În condițiile aderării comune a Bulgariei și României la Uniunea Europeană după 2007, care extinde oportunitățile de contacte și cooperare reciprocă, înțelegerea trecutului conflictual al problemelor teritoriale și minoritare în relațiile bilaterale nu este doar o provocare științifică, ci și o condiție prealabilă pentru a înțelege, explica și gestiona în mod adecvat realitățile contemporane.
Blagovest Njagulov, Institutul de Cercetări Istorice, Academia Bulgară de Științe
Acest articol este acordat blogului Podul Prieteniei de către autor şi nu a fost publicat înainte. Abordează problemele minorităților și disputa privind Dobrogea în relațiile bulgaro-române până la rezolvarea problemei dobrogene.
Introducere
Relațiile româno-bulgare s-au format și s-au dezvoltat în procesul de coexistență și vecinătate de secole între bulgari și români și între țările lor. Mișcările migratorii la nord și la sud de Dunăre și contactele constante sunt premisele influențelor reciproce și ale apropierii, dar și ale diferențierii și conflictului. Procesele de creare a unor grupuri etnice separate și a unor națiuni moderne în cele două comunități sunt interdependente și nu au loc pe bază de confruntare. Legătura geopolitică a teritoriilor locuite, religia ortodoxă comună, legăturile economice și culturale intense și, mai ales, interesele politice comune de emancipare națională față de Imperiul Otoman au condiționat spiritul pozitiv al relațiilor bilaterale până în 1878.
Pe de altă parte, trăsăturile specifice ale identității naționale și ale dezvoltării naționale ale bulgarilor și românilor, formate în timpul tranziției de la epoca medievală la cea modernă, au creat condițiile pentru o diferențiere mai clară și o competiție viitoare. Cele mai caracteristice dintre diferențele condiționate istoric ale românilor în raport cu bulgarii sunt: păstrarea statutului de autonomie și emanciparea lor statală mai timpurie față de Imperiul Otoman; păstrarea mai îndelungită a rămășițelor feudale în relațiile agrare; diferențierea socială mai mare și chiar polarizarea societății românești; gradul mai scăzut de educație a maselor largi ale populației și elitismul mai pronunțat al culturii reprezentative; experiența mai mare a elitei politice românești și legăturile mai largi ale acesteia cu Occidentul. Pe această bază, se remarcă și diferențele dintre mentalitățile naționale.
Distincția dintre cele două națiuni vecine este, de asemenea, determinată în mare măsură de accentele diferite ale ideologiilor și propagandei naționale. Teza rădăcinilor „latine” ale națiunii predetermină și fundamentează atitudinea de superioritate a elitei românești față de popoarele vecine, inclusiv față de bulgari. Prin aspirațiile la moștenirea imperială (romană și bizantină), această elită presupune „misiunea” românilor ca purtători ai unei civilizații avansate printre celelalte popoare „barbare” din vecinătatea lor. La rândul său, ideea națională bulgară se formează pe puterea politică a statului bulgar medieval, care a cuprins actualele pământuri românești într-o perioadă în care nu exista statalitate românească, și pe misiunea culturală și educațională bulgară, care s-a desfășurat și în rândul românilor. Atitudinea față de „factorul slav” este, de asemenea, diferită. În timp ce în trecut ideea națională bulgară a pus accentul mai ales pe caracterul slav al națiunii, în ideologia națională românească acest factor a fost adesea trecut cu vederea, deoarece participarea slavilor la formarea etniei românești nu se încadra în originea latină revendicată. Negarea „factorului slav” în România este determinată de distanțarea anterioară și mult mai explicită – în comparație cu bulgarii – față de Rusia și de relațiile problematice ulterioare cu aceasta, datorate politicii imperiale rusești, disimulate tocmai în spatele unei măști slavofile.
Contradicția din relațiile bilaterale româno-bulgare este, în primul rând, o expresie a intervenției marilor puteri și a ascensiunii naționalismelor etnice în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea. Tendințele de confruntare erau deja evidente după războiul ruso-turc din 1877-1878, care a dus la restaurarea statului bulgar sub forma unui principat autonom, iar principatul român și-a câștigat independența deplină față de Imperiul Otoman. Atitudinea și politica României față de Bulgaria s-au schimbat ca urmare a aprecierii Rusiei ca „protector” al bulgarilor, precum și a rivalității sale potențiale sau reale cu statul bulgar pentru hegemonia în regiune. Până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, relațiile dintre cele două țări au fost marcate în principal de controverse privind problemele teritoriale și cele legate de minorități, care au dat naștere la ostilitate și conflicte. Disputa privind apartenența Dobrogei a ocupat un loc central în cadrul acestora, iar opoziția din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și al Primului Război Mondial a avut cel mai negativ și de durată impact. Pe această bază, s-au format și stereotipurile negative reciproce ale bulgarilor și românilor, care au avut un impact de durată asupra relațiilor bilaterale.
Frontiere, teritorii și minorități după anul 1878
România a fost una dintre primele țări cu care Principatul Bulgar a stabilit relații diplomatice în 1879 și a fost, de asemenea, una dintre primele țări care a recunoscut independența Bulgariei în 1908, ceea ce a dus la transformarea misiunilor diplomatice din ambele capitale în legații în 1909. În 1879, România și-a deschis consulat la Ruse. Guvernul bulgar a încercat, de asemenea, să deschidă mai multe agenții comerciale bulgare în România, dar acestea nu au avut succes.
În dezvoltarea relațiilor româno-bulgare până la Războaiele Balcanice, s-au observat cooperări și contradicții. România s-a dovedit a fi primul partener comercial al Principatului Bulgar în primii ani ai istoriei sale. Cu ocazia nominalizării candidaților pentru funcția de principe bulgar în 1878-1879 și în timpul așa-numitei crize bulgare din 1886-1887, au fost avansate chiar idei de unire între Bulgaria și România, iar personajul istoric care a fost menționat sau nominalizat în acest scop a fost principele român (rege din 1881) Carol I. Rusia a fost imperiul care s-a opus cel mai mult acestei idei. În același timp, între domnitorul român și primul principe bulgar, Alexandru I Battenberg, s-a menținut o relație strânsă, întărită de solidaritatea față de politica rusă. Un exemplu de cooperare împotriva presiunilor Marilor Puteri a fost sincronizarea pozițiilor României și Bulgariei în problema controlului navigației pe Dunărea Mijlocie și Dunărea de Jos, și a competențelor Comisiei Europene a Dunării. Ca o consecință a rezistenței colective față de o soluție a Marilor Puteri la problema Dunării în 1883, până la Primul Război Mondial, controlul navigației a fost efectuat separat de fiecare stat riveran.
O serie de acte bilaterale au reglementat relațiile dintre Bulgaria și România în sfera non-politică. În 1885, Principatul Bulgar a încheiat o convenție privind serviciile poştale cu România, urmată de un tratat privind legăturile telegrafice (1896), o nouă convenție privitoare la serviciile poștale (1896) și o convenție pentru reglementarea serviciului telefonic (1900). Mai multe acte privesc frontiera fluvială comună de-a lungul fluviului Dunărea și relațiile comerciale – o convenție privind pescuitul (1901), un tratat privind comerțul și navigația (1907) și o convenție privind definirea limitei fluviale (1908).
În același timp, încă de la sfârșitul anului 1879, au apărut primele controverse. Bucureștiul a insistat ca supușii români să se bucure de jurisdicție consulară la fel ca supușii Marilor Puteri, adică să li se aplice și lor regimul de capitulare impus Bulgariei în raport cu Imperiul Otoman. După intervenția Rusiei și a Austro-Ungariei, în toamna anului 1880, guvernul bulgar, care inițial refuzase să dea curs solicitării românilor, a acordat supușilor români aceleași drepturi de care se bucurau supușii Marilor Puteri. Dezacorduri au apărut și în negocierile pentru conectarea căilor ferate române cu cele bulgare printr-o cale ferată de la Dunăre spre sud până la Balcani sau spre sud-vest până la Sofia, care ar fi fost un posibil rival al liniei Viena-Ţarigrad (Istanbul).
În centrul controversei româno-bulgare este problema Dobrogei, care a apărut după împărțirea forțată a Dobrogei între cele două țări în 1878. În centrul acestui act se afla voința Rusiei, care dorea să recupereze sudul Basarabiei, care fusese luat în 1856 și anexat la România. Tratatul de la San Stefano, încheiat la 3 martie 1878, prevedea dreptul Rusiei de a schimba teritoriul arenei Tulcea, precum și insulele din Deltă și insula Şerpilor, dobândite ca despăgubire de la Imperiul Otoman, cu Basarabia de Sud. Oferta rusă de schimb de teritorii a întâmpinat inițial o rezistență puternică în rândul cercurilor guvernamentale și al presei românești. Potrivit unei publicații dintr-un ziar românesc, schimbul a fost inacceptabil, deoarece Dobrogea nu face parte din punct de vedere geografic și etnografic din teritoriul României, ci este o extensie a Bulgariei. De asemenea, se subliniază că Dobrogea „va fi o rană veșnic deschisă, un măr al discordiei între România și Bulgaria”.Steaua României, Bucureşti, 23.06.1878
Întrucât obiecțiile privind preluarea Basarabiei de Sud de la România nu au fost susținute, reprezentanții români la Congresul convocat la Berlin s-au orientat spre obținerea unor compensații mai mari printr-o înțelegere cu delegația rusă. Cererea lor de a primi întreaga Dobrogei și o parte din Ludogorie (zonă cunoscută şi sub numele turcesc Deliorman, având Razgrad ca centru) până la calea ferată Ruse-Varna a fost respinsă, dar Tratatul de la Berlin, încheiat la 13 iulie 1878, a confirmat schimbul deja prevăzut și a extins teritoriul acordat României. Conform tratatului, granița terestră a noului Principat Bulgar cu România trebuia să urmeze linia care începea la est de Silistra și continua până la Marea Neagră, la sud de Mangalia. Această decizie a fost susținută de Austria-Ungaria, care căuta să distragă atenția politicienilor români de la Transilvania, și de Germania, care dorea să își asigure exporturile prin România și Marea Neagră către Turcia și Orientul Mijlociu. Deși decizia privind schimbul teritorial de la Berlin continuă să provoace reacții negative în România, inclusiv în rândul parlamentarilor, Parlamentul a acceptat noua provincie (Senatul cu 48 de voturi şi 8 împotriva, iar Camera Deputaților cu 83 de voturi şi 27 împotriva). Au prelevat argumentele premierului Ion C. Brătianu despre perspectivele bune de a deține Delta Dunării și portul Kyustendja/Constanța de la Marea Neagră. În același timp, Mihail Kogălniceanu, istoric și la acea vreme ministru de externe, a formulat teza „apartenenței seculare” a Dobrogei la România și a „dreptății istorice” a „restaurării” acesteia.Teza „recapturării” se referă la stăpânirea (deși efemeră) pe care voievodul/guvernatorul Valahiei Mircea Cel Bâtrăn a instaurat-o asupra zonei înainte de căderea definitivă a acesteia sub dominația otomană în 1417-1420 În anii care au urmat, România nu numai că a depus eforturi pentru a-și integra noua provincie, dar și-a revendicat extinderea spre sud în detrimentul Bulgariei.
