Ștefan Mihăileanu, aromân din Macedonia. Asasinul este un tânăr bulgar, care acționează la ordinul Comitetului Suprem Macedonean (VMOK), de la Sofia. Emoțiile provocate sunt atât de puternice încât o virulentă campanie de presă se desfășoară de o parte și de alta a Dunării. Ambele ţări au fost în pragul unui război și a fost nevoie de intervenția diplomatică a Marilor Puteri pentru a aplana acest conflict.

Să precizăm că în Macedonia otomană avem și cazuri de înfrățire între aromâni și macedonenii de origine bulgară. Răscoala de Sf. Ilie (Ilinden) este cel mai cunoscut exemplu.

Da, însă politica oficială a celor două state este alta. Pentru România, este crucial să-și păstreze supremația în Balcani, din punct de vedere al teritoriului și al populației. Vorbim de un stat latin, înconjurat de două mari imperii – cel Rus şi cel Austo-Ungar, şi de două ţări slave, respectiv Serbia şi Bulgaria. În acest context, politica Bulgariei de a se extinde teritorial în direcția Macedoniei provoacă multă îngrijorare la Bucureşti. O Bulgarie Mare este văzută ca o amenințare pentru proiectul României Mari. Aşa se explică această animozitate dintre români şi bulgari, care explodează în preajma Războaielor Balcanice. Când se formează Liga Balcanică, în România are loc o mare dezbatere politică. Ce ar trebui să facă Regatul român? Să intre în război? Și dacă da, atunci de partea cui? În parlamentul de la București se caută soluții: Dacă Bulgaria se măreşte, atunci și România trebuie să se mărească. Este învocată nevoia unei înţelegeri la nivel diplomatic, de rectificare a graniței dobrogene, în favoarea României. Eșecul acestor negocieri nu a făcut decât să crească tensiunea. Efectele campaniei armatei române în Bulgaria, din vara lui 1913, vor fi devastatoare. O rană vie apare în relațiile dintre cele două țări. Ceea ce se întâmplă la Turtucaia, trei ani mai târziu, reprezintă vârful animozității dintre bulgari și români. Citind presa din ambele ţări, din preajma Primului Război Mondial, înțelegem cât de puternice erau resentimentele pe care unii le purtau celorlalţi. Violențele înregistrate pe frontul dobrogean sunt încă vii în memoria generațiilor de astăzi. Există și o anumită vină a istoricilor români și bulgari, care încă discută cu multă patimă despre acest episod din istoria Dobrogei. Este mai simplu să scrii despre atrocitățile comise de ceilalți, decât să vorbești despre atrocitățile comise de ai tăi. Această retorică a devenit desuetă. Vremurile în care trăim invită la cooperare. Nu spun, în nici un caz, că ar trebui să uităm de drama populației dobrogene, din prima jumătate a secolului trecut. Spun doar că putem discuta mult mai degajat despre istoria Dobrogei, în spiritul lucrurilor care ne și leagă, nu doar al celor care ne despart.

Ca o paranteză, în contextul acestei discuţii cronologice, aş dori să întreb – cât timp ne vom mai aminti de aceste feţe urâte ale noaste? Când vom ajunge să adoptăm un nou discurs, unii despre ceilalţi?

Acest lucru se întâmplă odată cu schimbarea generaţiilor. Este în firea lucrurilor. A trecut un secol de la aceste evenimente tragice. Să vorbim despre un exemplu concret: bătălia de la Turtucaia. Ceremoniile care au loc la Tutrakan, la începutul lunii septembrie, arată că societatea românească încă nu a trecut peste trauma provocată de cea mai mare înfrângere pe care armata română a suferit-o în Primul Război Mondial. Turtucaia trebuie să reprezinte momentul reconcilierii finale dintre români și bulgari. Visez la momentul în care va fi organizat un concert comun al artiștilor din Bulgaria și România, pe câmpul de luptă de la Turtucaia, pentru a cinsti memoria celor căzuți pentru patrie. Ar fi o bună ocazie să realizăm că până și lucrurile care ne despart ne pot totuși apropia. Pentru aceasta este îndeajuns puțină bunăvoință și o gândire despovărată de clișee.

Administrația românească în Cadrilater a provocat multe traume locuitorilor bulgari.

Chestiunea dobrogeană reprezintă singura sursă de tensiune care a existat cu adevărat între România şi Bulgaria. Problema vine din faptul că Dobrogea este o regiune de graniţă. Există o adevărată întrecere între istoricii români sau bulgari de a sublinia fie caracterul românesc, fie cel bulgăresc al acestei regiuni. Problema este că privim lucrurile doar din poziția majoritarului, nu și a minoritarului. Astfel, de cele mai multe ori ignorăm punctul de vedere al populației dobrogene. Sunt oameni care au locuit într-o regiune care, pentru câteva decenii, a fost o sursă de dispute teritoriale.