Cea mai gravă problemă în relațiile româno-bulgare în primii ani postbelici a apărut în legătură cu delimitarea frontierei în orașul dunărean Silistra. Motivul a fost reprezentat de aspirațiile românești pentru acest oraș și bastion strategic la Dunăre, care au găsit susținere în rândul unor reprezentanți occidentali din Comisia Europeană de Delimitare, dar au fost contracarate de reprezentantul rus. Bucureștiul invocă un drept recunoscut de Marile Puteri, potrivit căruia frontiera de la Silistra ar trebui să fie definită astfel încât să permită construirea unui pod peste Dunăre care să lege partea română a Dobrogei de teritoriul de la nord de fluviu. Conform actului final al comisiei din decembrie 1878, care nu a fost semnat de reprezentantul Rusiei, distanța de la Silistra, oraș aflat în limitele principatului bulgar conform textului Tratatului de la Berlin, până la noua frontieră cu România trebuia să fie de numai 800 m.; dealul Arab Tabia, care era partea cea mai estică a sistemului de fortificații otomane din orașul dunărean, urma să fie cedat României. Nemulțumită de întârzierea rușilor de a preda Dobrogea autorităților române, România a ocupat dealul Arab Tabia la începutul lunii ianuarie 1879. După un ultimatum al guvernului rus provizoriu din principatul bulgar, trupele române s-au retras, iar problema frontierei a rămas deschisă.
Au urmat noi sondaje diplomatice cu idei pentru rezolvarea problemei frontierei. La sugestia Rusiei, aprobată de celelalte puteri, în 1879 a fost înființată o comisie tehnică pentru a stabili locul de amplasare a unui pod peste Dunăre, dar aceasta nu a făcut decât să reconfirme locul stabilit de comisia anterioară. În 1880, Austria-Ungaria a propus că dealul Arab Tabia să fie cedat României, iar teritoriile din sudul munţilor să fie cedate Bulgariei. Această așa-numită „decizie privind grădina de legume” a fost primită favorabil de partea bulgară, dar a provocat nemulțumire la București. În august 1881, Marile Puteri au aprobat traseul noii frontiere, operând unele modificări în actul final al Comisiei Europene de Delimitare. După un demers diplomatic rusesc (în favoarea asigurării accesului bulgar la drumul dintre Silistra și s. Karaorman/Strațimir și de acolo până la Varna), noua graniță a fost recunoscută și de Imperiul Otoman, al cărui vasal era Principatul Bulgariei. Bulgaria și România nu au fost informate despre acordul încheiat între puteri decât în februarie 1883. Noua intervenție a Marilor Puteri de la sfârșitul secolului a dus la convocarea unei comisii mixte româno-bulgare, în cadrul căreia au fost purtate negocieri nereușite privind problema frontierei.
În august 1885, tensiunea de la granița dobrogeană de la Silistra a escaladat până în pragul unui conflict militar. Construirea de către autoritățile bulgare a unui post de frontieră și a unui post vamal la dealul Arab Tabia de către autoritățile bulgare a fost considerată de partea română ca fiind o ocupație ilegală. După ce cererile de demolare a celor două instalații nu au fost îndeplinite, trupele române au ocupat Arab Tabia, împrejurimile sale și satul Kadaköy/Malăk Preslaveţ. Sofia a anunțat mobilizarea parțială și a trimis soldați în zona ocupată. Pericolul unei confruntări militare între cele două țări a fost evitat în urma sfaturilor pentru prudență adresate conducătorilor bulgari de către agentul diplomatic rus de la Sofia. După noi negocieri româno-bulgare, s-a ajuns la un acord ca trupele române să se retragă, lăsând doar posturile de pe Arab Tabia.
Unirea Principatului Bulgar și a Rumeliei de Est în septembrie 1885 a stârnit inițial temeri la București cu privire la apariția unui stat mare și puternic în sud, care ar fi fost aliat al Rusiei și care ar fi revendicat nordul Dobrogei. Diplomația românească a făcut sondaje la Marile Puteri pentru a le alerta asupra acestui „pericol”; la București s-au făcut cereri pentru o „reparație strategică a frontierei dobrogene”; a fost trimis chiar un contingent militar românesc de două baterii la frontieră. Înainte de negocierile pentru recunoașterea Unirii la Constantinopol și de războiul sârbo-bulgar, guvernul de la București a încercat să profite de situația dificilă a Bulgariei. Aceasta a adresat un ultimatum pentru a pune capăt disputei privind frontiera prin convocarea imediată a Comisiei mixte și a amenințat că va stabili în mod unilateral linia de frontieră în apropiere de Silistra. Puțin mai târziu, partea română a cerut și distrugerea forturilor bulgare de pe malul Dunării. Cerințele și amenințările românești au încetat după intervenția de avertizare a Rusiei, făcută în urma demersurilor bulgărești. Petersburgul s-a opus compensațiilor teritoriale cerute de România în detrimentul Bulgariei și chiar și-a îndreptat trupele spre granița ruso-română de-a lungul râului Prut.
Poziția politică românească a început să se schimbe în favoarea Bulgariei, sub influența faptului că Rusia se opunea Unirii (e vorbă de unirea din 1885 între Principatul Bulgaria, care ocupă între 1878 şi 1885 Bulgaria de Nord de azi şi judeţul Sofia şi regiunea autonomă Rumelia de Est, care ocupă o parte semnificativă din Bulgaria de Sud de azi). După începerea războiului sârbo-bulgar, partea bulgară a primit acum un sprijin favorabil din partea României, care se temea de o nouă perturbare a „echilibrului” din Balcani. Mai mult, la sugestia cancelarului german Bismarck, negocierile pentru un tratat de pace după război s-au desfășurat în capitala României.
În martie 1886, în condițiile îmbunătățirii relațiilor româno-bulgare, la București au fost reluate lucrările comisiei mixte de frontieră, care a delimitat la fața locului frontiera terestră. Deciziile sale au confirmat că Arab Tabia, podgoriile de lângă Silistra și satele cu populație bulgară au rămas în interiorul granițelor României. Problema așa-numitelor proprietăți cu dublă stăpânire de pe teritoriul bulgar și românesc rămâne deschisă. Delimitarea frontierei interstatale (adică marcarea punctelor de trecere a frontierei cu semne de hotar) a avut loc în 1902. Prima etapă a chinuitoarei saga a frontierei bulgaro-române din Dobrogea s-a încheiat, lăsând ambele părți nemulțumite. Bulgaria era nemulțumită de granița care „se învecina” cu Silistra, condamnând orașul la un declin economic lent, iar România pentru că nu a reușit să achiziționeze importantul oraș-cetate care domina Dobrogea de pe malul Dunării. În ceea ce privește podul dintre Silistra și orașul de vizavi de pe Dunăre, Călărași, acesta așteaptă încă să fie construit…
Probleme în relațiile bilaterale apar, de asemenea, la granița fluvială dintre Bulgaria și România, la Dunăre. În conformitate cu decizia Comisiei Europene de Delimitare din septembrie 1879, „frontiera nordică a Bulgariei urmează talvegul Dunării” (adică linia care marchează cea mai adâncă parte a albiei fluviului), care trebuie să fie recunoscută și verificată periodic de ambele țări vecine. Cu toate acestea, România dorește ca granița să urmeze malul drept al fluviului, deoarece se teme că noua delimitare ar priva țara de insulele Dunării, pe care le deține în virtutea delimitării efectuate încă din 1830. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o dispută deosebit de acută a apărut în legătură cu proprietatea a două insule, Eshek Adas/Insula Magarecik și Bujorescu, situate între orașele danubiene Sviştov și Zimnicea, care se aflau până atunci în interiorul granițelor Bulgariei. Datorită sedimentelor, cea de-a doua insulă de formă târzie a fost conectată treptat la prima și, mai târziu, la coasta românească. Conform unor rapoarte, procesul natural de depunere a sedimentelor a fost „ajutat” în mod artificial prin aruncarea unei barje cu pietre pe partea română. În 1898, guvernul bulgar a recunoscut că insula Bujorescu aparținea de acum înainte României, solicitând în schimb să rezerve insula Eshek Adas Bulgariei și să obțină concesii pentru alte insule, dar România a respins aceste cereri. În 1899 a izbucnit un conflict legat de posturile de frontieră de pe insule, care s-a încheiat în favoarea României și a provocat o campanie de presă ostilă pe ambele maluri ale Dunării. La începutul anului 1900, guvernul bulgar a propus sesizarea Curții Internaționale de Justiție de la Haga, fără a obține însă acordul părții române. Au urmat negocieri bilaterale îndelungate privind delimitarea întregii frontiere fluviale, care au culminat cu semnarea convenției relevante la începutul anului 1908. Pe baza abordării combinate adoptate (respectarea liniei talvegului și a liniei care împarte râul în două jumătăți egale), a fost reglementat și regimul insulelor care trebuie traversate de pe teritoriul unei țări pe al celeilalte. Cele două insule conectate între Sviştov și Zimnicea se află deja în granițele României.
Cu toate acestea, demarcația Dunării se dovedește a fi mai reușită decât legătura dintre cele două țări prin intermediul unui pod peste marele fluviu. Problema este direct legată de cea a rețelelor feroviare din Bulgaria și România. Ideea unui pod cu cale ferată a fost discutată pentru prima dată în relațiile bilaterale în 1881, a apărut periodic în anii următori (în 1890 a avut loc chiar o licitație pentru construcția podului la București), a fost reluată de diplomații bulgari la București în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, iar în 1909 a fost convocată o comisie mixtă specială de experți. Cele două părți nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la amplasarea podului și să rezolve problemele tehnice și financiare legate de construcția acestuia. Pe fondul controversei politice și al intereselor economice divergente, ideea podului nu a fost acceptată în unanimitate. Acesta era mai puțin susținut în România, care își direcționa traficul comercial din Europa Centrală și de Vest către Constanța prin linile de cale ferată către acest port la Marea Neagră, care trecea peste podul nou construit la Cerna Vodă, inaugurat în 1895. Cu toate acestea, realizarea sa va avea loc abia după instaurarea regimurilor comuniste în ambele țări, odată cu inaugurarea, în 1954, a așa-numitului Pod al Prieteniei (în prezent Podul Dunării), construit la Ruse-Giurgiu cu „binecuvântarea” și participarea directă a Uniunii Sovietice.
În ceea ce privește problema Dobrogei în relațiile bulgaro-române, se remarcă atât aspectele teritoriale, cât și cele minoritare. În programul său național, Bulgaria a lăsat, în general, în plan secundar chestiunea schimbării status quo-ului teritorial în ceea ce privește Dobrogea, fie din cauza priorității cauzei naționale bulgare în Macedonia, Tracia de Vest şi Tracia de Est sub dominație otomană, fie din cauza percepției Dobrogei de nord (românești) ca o „taxă” impusă de Rusia pentru eliberarea Bulgariei. La rândul său, România a formulat pretenții teritoriale asupra părții sudice (bulgare) a zonei. Condus de motive militar-strategice și motivat de temerile legate de aspirațiile teritoriale bulgare din nord, guvernul de la București a căutat să își asigure stăpânirea asupra Dobrogei de Nord prin extinderea teritoriului românesc dincolo de granița terestră cu Bulgaria. Situația internațională a țării are o mare importanță în formularea acestei cereri. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, revendicările sale teritoriale, legate de unificarea teritoriilor cu populație românofonă, s-au îndreptat în principal spre regiunea Transilvaniei, aflată sub dominație austro-ungară, și a Basarabiei, aflată sub dominație rusă. Dar aderarea României la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) în 1883 a pus temporar pe tapet revendicarea Transilvaniei. Iar formarea celuilalt bloc politico-militar, Tripla Alianță sau Înțelegerea (Anglia, Franța și Rusia), a făcut problematică satisfacerea cererii românești pentru Basarabia. Într-un moment în care nu se putea aștepta la o schimbare a statu-quo-ului teritorial în raport cu marile puteri vecine, imperiul dunărean și cel rusesc, România a formulat o revendicare teritorială asupra vecinului său sudic „mai slab”, Bulgaria, deși, spre deosebire de celelalte două, această revendicare nu avea o bază etnică.
Ruptura dintre Bulgaria și Rusia de după 1886 a creat premisele pentru asigurarea favorurilor bulgare față de România în cazul unui eventual conflict ruso-român. Această tendință a fost întreruptă de îmbunătățirea relațiilor ruso-bulgare după căderea regimului lui Ștefan Stambolov în 1894. Conform viziunii românești, un stat bulgar mare și puternic ar fi perturbat „echilibrul” din Balcani (în realitate, era vorba de o dispunere de forțe care nu ar fi fost avantajoasă pentru România) și ar fi putut revendica nordul Dobrogei. În această situație, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. România a formulat pretenții compensatorii pentru o parte din moștenirea otomană în Europa. În diplomația românească s-a impus formula că „drumul spre Dobrogea trece prin Macedonia”.
În apărarea pretențiilor sale, diplomația română a adus două argumente – prezența unei populații aromâne în Macedonia și necesitatea de a păstra echilibrul balcanic. Pe această bază, Bucureștiul cere compensații Bulgariei în cazul în care primește teritorii din Macedonia, Tracia de Vest şi Tracia de Est. În același timp, România și-a intensificat propaganda culturală și integraționistă în rândul aromânilor din Macedonia și, în același timp, a adoptat o poziție negativă față de mișcarea națională bulgară în creștere în această țară, susținută de Bulgaria.
O oportunitate de a compromite cauza bulgară în Macedonia aflată sub dominație otomană a fost creată de activitățile teroriste ale Comitetului Suprem Macedoneano-Adrianopolean (o organizație de refugiați macedoneni și traci cu sediul la Sofia) pe teritoriul României. Asasinarea directorului gimnaziului grecesc din București, Ștefan Mihăileanu, din cauza activităților și articolelor sale împotriva mișcării naționale bulgare din Macedonia, a devenit prilejul unui conflict diplomatic acut între România și Bulgaria, care a durat de la jumătatea anului 1900 până la jumătatea anului 1901. Ca urmare a campaniei zgomotoase a românilor din străinătate, statul bulgar a fost nevoit să ia măsuri împotriva Comitetului Suprem și a structurilor sale.
Aspirațiile românești pentru Dobrogea de Sud depindeau de evoluția relațiilor bulgaro-turce. În diferite ocazii, diplomații români au sugerat că România ar rămâne neutră într-un conflict militar bulgaro-turc doar dacă ar fi recompensată cu o rectificare a frontierei dobrogene. Revendicările „compensatorii” erau îndreptate spre Cadrilaterul, format între orașele bulgare Șumen, Ruse, Silistra și Varna sau părți ale acestuia, adică în principal teritoriul Dobrogei de Sud. Întinderea teritorială a aspirațiilor românești până în 1913 s-a modificat în funcție de circumstanțele specifice legate de interesele Marilor Puteri și de situația internațională și internă a României și Bulgariei.
La rândul său, Bulgaria a încercat să-și garanteze siguranța în raport cu România prin convenția militară secretă încheiată cu Rusia în 1902, propusă de partea rusă. Acest act a fost de fapt motivat de informații false despre o convenție militară între România și Austria-Ungaria din 1900, prin care Viena ar fi recunoscut pretențiile românești dincolo de granița dobrogeană cu Bulgaria. Convenția bulgaro-rusă prevedea garanții rusești privind integritatea teritorială a Principatului Bulgar, neutralitatea favorabilă a Rusiei în cazul unui conflict militar bulgaro-român și sprijinul militar rusesc în cazul în care Austro-Ungaria ar fi sprijinit România. Cu toate acestea, Marele Stat Major al Armatei ruse a elaborat, de asemenea, în mod neformal, un plan militar pentru ca armata bulgară să avanseze în Delta Dunării și, în consecință, pentru anexarea Dobrogei de Nord la Bulgaria.
La fel ca toate statele naționalizatoare apărute după prăbușirea marilor imperii din Europa de Est, Bulgaria și România au dus politici de omogenizare etno-națională a populațiilor lor prin intermediul școlilor, bisericii, armatei etc. Primele angajamente internaționale ale celor două țări față de minoritățile de pe teritoriul lor provin din Tratatul de la Berlin din 1878, care sublinia drepturile minorităților religioase. Cu câteva excepții, în anii următori, problemele minorităților nu au creat situații conflictuale în Bulgaria, în timp ce în România problema evreiască a ieșit în evidență din cauza refuzului Bucureștiului oficial de a recunoaște drepturile civile ale evreilor din țară. Drepturile bulgarilor din Dobrogea de Nord și, într-o măsură mai mică, ale românilor/vlahilor din Bulgaria au implicat parțial relațiile bulgaro-române la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în care principiul reciprocității în politica privind minoritățile a fost mai mult sau mai puțin aplicat.
Populația de origine și limbă bulgară din România în perioada analizată cuprindea diaspora bulgară istorică din regiunile românești Oltenia, Muntenia și Moldova (până la râul Prut), precum și bulgarii din Dobrogea de Nord. Recensămintele românești de la acea vreme nu conțin date despre etnia populației și, prin urmare, despre numărul de etnici bulgari. Conform estimărilor cercetătorului bulgar, Stoyan Romanski, făcute în urma unor cercetări pe teren la începutul secolului XX, bulgarii de origine din Oltenia, Muntenia și Moldova, indiferent de gradul de autoconservare etnică, numărau până la 200.000 de persoane și locuiau în 57 de așezări. Formată în urma migrațiilor din timpul secolelor de dominație otomană pe pământurile bulgare și înainte de formarea națiunii bulgare moderne, această diasporă cu caracter preponderent agrar se afla deja într-un proces avansat de asimilare în mediul etnic predominant românesc. Procesul s-a intensificat mai ales în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, ca urmare a intrării părții românești în principatul bulgar. Acest lucru a dus la identificarea completă a mii de etnici bulgari cu etnia română sau la formarea unei identități româno-bulgare scindate, ale cărei componente bulgare nu erau declarate oficial și se manifestau doar în familie sau în comunități mici, în condiții de „siguranță”. După 1878, bisericile și școlile bulgare din orașele București, Brăila și Galați erau deja în declin. Cu toate acestea, bisericile au fost păstrate, iar școlile au fost reînființate în primele decenii ale secolului al XX-lea, cu o populație de elevi limitată.