Bine. România a devenit mare în perioadă interbelică, ceea ce este şi o chestiune de mândrie naţională. Pe de altă parte, vecinii României au avut propriile frustrări legate de ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul Primul Război Mondial.

Da…

Ce caracterizează relaţiile româno-bulgare în perioada interbelilcă?

Indiscutabil, chestiunea Cadrilaterului. Este cel mai mare eşec al administraţiei române în perioada interbelică. Este o perioadă caracterizată de numeroasele conflicte dintre jandarmii români şi comitagii bulgari. Cadrilaterul a fost un teritoriu în care au existat puțini români. Politica statului român, de a modifica aspectul demografic al acestei provincii, a eșuat lamentabil. Acesta este și motivul pentru care, în septembrie 1940, România a renunţat la Dobrogea de Sud. Amputările teritoriale pe care România le-a cunoscut în perioada 1940-1941 au fost cu mult mai traumatizante decât pierderea Cadrilaterului.

Tratatul de la Craiova, prin care România a restituit Dobrogea de Sud Bulgariei, a fost și rezultatul unui nou echilibru internaţional. Care au fost factorii externi care au impus această soluţie?

1940 este un an negru în istoria României. Izolat pe plan internațional, Regatul român caută soluții pentru a rezista în fața tăvălugului declanșat de cel de-al Doilea Război Mondial. Prinsă între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, România este pusă în fața unor decizii dureroase. Vechile sale probleme teritoriale cu unii dintre vecini nu au mai putut fi amânate. În doar un an de zile (august 1940 – iunie 1941), printr-o serie de cedări teritoriale, România Mare înceta să mai existe. În privința Dobrogei de Sud, singura problemă reală o reprezintă reconstituirea arhivelor prin care s-a efectuat schimbul de populație și plata despăgubirilor convenite în septembrie 1940.

Cum este văzut Tratatul de la Craiova în România de astăzi?

Pentru cei mai mulți români, Cadrilaterul este o noțiune abstractă. Numele acestei provincii este legat doar de Balcic, de Regina Maria şi de Turtucaia. Cadrilaterul stârnește emoție doar în rândul urmașilor celor strămutați în toamna lui 1940.

Bulgaria şi România au intrat în perioada socialistă ca fiind parte din acelaşi Bloc Răsăritean, Cu toate acestea, s-au poziţionat diferit în interiorul acestuia. România a dezvoltat relaţii cu SUA, cu Regatul Unit, cu Israel şi cu China, în timp ce Bulgaria a avut parteneriat cu Uniunea Sovietică şi, la un moment dat, în timpul perestroikăi a încercat şi reorientare spre Germania de Vest şi Japonia. Care a fost esenţa relaţiilor bilaterale în perioada socialistă? Ce a împiedicat o colaborare mai strânsă în această perioadă?

La început, regimurile socialiste din cele două țări au trecut prin procese asemănătoare. Lucrurile s-au diferențiat în preajma anului 1968. România lui Ceaușescu a mizat pe o independență față de Moscova, în timp ce Bulgaria lui Jivkov și-a câștigat reputația de cel mai fidel aliat al URSS. La nivelul relațiilor personale dintre cei doi lideri comuniști, singurul lucru care poate fi menționat sunt partidele de vânătoare, în timpul cărora erau rezolvate diverse probleme bilaterale. În planul relațiilor bilaterale, cel mai problematic aspect a fost chestiunea poluării transfrontaliere. Combinatul chimic de la Giurgiu a provocat proteste în rândul populației din Ruse care, în cele din urmă, vor sta la originea căderii regimului comunist de la Sofia. Mai există un element definitoriu pentru această perioadă: preferința românilor pentru programele televiziunii bulgare. În anii 1980, când programul televiziunii naționale române a fost redus până la două ore pe zi, pe blocurile din sudul țării au răsărit antenele pentru bulgari. Mulți români au învățat limba bulgară în această perioadă, uitându-se la programele televiziunii naționale bulgare.

Este interesant. Ce se întâmplă ulterior, în perioada tranziţiei (1990-2007)?