Cedarea nordului Dobrogei către România în 1878 a sporit prezența etnică bulgară în țară, probabil cu până la 50.000 de bulgari. Acestea erau populații autohtone și descendenți ai coloniștilor din așezările de la sud de Munții Balcani, care s-au stabilit în zonă în principal ca urmare a migrațiilor din timpul războaielor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea. Conform datelor bulgare, acești bulgari sunt relativ cea mai mare comunitate etnică, constituind aproximativ jumătate din populația multietnică și multireligioasă a districtului. În plus, aceștia se aflau într-un stadiu relativ avansat de dezvoltare națională în comparație cu musulmanii (turci și tătari), românii și alte comunități. Noile autorități românești instituie un regim extraconstituțional de guvernare în Dobrogea de Nord, al cărui scop era de a schimba tabloul etno-demografic, de a romaniza și integra regiunea. Până în 1909, populația locală nu a avut dreptul de a-și alege reprezentanții în parlament. Noua provincie a devenit o piață de desfacere pentru marile tensiuni sociale din țară. Pe baza unei interpretări arbitrare a legislației agrare otomane, conform Legii proprietății imobiliare din 1882, stăpânii așa-ziselor pământuri mirieÎn conformitate cu dreptul otoman, pământurile „mirie” (mera) erau terenuri arabile în afara așezărilor, care erau deținute de țărani prin intermediul unui tapia (document oficial), dar care rămâneau proprietatea suverană a sultanului, adică proprietatea statului erau obligați să cedeze gratuit 1/3 din ele statului român sau să plătească pentru această parte dacă doreau să o păstreze. Fondul funciar acumulat a fost folosit pentru nevoile colonizării românești. Datorită acestui proces, populația Dobrogei de Nord a crescut considerabil, în 1912 etnicii români constituind deja 57% din populația totală. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, probabil că aproximativ 10 000 de etnici bulgari au fost forțați să părăsească zona din motive economice și politice. Școlile (55) și bisericile (60) bulgare care existau până în 1878 au fost aproape în întregime românizate. Până la începutul secolului al XX-lea, s-au păstrat doar școala și biserica bulgară din Constanța și biserica din Tulcea. Ca reacție la regimul instaurat, în nordul Dobrogei a apărut o mișcare națională bulgară, ale cărei obiective erau păstrarea poziției bulgarilor în administrația locală, dobândirea de drepturi politice și autonomie spirituală și culturală.
De la sfârșitul anului 1879, guvernul bulgar a încercat să deschidă un consulat bulgar la Tulcea, prin intermediul căruia să poată fi protejate drepturile bulgarilor din Dobrogea de Nord. Partea română a refuzat să dea curs acestei cereri. În perioada analizată, Sofia a susținut rareori drepturile populației bulgare din zonă și a oferit neoficial ajutor financiar puținelor școli și biserici bulgare care au rămas în zonă.
După 1878, în interiorul granițelor principatului bulgar au trăit trei grupuri de populație de limbă romanică de est, termen care reflectă diversitatea lor lingvistică și culturală. Cel mai adesea se folosește etnonimul tradițional „vlahi”, care este o denumire proprie sau un nume dat de bulgari acestei populații. Primul și cel mai numeros grup sunt vlahii (înregistrați în recensămintele bulgare cu etnonimul modern „români”), care locuiesc în așezările din nordul Bulgariei, de-a lungul râului Vlach. Dunăre, și sunt mai compacte în așezările din partea de nord-vest a țării – între Dunăre și râului Timoc sau în regiunea orașului Vidin, precum și în orașul În regiunea Vidin, în regiunea Vidin, și în regiunea Tutrakan, în regiunea bulgară Dobrudja. Aceștia sunt în principal descendenți ai emigranților din Principatul Valahiei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, care se ocupă în principal de agricultură și a căror limbă și cultură sunt similare cu cele ale românilor de la nord de râul cel mare. Cel de-al doilea grup sunt aromânii (după autodenumirea lor, aromânii), care mai sunt numiți de bulgari „ţinţari” atunci când sunt comercianți și meșteșugari sedentari (provin din regiunea Bitola din Vardar Macedonia) și „kuţovlasi” atunci când se ocupă cu creșterea nomadă a ovinelor (sunt originari din Munții Gramos din nord-vestul Greciei). Originile aromânilor sunt asociate cu coloniștii romani sau cu populația romanizată din Balcani, amestecată cu aceștia în timpul dominației romane din Balcani. Aceștia au o limbă scrisă și o cultură proprie, asemănătoare, dar nu identică cu cea românească, și s-au stabilit pe teritoriul statului bulgar modern în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Cel de-al treilea grup este format din așa-numiții rudari, numiți și „țigani vlahi/români”, care duc o viață de nomazi sau seminomazi și își câștigă existența în principal din meşteşugirea de obiecte mici din lemn sau din raiduri de animale în orașe. Conform recensământului din 1910, pe cu „limba maternă” cu „limba maternă” teritoriul Bulgariei trăiau 79 429 de români și 1 843 de kuţovlasi și țînțari de „naționalitate”, iar cu „limba maternă” 6 502 persoane cu „limba maternă” română.
Situația vlahilor din teritoriile nordice ale Bulgariei nu oferă prea multe motive pentru separarea și organizarea minorității lor. Această populație se integrează treptat în societatea bulgară, este, în general, loială statului bulgar și aproape că nu are pretenții de minoritate. Limba română a fost folosită în cult și în unele școli de tip chilician care au supraviețuit până la începutul secolului XX. Până la războaiele balcanice, în țară au funcționat două școli românești laice – la Tutrakan, unde predomina populația de limbă română, și la Sofia, unde exista o colonie de români. Ambele școli au fost sprijinite de statul român. Spre deosebire de vlahii danubieni, aromânii și-au înființat propriile societăți, dintre care unele erau menite să îi ajute pe compatrioții lor aflați sub dominația otomană în Macedonia. Statul bulgar a impus restricții asupra școlii românești din Tutrakan în mare parte ca reacție la românizarea școlilor bulgare din nordul Dobrogei și a introdus învățământul laic în limba bulgară în așezările vlahe, unde nu exista alternativa școlilor laice în limba română. Interesele politice ale României la acea vreme erau îndreptate către aromânii din Imperiul Otoman, dar nu și către vlahii din nord-vestul Bulgariei.
Confruntările militare și disputa teritorială
Deși scurtă, perioada de la începutul Primului Război Balcanic până la sfârșitul Primului Război Mondial (1912-1918) a fost cea mai plină de evenimente și cea mai conflictuală perioadă din istoria relațiilor româno-bulgare. Apoi, disputa teritorială a dominat în mod decisiv asupra problemelor minorităților. După începerea războiului Uniunii Balcanice (Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru) împotriva Imperiului Otoman, la 26 septembrie 1912. România a adoptat o atitudine de așteptare. Dar încă de la sfârșitul lunii octombrie a aceluiași an, diplomația română a formulat o cerere concretă de rectificare a frontierei româno-bulgare în favoarea statului român până la linia între orașele Tutrakan și Balchik. Primul Război Balcanic a ridicat prețul României ca aliat, iar marile puteri din ambele blocuri au încercat să o înroleze de partea lor. Deși erau imperii rivale, Rusia și Austria-Ungaria au sprijinit cererea românească pentru Dobrogea de Sud, pentru a distrage atenția românilor de la Basarabia și, respectiv, Transilvania. Inițial, partea bulgară a ignorat și a respins categoric pretențiile teritoriale românești, dar ulterior a fost obligată să facă concesii.
În ianuarie 1913, reprezentanții celor două guverne au semnat așa-numitul Protocol de la Londra, în care fiecare parte și-a expus punctul de vedere cu privire la problemele în litigiu. România a cerut din nou rectificarea frontierei de-a lungul liniei Tutrakan-Balcic, în timp ce Bulgaria era deja pregătită să cedeze două triunghiuri mici la frontiera terestră și un al treilea triunghi pe coasta Mării Negre. În același timp, partea bulgară anunța că este pregătită să distrugă toate fortificațiile sale din jurul oraşului Silistra. Câteva luni mai târziu, disputa româno-bulgară este examinată de o conferință a ambasadorilor marilor puteri, convocată la Sankt Petersburg. În luna aprilie a aceluiași an, a fost semnat Protocolul de la Petersburg, prin care Bulgaria ceda României orașul Silistra împreună cu zona înconjurătoare pe o rază de 3 km, măsurată de la periferia orașului. Această concesie nu a fost ultima.
Al doilea război balcanic (numit și interaliat), care a început la 16 iunie 1913 între Bulgaria și foștii săi aliați Serbia, Muntenegru și Grecia, a creat premisele pentru realizarea deplină a aspirațiilor românești față de statul bulgar. România a pregătit o intervenție militară și, la 28 iunie, trupele sale au invadat sudul Dobrogei. Acest act a fost coordonat anterior cu statele majore din Serbia și Grecia. Obiectivele declarate de premierului român erau de a permite României să participe la soluționarea problemei demarcației dintre foștii aliați și de a satisface cererea sa privind noua frontieră „strategică” cu Bulgaria. Având în vedere angajamentul trupelor bulgare împotriva trupelor sârbești și grecești, guvernul de la Sofia a decis că nu trebuie să opună rezistență trupelor românești, care se adânceau în teritoriul bulgar. Guvernul bulgar a cerut ajutorul Marilor Puteri, dar acestea s-au abținut să facă presiuni asupra României. În ciuda dorinței exprimate de a media între Sofia și București, înaintarea trupelor române a continuat și a ajuns în apropierea capitalei bulgare.
Înainte de conferința de pace de la București, problema Dobrogei de Sud era deja o concluzie de la sine înțeleasă. Presat de confruntarea militară cu toți vecinii săi, de cererile românești și de poziția Marilor Puteri, noul guvern de la Sofia, condus de Vasil Radoslavov, a fost forțat să ia decizia de a ceda României teritoriul bulgar de la nord-est de linia Tutrakan-Balcic. Tratatul de la București, semnat la 28 iulie 1913 de Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, România, Serbia și Muntenegru, pe de altă parte, stipula că noua frontieră româno-bulgară din Dobrogea „începe de la Dunăre, în amonte de Tutrakan, și ajunge la Marea Neagră la sud de Ecrene [Kranevo]. „Se convine în mod expres că Bulgaria va demola fortificațiile existente și nu va construi altele noi în orașele Ruse și Șumen, în zona intermediară și în zona situată la 20 km de orașul Balchik. Astfel a început o nouă etapă mult mai conflictuală în dezvoltarea problemei disputate a Dobrogei. Războiul intern a întrerupt pentru prima dată relațiile diplomatice româno-bulgare. Acestea au fost restabilite la sfârșitul lunii august 1913 din partea bulgară și la sfârșitul lunii decembrie 1913 din partea română.
Cele două războaie balcanice au fost prilejul unor acorduri privind drepturile aromânilor din fostele teritorii otomane. În calitate de patron, România a reușit să obțină garanții de autonomie culturală pentru populația aromână din partea guvernelor bulgar, sârb și grec. Prin protocolul de la Petersburg menționat mai sus și în virtutea unei telegrame anexate la Tratatul de la București, Bulgaria a fost de acord să acorde autonomie școlilor și bisericilor aromânilor care locuiau în viitoarele teritorii bulgare și să permită înființarea unui episcopat pentru această populație, asigurându-se în același timp că guvernul român va putea subvenționa aceste instituții sub controlul guvernului bulgar.
Ca urmare a Tratatului de la București, care a dus la „prima catastrofă națională” a Bulgariei, țara a fost obligată să cedeze României cca. 7.500 km2 de teritoriu, cu o populație de aproape 300.000 de locuitori, printre care predominau bulgarii. Conform recensământului bulgar din 1910, raportul dintre grupurile etnice din Dobrogea de Sud era următorul: bulgari – 134 355 sau 47,6%, turci – 106 568 sau 37,8%, țigani – 12 192 sau 4,3%, tătari – 11 718 sau 4,2%, români – 6348 sau 2,3%, găgăuzi – 4912 sau 1,7%, etc. Astfel, ca urmare a anexării zonei de către România, la minoritatea bulgară din România s-a adăugat o comunitate etnică bulgară semnificativă, cu o conștiință națională deja formată, care se afla la graniță și avea atitudini potențial iredentiste.
Prezența minoră a românilor în noua provincie românească, precum și ordinea economică și socială din România, au determinat natura politicii de stat de discriminare dirijată împotriva populației locale și de românizare forțată în Dobrogea de Sud. În contradicție cu legislația agrară bulgară și similar cu ceea ce se făcuse deja în Dobrogea de Nord, Legea din 1914 privind amenajarea teritoriului în Noua Dobrogea a obligat proprietarii așa-numitelor terenuri „myrie” să cedeze 1/3 din ele statului român sau să plătească valoarea maximă dacă doreau să le păstreze. Școlile bulgărești au fost românizate, cu excepția a 4 școli private rămase în orașe; proprietățile școlare și bisericești au fost expropriate în folosul statului; limba română a fost introdusă ca obligatorie în cadrul slujbelor bisericești. Înainte de evacuarea lor în 1916, autoritățile române au confiscat mii de capete de vite și tone de cereale, au comis mari atrocități și au deportat în Moldova peste 25.000 de civili din Dobrogea, dintre care mulți (aproximativ 15.000, conform cifrelor bulgărești) au murit de foame, frig și boli.
Problema Dobrogei a revenit în prim-plan în timpul Primului Război Mondial. Apoi, Bulgaria și România au fost plasate în cele două blocuri politico-militare ostile – Tripla Alianță (Puterile Centrale sau Quadrupla Alianță) și, respectiv, Înțelegerea. Bulgaria a intrat în război după ce a semnat un acord militar secret cu Germania în august 1915. Prin acest act, țara și-a asigurat restituirea Dobrogei de Sud în cazul unei victorii a Puterilor Centrale, dar în funcție de comportamentul României. De asemenea, acordul prevedea, fără a preciza, posibilitatea ca frontiera terestră româno-bulgară, stabilită prin Tratatul de la Berlin, să fie ajustată în avantajul Bulgariei. După lungi ezitări, România a intrat în războiul mondial de partea Antantei și a declarat război Austro-Ungariei la 27 august 1916. Câteva zile mai târziu, la 1 septembrie, Bulgaria a declarat război României, act care a dus și la o nouă ruptură în relațiile diplomatice dintre cele două țări.
În timpul luptelor de pe frontul din Dobrogea, Armata a III-a bulgară, sub comanda generalului. Ștefan Toshev împreună cu trupele germane și turcești sub comanda comună a feldmareșalului german August von Mackensen au luptat împotriva unităților românești, rusești și sârbești. După bătălii reușite la Kochmar-Karapelit, Dobrici, Tutrakan și în alte locuri, la începutul lunii ianuarie 1917, Aliații au împins forțele inamice dincolo de Dunăre și au stabilit un control total asupra zonei. Trupele bulgare au traversat marele fluviu, au cucerit Brăila și au ajuns la cursul inferior al Siretului, unde s-au stabilit pe poziții. Deosebit de impresionantă a fost victoria de la fortăreața militară Tutrakan din 5 și 6 septembrie 1916, care a devenit cunoscută în Bulgaria ca „Epopeea Tutrakan” și în România ca una dintre cele mai mari înfrângeri ale armatei române. Divizia I de cavalerie, comandată de generalul-maior Ivan Kolev, a avut o contribuție semnificativă la ofensiva Armatei a treia bulgare în Dobrogea. Motivația ridicată a soldaților și comandanților bulgari s-a datorat, fără îndoială, sentimentului de răzbunare împotriva României pentru anexarea Dobrogei de Sud în 1913. Din punct de vedere bulgar, cucerirea întregii Dobroge până la delta Dunării era percepută și apreciată ca o „eliberare”, dar situația în cele două părți ale regiunii era diferită – în partea de nord, bulgarii au fost mult timp o minoritate. Între timp, noua armată danubiană, formată din trupe bulgare, germane și turcești, din nou sub comanda lui Mackensen, a trecut Dunărea la Sviştov la 23 noiembrie 1916, s-a îndreptat spre București și la 5/6 decembrie a capturat capitala României. Bulgarii au mărșăluit în paradă solemnă prin centrul orașului. Sub imperativele nemiloase ale războiului, „eliberarea” Dobrogei de Sud s-a transformat în subjugarea unor teritorii străine. Din punct de vedere românesc, a fost o perioadă de „ocupație” străină a Dobrogei și a țării, care a lăsat amintiri traumatizante.
Problemele legate de administrația militară și civilă a Dobrogei în perioada 1916-1918 și de viitorul său statut teritorial au devenit un câmp de controverse constante între aliații Bulgariei și Germaniei. Partea bulgară dorea să primească nu numai partea sudică a Dobrogei, așa cum se convenise în Tratatul bulgaro-german din 1915, ci și partea nordică a acesteia, acum puternic românizată. Dimpotrivă, cercurile militare, diplomatice și economice germane doreau să păstreze controlul asupra zonei și, în special, asupra liniei de cale ferată către orașul-port Constanța, având în vedere planurile germane de dominație economică în Europa Centrală. În cursul ostilităților, s-a ajuns la un acord germano-bulgar, conform căruia Dobrogea de Nord a fost împărțită în două zone: o zonă de etapă, controlată de Administrația Germană de Etapă și care acoperea teritoriul dintre vechea graniță româno-bulgară în sud și calea ferată Cerna Vodă-Constanța (cu portul) în nord; și o zonă operațională, situată la nord de calea ferată și aflată sub controlul Armatei a III-a bulgare. Cu toate acestea, acest acord nu a fost respectat, autoritățile germane de ocupație au avut ultimul cuvânt pe teren, iar relațiile dintre acestea și autoritățile bulgare s-au deteriorat.
Ca urmare a capitulării militare românești, la 7 mai 1918 a fost încheiat un tratat de pace la București între Bulgaria, Germania, Austria-Ungaria și Turcia, pe de o parte, și România, pe de altă parte. Tratatul stipula că Dobrogea de Sud urma să revină Bulgariei, cu o corecție a frontierei la nord (până la 3-8 km la sud de linia Cerna Vodă-Constanța), în timp ce Dobrogea de Nord urma să intre sub controlul Alianței cvadruple cu administrare comună, așa-numitul Condominium. În partea de nord a districtului, unitățile de etapă germane au efectuat mari rechiziții și au tolerat restabilirea pozițiilor românești în consiliile municipale, școli și biserici. În urma unei conferințe a reprezentanților cvadruplei alianțe, convocată la Berlin la inițiativa Bulgariei, la 24 septembrie 1918 a fost semnat un protocol secret privind problemele de frontieră, conform căruia Dobrogea de Nord a devenit, de asemenea, parte a teritoriului regatului bulgar. Acest „gest” tardiv față de Bulgaria a rămas fără valoare juridică, deoarece cinci zile mai târziu armata bulgară a capitulat pe frontul macedonean.
În condițiile războiului în desfășurare, o amplă mișcare națională s-a dezvoltat în rândul populației bulgare din nordul și sudul Dobrogei, cu sprijinul puternic al Bulgariei. Au fost înființate comitete populare la nivel local, au fost deschise școli și biserici bulgare și au fost organizate evenimente culturale. În vara anului 1917, a fost înființat Consiliul Popular Central al Dobrogei, care a organizat două congrese populare în care a cerut anexarea întregii Dobroge la Bulgaria. În paralel, organizațiile dobrogene și statul au luat măsuri pentru investigarea violențelor comise de autoritățile române împotriva populației civile înainte și la începutul ostilităților, precum și pentru sprijinirea, eliberarea și întoarcerea așa-numitei „Dobrogea”. După medierea Austro-Ungariei, România și Puterile Centrale au semnat, la 10 ianuarie 1918, un tratat special pentru returnarea celor deportați de autoritățile române (cu excepția bărbaților cu vârsta cuprinsă între 17 și 46 de ani, apți pentru serviciul militar). Până la începutul lunii mai au fost eliberați aproximativ 10.000 de deportaţi, dar care nu erau numai din Dobrogea.