Eram la studii, în Bulgaria, în perioada respectivă, așa că am putut observa direct modul în care a evoluat imaginea ”celuilalt”. Am venit la Sofia în 1995, obţinând o bursă, iar reacţia colegilor mei a fost de genul: ”Ce dracu’ cauţi acolo?”. În acea perioadă, pentru mulți români, Bulgaria părea a fi la capătul lumii. Ea avea imaginea unei țări sălbatice, unde ți se putea fura oricând mașina. Abia după 2002, pe măsură ce au putut să călătorească liber, românii au început să descopere Bulgaria și, mai ales, litoralul bulgăresc. La rândul lor, bulgarii au putut descoperit Bucureştiul și Transilvania. Din acel moment, când au intrat în contact direct, au început să se schimbe și stereotipurile pe care le aveau unii despre ceilalți. Oraşe precum Ruse s-au dezvoltat în ultimii ani datorită aceste apropieri geografice de Bucureşti. Cetăţenii români şi-au cumpărat maşini din Bulgaria şi au început să-și înregistreze firme în țara vecină, datorită fiscalităţii reduse. Această vecinitate, care în anii ’90 a fost ignorată, a devenit brusc un avantaj.

Am intrat după 2007 într-o nouă etapă a relaţiilor româno-bulgare, din moment ce aparţinem acelorași structuri europene?

Indiscutabil. Lucrurile sunt cunoscute. După 1989 a existat o competiţie româno-bulgară la nivel diplomatic. A existat o concurenţă, cine să îndeplinească mai repede criteriile de aderare la Uniunea Europeană. A durat ceva, până când politicienii din cele două țări au realizat că nu separat, ci împreună au mai multe șanse de a fi primiți în familia europeană. Așa a fost lansată, în 2001, ideea tandemului româno-bulgar. Beneficiile acestei vecinătăți sunt evidente. Sunt multe lucruri care pot fi făcute. În 1997, au fost înființate, pe bază de reciprocitate, liceul român de la Sofia şi liceul bulgar de la Bucureşti.

Aş dori să vă întreb mai mult despre asta. Avem relaţii economice intensive. Mulţi români merg la Bulgaria ca turiştii şi mulţi bulgari vizitează România. Există însă şi lucruri care impiedică dezvoltarea acestor relaţii. Infrastructura care ne conectează rămâne la un nivel neadecvat. Nu avem nici centre culturale.

Da. Asta voiam să spun. Din păcate, după 13 ani de la intrarea în UE, încă nu avem un Institut cultural român la Sofia sau un Centru cultural bulgar la Bucureşti. Este jenant. Mai ales că avem multe filme care au obţinut premii la festivaluri din străinatate, în urma unei colaborări între cineaşti români şi cineaşti bulgari. Finanţarea europeană se obţine mult mai uşor atunci când există o colaborare regională. Facilităţile există. Din păcate, de cele mai multe ori, statul rămâne pasiv.

Ce impiedică statele să recunoască o realitate pe care popoarele probabil o percep deja?

Explicația ar trebui căutată în comoditatea unor funcționari de stat. În multe instituții de stat întâlnim mai degrabă reținere, decât deschidere în favoarea unei vecinătăți ofertante. Din păcate, motorul acestor schimbări trebuie căutat în exteriorul acestor instituții, de preferință la Bruxelles. Ele sunt mai degrabă rezultatul dorinței de a da bine, decât al unei nevoi reale, din partea instituțiilor de stat, de a schimba lucrurile.

În ce măsură acum, după ce am intrat în NATO şi UE, ne dăm seamă că viaţa noastră depinde de noi, inclusiv în relaţiile bilaterale?

Într-o Europă în care nu mai există graniţe iar libertatea de mişcare este un drept fundamental, cetăţeanul v-a pune în prim-plan drepturile şi priorităţile sale, nu pe cele ale statului. Din fericire, în această ecuație statul a devenit un actor secundar. Dacă eu vreau să mă duc la Ruse, să mănânc o ciorbă de peşte, nu mă poate opri nimeni. Ceea ce mă deranjează este că s-ar putea să pierd câteva ore, la coadă, pe podul de la Giurgiu-Ruse. Autoritățile din cele două țări ar trebui să aibă dorința reală de a construi mai multe poduri peste Dunăre.

În ultimul secol a existat o anumită nevoie de a ne raporta unii la ceilalți. Românii şi bulgarii se simt într-un soi de competiţie. Celălalt poate fi un motiv de admirație. Spre exemplu, în Bulgaria, există astăzi un fel de admiraţie pentru lupta împotriva corupţiei din România. La rândul lor, șoferii români admiră noile autostrăzi din Bulgaria. Acest spirit de competiție vine din faptul că, din întreaga regiune, românii şi bulgarii sunt cei mai apropiaţi ca popor.

Foto: Daniel Cain (sursă: Facebook)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.

About Author