Pe de altă parte, în timpul războiului, și populația civilă română din Dobrogea a fost supusă constrângerii, jafurilor, abuzurilor fizice și atrocităților din partea autorităților de ocupație. Sursele de informare românești menționează zeci de astfel de cazuri, comise tot de bulgari. Natura întreagă a Primului Război Mondial și-a pus amprenta asupra acțiunilor tuturor combatanților și nu a „selectat” victimele civile în funcție de etnie și naționalitate. Confruntările dintre Bulgaria și România din 1913 și 1916-1918 și consecințele acestora au fost decisive în formarea percepțiilor reciproce negative ale vecinilor de pe ambele maluri ale Dunării.
Victoria Antantei în „Marele Război” a schimbat încă o dată statutul teritorial al Dobrogei. Odată cu semnarea Armistițiului de la Salonic, la 29 septembrie 1918, Bulgaria a părăsit războiul ca stat învins. Deși armistițiul prevedea menținerea administrației bulgare în sudul Dobrogei și prezența trupelor bulgare de-a lungul graniței, la sfârșitul lunii decembrie 1918, comandamentul militar al Antantei a permis României să stabilească un control militar și administrativ deplin asupra zonei. Revenirea autorităților române a fost posibilă chiar înainte de încheierea tratatului de pace, în primul rând datorită sprijinului Franței. Valoarea României pentru Marile Puteri victorioase a crescut după război. Țara a fost apreciată ca o barieră împotriva influenței rusești și comuniste și ca un factor important în lichidarea Republicii Sovietice Maghiare. Aceste poziții internaționale au influențat soluționarea problemei Dobrogei la Conferința de Pace de la Paris, care a început în ianuarie 1919.
Pozițiile puterilor învingătoare în problema dobrogeană de la Paris nu au fost unitare. În conformitate cu așa-numitele „14 puncte” ale președintelui W. Wilson pentru pacea europeană, în special principiul autodeterminării naționale, și în vederea atragerii Bulgariei ca țară prietenă, Statele Unite au sprijinit cauza bulgară pentru Dobrogea de Sud. Poziția britanică este mai apropiată de cea americană, dar mai ezitantă. Diplomația italiană și-a limitat sprijinul acordat Bulgariei în principal la chestiunile disputate cu Regatul Iugoslav. Franța a avut un cuvânt decisiv de spus în disputa teritorială româno-bulgară și a apreciat foarte mult rolul de aliat al României în perioada postbelică. Mai mult, în redesenarea hărții Europei la conferința de pace, teza franceză a fost cea a unei păci „punitive” care a fost impusă „învinșilor”.
Comisia pentru studierea problemelor teritoriale privind România și Iugoslavia, înființată de Conferința de Pace, a opinat că nu poate propune cedarea către o țară inamică (Bulgaria) a unui teritoriu care face parte de drep și de fapt dintr-o țară aliată (România). Numai cu condiția ca România să fie dispusă să facă astfel de concesii, Comisia a recomandat posibile modificări ale liniei de frontieră româno-bulgare. Acestea ar trebui să se facă în așa fel încât să se păstreze securitatea portului românesc Constanța, să se asigure apărarea celor două țări vecine și să se returneze Bulgariei acele zone care sunt orientate economic spre sud și în care populația română este nesemnificativă în comparație cu cea bulgară. Conform hărții anexate, acest lucru înseamnă că 2/3 din teritoriul Dobrogei de Sud, cu orașele Dobrici, Balcic și Kavarna, ar trebui să revină statului bulgar. În timpul discuției pe tema Dobrogei de către reprezentanții Marilor Puteri învingătoare de la Paris, a fost lansată și ideea nerealizată de a folosi Dobrogea de Sud ca „compensare teritorială”. Conform acestei idei, România ar putea face concesii în Dobrogea dacă Bulgaria, în schimb, ar ceda teritorii din Macedonia Serbiei, care, la rândul ei, ar ceda întreaga regiune Banat României.
În chestiunea apartenenței Dobrogei, ca și în toate celelalte chestiuni teritoriale, memorandumul guvernului bulgar la Conferința de Pace se referea la dreptul la autodeterminare națională. În mai multe rânduri, Sofia a propus ca populațiile din zonele care fac obiectul disputei dintre statele balcanice să fie chemate să își exprime voința prin intermediul unui plebiscit organizat sub controlul noii organizații internaționale, Societatea Națiunilor. Aceste apeluri nu au fost luate în seamă de puterile victorioase. Contrar principiului autodeterminării naționale, memorandumul oficial românesc prezentat la conferință se baza pe dreptul de cucerire. Cererea pentru Dobrogea de Sud a fost motivată de faptul că granița României cu Bulgaria fusese deja stabilită înainte de războiul mondial prin Tratatul de pace de la București din 1913. Această cerere a fost întărită de o puternică propagandă antibulgară în România și în celelalte țări învingătoare. Tratatul de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie 1919, stipula că frontiera dintre Bulgaria și România trebuia să rămână la fel ca la 1 august 1914, adică înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Ca și după 1913, întregul teritoriu al zonei dintre Dunăre și Marea Neagră a intrat din nou în granițele statului român.
Chestiunea Dobrogei și problemele minorităților între cele două războaie mondiale
Relațiile diplomatice dintre Bulgaria și România au fost restabilite în 1920. În același an, România și-a restabilit consulatul la Ruse (care a durat până în 1954) și și-a deschis propriul consulat la Varna (închis în 1941). În 1926, a fost înființat și un consulat general al României la Vidin (închis în 1948) și un consulat onorific la Burgas (închis în 1939). După Primul Război Mondial, relațiile româno-bulgare în sfera apolitică au fost reglementate printr-o serie de tratate și convenții: o convenție de predare și o convenție judiciară (1924), o convenție comercială (1930 și modificarea acesteia în 1942), o convenție privind reglementarea comunicațiilor feroviare (1935), o convenție privind reglementarea comunicațiilor cu feribotul (1937), o convenție privind plățile (1940).
Pozițiile Bulgariei „învinse” și ale României „victorioase” în relațiile internaționale de după război au fost opuse. Dacă Sofia urmărea o revizuire pașnică a unora dintre clauzele Tratatului de la Neuilly, pe baza posibilităților oferite de articolul 19 din Pactul Societății Națiunilor (SLN), Bucureștiul dorea să păstreze câștigurile teritoriale și de altă natură obținute după război, opunându-se cu fermitate revizuirii tratatelor de pace. În contextul tendinței predominante de menținere a status quo-ului și a „păcii punitive” impuse de Marile Puteri învingătoare, avantajele în relațiile româno-bulgare sunt de partea României. Cu toate acestea, în ciuda diferențelor de principiu, ambele țări au anumite motive pentru a menține relații de bună vecinătate. Bulgaria încearcă să slăbească cercul ostil de state din jurul ei, așteaptă ca România să medieze în relațiile tensionate dintre Bulgaria și Iugoslavia și speră că bunele relații bulgaro-române vor contribui la îmbunătățirea situației populației bulgare din Dobrogea de Sud. În ceea ce privește România, Bulgaria părea a fi relativ cel mai puțin „periculos” dintre vecinii săi (în comparație cu Uniunea Sovietică și Ungaria) pentru a contesta granițele sale postbelice. Revizionismul teritorial bulgar față de Cadrilaterul din anii de după Primul Război Mondial a fost mai mult o posibilitate potențială decât una reală.
Datorită integrării avansate a Dobrogei de Nord în România înainte de războaie, problema Dobrogei în perioada interbelică s-a limitat în principal la statutul teritorial al Dobrogei de Sud și la situația populației bulgare din această zonă. Incertitudinea guvernului de la București cu privire la posesia românească a Cadrilaterului avea două dimensiuni. Pe de o parte, ea este cauzată de așa-numitul iredentism bulgar, termen folosit de serviciile speciale de securitate românești, de cercurile naționaliste și de mass-media pentru a se referi la manifestările mișcării ilegale și cetnice, la revendicările și manifestările minoritare legale ale bulgarilor susținute de Bulgaria, precum și la pretențiile minoritare sau teritoriale ale acesteia asupra zonei. Pe de altă parte, se referă la răspândirea în rândul populației dobrogene a ideilor comuniste revoluționare infiltrate de Uniunea Sovietică și Comintern și propagate de partidele comuniste – idei care se împletesc cu aspirațiile teritoriale tradiționale rusești pentru Basarabia sub stăpânire românească.
Din punct de vedere economic, importanța Dobrogei de Sud rămâne mult mai mare pentru Bulgaria decât pentru România. Pierderea Dobrogei de Sud, cunoscută drept „grânarul Bulgariei”, a dus la un declin al producției agricole din țară, în special din cauza lipsei marilor ferme care produc pentru piețele interne și externe. Depășirea regiunii afectează și cele două mari porturi bulgare – oraşul Varna, la Marea Neagră, și orașul Ruse pe Dunăre. Își pierd hinterlandul, ceea ce reduce comerțul desfășurat acolo. În statul român extins după război, sudul Dobrogei a fost tratat în principal ca un apendice agrar și de materii prime (colonie internă) și ca obiect de colonizare, iar populația locală a fost supusă la privațiuni economice.
Ca urmare a războaielor, parametrii cantitativi și spațiali ai minorităților reciproce din cele două țări vecine s-au schimbat. Populația vorbitoare de limbă bulgară din interiorul granițelor statului român extins a crescut semnificativ. Conform datelor oficiale românești din 1930, bulgarii de „naționalitate” din România erau în număr de 366.384. (2,1% din populația totală), iar cei cu „limba maternă” bulgară – 364.373. Numărul bulgarilor pe provincii este următoarea. (doar în Dobrogea de Sud – 143 209 d.), Basarabia – 163 726 d., Banat – 10 012 d., Muntenia – 3664 d., Moldova – 1644 d., Transilvania – 886 d., Oltenia – 538 d., etc. Potrivit datelor bulgare, care se bazează pe originea etnică, numărul bulgarilor din România după Primul Război Mondial a depășit 600.000 și a ajuns chiar la un milion de persoane. În general, bulgarii din „România Mare” sunt o populație preponderent agrară, cu un strat intelectual relativ mic. În comportamentul diverselor comunități regionale față de statul român în perioada interbelică, a ieșit în evidență acomodarea. Sentimentele separatiste sau iredentiste care erau cele mai pronunțate în rândul bulgarilor din Dobrogea de Sud existau mai mult într-o stare latentă – ca o așteptare a unor schimbări teritoriale în viitor.
Politica românească față de bulgari ca minoritate este rezultatul eforturilor naționalismului românesc de a-i integra, asimila sau, în cazul extrem, de a-i forța să emigreze, precum și de a transforma teritoriile locuite de aceștia în părți integrante ale „statului național” dorit de elita politică. Pentru Bucureștiul oficial, minoritatea bulgară reprezintă o „problemă” în primul rând din cauza comunității compacte de bulgari din sudul Dobrogei. Elementele regimului impus acolo sunt: legea specială privind „Noua Dobrogei” din 1924, prin care, tot în baza tezei conservării „mirilor” proprietății sultanale, „stăpânii” cu mai mult de 5 hectare erau obligați să cedeze neapărat 1/3 din pământurile lor statului român; aplicarea reformei agrare postbelice din 1921. Colonizarea masivă a românilor din „vechiul regat” și mai ales a aromânilor, în special din Grecia, care s-a făcut fără o pregătire prealabilă suficientă și în detrimentul populației locale; acțiunile arbitrare ale autorităților administrative, militare, polițienești și de jandarmerie, precum și ale unor organizații naționaliste extremiste, compuse în principal din coloniști aromânilor, unul dintre rezultatele cărora au fost pogromurile cu zeci de victime, cum au fost cele din satul St. În 1926, armata armeană a atacat satul Staro Selo (1926) și satul S. Acest regim a forțat aproximativ 36.000 de bulgari din sudul Dobrogei să emigreze în Bulgaria, unde și-au înființat propriile organizații (cea mai mare fiind Uniunea „Dobrogea”).
Violențele din Cadrilater au fost legate de condițiile specifice ale dominației românești, dar și de luptele naționale și sociale ale bulgarilor dobrogeni. De o importanță deosebită sunt manifestările așa-numitului comunitarism din zonă și reacțiile împotriva acestuia. Propaganda românească îl pune adesea în aceeași categorie cu banditismul, ca o amenințare la adresa integrității teritoriale și a securității statului, dar, de fapt, acestea sunt fenomene diferite. Acțiunile motivate ideologic ale cecenilor din Dobrogea, organizate de forțele de dreapta și de stânga (naționaliști și comuniști) în cadrul mișcării de eliberare a Dobrogei, ar trebui să fie atribuite „comunitarismului”. Forme ale acestei mișcări au fost organizația autonomistă clandestină care a apărut după Primul Război Mondial, Organizația Revoluționară Dobrogeană Internă (1923), în care dreapta și stânga au coexistat temporar înainte de a deveni o organizație exclusiv a naționaliștilor, și Organizația Revoluționară Dobrogeană procomunistă (1925). Bazele lor se aflau în cea mai mare parte pe teritoriul bulgar și includeau atât refugiați, cât și localnici. Manifestările cetnicilor au inclus teroarea revoluționară împotriva reprezentanților autorităților și au avut o amploare mai mare până spre sfârșitul anului 1926. Activitatea „Komitagiilor” a servit drept justificare principală pentru starea de asediu (legea marțială) în Cadrilater, care a fost impusă după războiul mondial și a continuat intermitent până la sfârșitul anului 1928, când a fost menținută doar în zona de frontieră de 15 kilometri. În același registru de explicații se înscriu și răspunsurile oficiale românești la plângerile privind represiunea exercitată de autoritățile române sau de cercurile naționaliste asupra populației locale. Atacurile „comuniștilor” au fost, de asemenea, folosite ca pretext pentru a exercita presiuni asupra guvernelor bulgare sau pentru a contracara afirmațiile acestora cu privire la situația și drepturile bulgarilor din Dobrogea.
Pe de altă parte, statul român a permis, deși cu restricții, existența instituțiilor juridice ale bulgarilor din Dobrogea de Sud. Printre acestea se numără școlile private și societățile culturale din orașe (Silistra, Dobrici, Balcic, Kavarna), publicarea de periodice și literatură în limba bulgară, precum și unele manifestări ale culturii bulgare. O parte dintre bulgari s-au integrat pe deplin în viața politică, economică și, mai rar, culturală românească din „România Mare”.
Ca și bulgarii din Dobrogea, bulgarii din Basarabia, care manifestau puternice simpatii pro-rusești, au acceptat cu ostilitate instaurarea puterii românești. Ei au resimțit consecințele regimului românesc de guvernare introdus în zona disputată de sovietici, care a devenit cunoscut sub numele de „sistemul basarabean” și ca sinonim cu anarhie, abuzuri, corupție și teroare. Acest regim a dus la un declin economic general, care a dus la sărăcire, dezurbanizare și emigrare, precum și la romanizarea completă a vieții educaționale și culturale a populației bulgare. Situația bulgarilor catolici din Banat este diferită. Nivelul ridicat al populației și climatul general de toleranță interetnică din Banat, numărul mic al bulgarilor din Banat, depărtarea lor de Bulgaria și influența maghiară deja impusă asupra lor explică toleranța relativă a autorităților române față de manifestările lor etnice.
Politica României a determinat principalele revendicări ale mișcării legale organizate a minorității bulgare din țară în perioada de referință. Scopul acestei mișcări minoritare a fost de a apăra, în cadrul tratatelor internaționale și al constituției țării, drepturile și interesele comunității minoritare. Principala problemă în evoluția sa ideologică și politică este aceea a atitudinii față de modalitățile de comportament politic și formele de organizare corespunzătoare. Se disting trei moduri de acțiune, și anume prin intermediul partidelor politice românești, printr-un partid minoritar propriu sau printr-o organizație nepartizană ca opțiune de compromis.
Aderarea la partidele majorității românești a fost impusă imediat după război și a rămas dominantă în comportamentul politic al bulgarilor. Unele dintre acțiunile politice ale parlamentarilor bulgari (deputați și senatori) din Dobrogea de Sud în favoarea minorității bulgare au avut rezultate parțiale, dar nu au dus la schimbări de durată. Dezamăgirea față de partidele românești, dezbinarea electoratului bulgar, deteriorarea situației minorităților și apariția unei noi generații de lideri au stimulat tendințele de organizare a partidelor minorității bulgare în a doua jumătate a anilor 1920 și începutul anilor 1930. Activiștii ideii „minoritare” din Dobrogea de Sud nu au avut succese electorale, dar au obținut rezultate în ceea ce privește mediatizarea problemelor minoritare și prezentarea revendicărilor corespunzătoare ale bulgarilor, păstrarea și dezvoltarea operei culturale și educaționale bulgare, editarea de publicații, relațiile cu celelalte comunități bulgare din România și susținerea mișcărilor legale ale acestora, propaganda externă prin participarea la congresele minorităților naționale din țările europene. Ideea unei organizații nepartizane care să depășească sfera de acțiune a societăților culturale bulgare existente s-a impus în rândul bulgarilor din Dobrogea de Sud după intervenția guvernului bulgar la mijlocul anilor 1930. Organizația nepartizană a fost un compromis între cele două abordări ale mișcării bulgare de până atunci și o încercare de a depăși dezbinarea din rândul minorității. În scopul acestei unificări, a fost recomandată tactica „oportunismului politic”, adică susținerea partidelor de guvernământ în schimbul satisfacerii anumitor revendicări ale minorităților. Eșecul eforturilor în această direcție a fost predeterminat de contradicțiile interne și de schimbarea guvernului politic de la începutul anului 1938.
În timpul dictaturii regale din 1938-1940, bulgarii, ca și alte minorități din România, au fost integrați oficial în noul guvern prin intermediul Frontului Renașterii Naționale, o organizație de castă care a fost concepută ca un partid „de masă” de tip totalitar. În această perioadă, participarea bulgarilor la viața politică românească și-a pierdut autonomia și a rămas ineficientă în abordarea problemelor minorității bulgare.
Statul bulgar s-a străduit să îmbunătățească situația bulgarilor din Dobrogea de Sud pentru a menține prezența etnică bulgară în această zonă până când va apărea o ocazie favorabilă pentru întoarcerea pașnică a zonei. Prin urmare, aceasta oferă sprijin direct mișcării minoritare bulgare prin mijloace ascunse, încurajând unificarea organizațională a comunității bulgare (cu excepția cercurilor comuniste), acoperind majoritatea costurilor de funcționare a școlilor private bulgare, sprijinind publicarea presei periodice bulgare și finanțând unele bănci private.
Disputele dintre Bulgaria și România generate de așa-numitele „probleme pendinte” de după „Marele Război” și încercările de soluționare a acestora aproape că epuizează conținutul relațiilor politice bilaterale dintre cele două războaie mondiale. Bulgaria a depus unele eforturi diplomatice în favoarea drepturilor minorității bulgare din Dobrogea de Sud, care, totuși, au fost întotdeauna subordonate soluționării altor probleme de politică externă mai importante ale țării. La rândul său, diplomația română a contracarat cererile bulgarilor împotriva bulgarilor din Cadrilaterul cu plângeri privind activitățile iredentiste ale organizațiilor dobrogene și, mai ales, acțiunile cetnicești, care au dat naștere unor note colective de protest ale țărilor vecine împotriva Bulgariei. Ca o contrapondere la aspirațiile bulgare, România a ridicat și problema populației de limbă română din Bulgaria, iar de la mijlocul anilor 1920 a lansat ideea tratamentului reciproc al minorităților sau a schimbului acestora.
În anii 1920, cele două țări vecine au purtat negocieri îndelungate pentru ridicarea sechestrului impus asupra proprietăților supușilor bulgari din România. Partea bulgară a fost mai activă în aceste negocieri, în timp ce diplomația română a tras de timp, formulând pretenții financiare și de proprietate ale unor subiecți români individuali împotriva Bulgariei. Negocierile au ajuns la un acord bilateral, mediat de Marile Puteri la Haga în 1930, conform căruia România se angaja să ridice sechestrul în schimbul obligației Bulgariei de a plăti 110 milioane de lei. După multe amânări din partea română, sechestrul a fost ridicat doar de pe moșiile urbane, în timp ce moșiile poloneze, care erau majoritare și situate în principal în Dobrogea de Sud, au fost expropriate pentru o despăgubire neglijabilă.
După războaiele balcanice și Primul Război Mondial, mărimea populației aromânilor din Bulgaria a crescut datorită anexării Macedoniei Pirin la Bulgaria, în timp ce cea a vlahilor din nordul Bulgariei a scăzut din cauza pierderii Dobrogei de Sud (vlahii de acolo locuiau mai ales în Tutrakan) și a așa-numitei suburbii vestice (vlahii își aveau populația în satele confiscate din apropierea orașului Kula). Datele recensământului din 1926 din țară indică 69.080 de români după „naționalitate”, 5.324 de aromâni, 3.733 de cuţovlahi și 1.551 de ţinţari (79.728 d. în total), și – 83.746 d. cu „limba maternă” română. Potrivit diferitelor surse românești, numărul etnicilor români din Bulgaria în perioada dintre cele două războaie mondiale a variat între 120.000 și 250.000.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, vlahii din nord-vestul Bulgariei au devenit o problemă minoritară în relațiile bulgaro-române. În contextul ascensiunii problemei minorităților pe scena internațională, în rândul unei părți a intelectualității acestei populații a început un proces de conștientizare etnică și de autoidentificare sporită cu națiunea română. Principalele revendicări ale minorității adresate autorităților statului bulgar în mai multe memorii din anii 1920 au fost înființarea de școli românești și oficierea de slujbe religioase în limba română. Acest proces a fost stimulat de România, a avut o amploare limitată și, în ciuda unor încercări, nu a ajuns la crearea unei mișcări minoritare organizate. După lovitura de stat din 9 iunie 1923 de la Sofia, atitudinea față de vlahi s-a schimbat într-o direcție negativă față de cererile acestora din cauza escaladării naționalismului bulgar. Prin urmare, odată cu creșterea sprijinului din partea României, mișcarea lor pentru drepturile minorităților s-a mutat la nord de Dunăre.
Comportamentul autorităților și al cercurilor publice din Bulgaria față de vlahii vorbitori de limbă română după 1923 a fost, în mare măsură, o proiecție a relațiilor conflictuale bulgaro-române, precum și o consecință a anexării Dobrogei de Sud de către România și a politicii duse în această zonă față de bulgari. Așa-zisa propagandă românească în rândul vlahilor, făcută de autoritățile bulgare, a provocat, de asemenea, manifestări de naționalism extrem față de populația minoritară. Obiectivele asimilaționiste urmărite de partea bulgară sunt limitarea și contracararea impactului politicii românești și împiedicarea formării unei identități naționale românești în rândul vlahilor, suprimarea unor elemente ale culturii lor etnice și impunerea limbii bulgare și a autoidentificării bulgare. Metodele folosite se limitează mai mult la interdicții (nu vorbiți limba maternă, nu purtați costume tradiționale etc.) și la represiune, și mai puțin la politica culturală, care de cele mai multe ori ia și forme coercitive. Măsurile restrictive sunt în principal inițiativa autorităților locale și a organizațiilor naționaliste bulgare.
Interesul României pentru vlahii din nord-vestul Bulgariei a apărut exact după Primul Război Mondial și s-a intensificat în momentul în care presiunea asimilationista românească în sudul Dobrogei se intensifica. Diplomația română a ridicat problema situației și drepturilor vlahilor din Bulgaria nu doar din preocupare pentru drepturile minorităților (Bucureștiul nu a manifestat niciun interes pentru această populație până la războiul mondial). O importanță decisivă în acest caz a avut-o dorința de a neutraliza minoritatea bulgară și eventualele pretenții teritoriale asupra Dobrogei de Sud. Pe lângă aceasta, conform opiniilor unor cercuri de la București, interesele pe termen lung ale României impuneau păstrarea etnică a comunității românești din regiunea râului Timoc, în Serbia și Bulgaria, în vederea unei eventuale anexări teritoriale în condiții „favorabile”. De altfel, unele aspirații teritoriale românești pentru regiunea din jurul Vidinului au apărut deja în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, când armata română a luptat și în această regiune; iar în ajunul Primului Război Mondial, același teritoriu a fost menționat în lista aspirațiilor românești, deși nu ca o cerere principală. Principalele manifestări și mijloace ale politicii românești față de vlahii din Bulgaria în perioada dintre cele două războaie mondiale au fost: intervenții diplomatice în favoarea acestora; distribuirea de manuale, periodice și literatură românească; vizite ale studenților și intelectualilor români în localitățile cu populație vlahă; atragerea și finanțarea de susținători, cercetători – studenți și elevi din România, precum și de expatriați; instigarea activității petiționare în Bulgaria și în străinătate. Consulul general al României la Vidin, Hristo Curtovici, numit în 1926, a avut funcții importante în această politică, potrivit căreia principalul său obiectiv era de a ajuta la înființarea de școli și biserici românești în regiune.
După Primul Război Mondial, în Sofia au funcționat o școală și o biserică românească, precum și o școală primară și o capelă românească în orașul Vidin. Gorna Giumaia / Blagoevgrad. Deși în rolul lor școlile sunt apropiate de instituțiile de învățământ minoritar (copiii de origine bulgară studiază în ele), conform documentelor normative sunt mai degrabă școli străine – sunt găzduite în clădiri deținute de statul român, sunt susținute integral de acesta, iar majoritatea profesorilor sunt români de naționalitate și cetățenie.
Emigrarea vlahilor din Bulgaria în România în perioada interbelică nu a fost masivă și a fost stimulată de partea română. Până la 200 de familii au emigrat din zona Vidin până în 1933. Expulzările aromânilor din sudul Bulgariei au fost cauzate de problemele economice cu care s-au confruntat în special ciobanii după războaie și impunerea noilor granițe de stat, precum și de acțiunile naționaliștilor din Organizația Revoluționară Macedoneană Internă. Emigranții și refugiații din Bulgaria s-au stabilit mai ales în sudul Dobrogei, unde guvernele românești au dus o politică activă de colonizare.
Bulgaria și România au fost obligate să respecte sistemul internațional de protecție a minorităților stabilit după Primul Război Mondial sub garanția ONU. Obligațiile lor sunt consacrate în Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria și, respectiv, în tratatul special privind minoritățile încheiat în 1919 între România și Marile Puteri victorioase. Dar cele două state vecine au, din nou, atitudini diferite față de angajamentele care le sunt astfel impuse, din cauza intereselor lor opuse în sfera minorităților – predominant „externe” în cazul bulgarilor, ele sunt predominant „interne” în cazul românilor. Guvernul bulgar și opinia publică din țară au acceptat cu ușurință clauzele tratatului pentru protecția minorităților din țară, exprimându-și dorința fermă de a le vedea aplicate și numeroaselor minorități bulgare din țările vecine. Dimpotrivă, România, care se confruntă cu dificila sarcină de a integra minorități numeroase și iredentiste (mai ales în fața maghiarilor), se opune inițial obligațiilor care îi sunt impuse, argumentând că nu poate accepta ingerințe externe în rezolvarea problemelor sale naționale.
Practica petiției privind situația minorităților afectează în mod diferit Bulgaria și România. În perioada în care sistemul a funcționat sub auspiciile ONU, doar două petiții privind minoritățile declarate admisibile au vizat comunitățile minoritare din Bulgaria. Una dintre aceste petiții a fost depusă de Societatea Academică „Dacia Aureliană” din București privind situația minorității românești din Bulgaria. În aceeași perioadă, guvernele României au fost citate într-un total de 81 de petiții declarate admisibile privind situația minorităților. Majoritatea acestor petiții se referă la problemele maghiarilor din Transilvania, în timp ce 8 petiții se referă la situația bulgarilor din România (6 dintre ele au fost făcute de Uniunea Refugiaților „Dobrogea” și de alte organizații din Bulgaria cu privire la situația bulgarilor din Dobrogea de Sud, una se referă la bulgarii din Basarabia și una la o problemă privată). În considerentele trimise Organizației Mondiale cu privire la petițiile minorităților, ambele guverne au încercat să minimalizeze problemele ridicate și să își justifice politicile. Dar, spre deosebire de răspunsurile Bucureștiului la petițiile bulgare, în ceea ce privește petiția română, guvernul de la Sofia s-a declarat pregătit să accepte o anchetă a ONU pe teritoriul său și să pună în aplicare recomandările Comisiei de anchetă, cu condiția ca această anchetă să fie extinsă la situația minorității bulgare din România și ca recomandările relevante să fie acceptate de guvernul român. O astfel de anchetă nu are loc.
Negocierile dintre Bulgaria și România pe teme controversate, inclusiv tratamentul minorităților, au început în 1933 într-un nou context internațional. Venirea lui Hitler la putere în Germania a întărit principiul revizuirii sistemului tratatului de la Versailles în relațiile internaționale, iar în Balcani a fost luată inițiativa unui bloc antirevizionist. Încercând să atragă Bulgaria în acest bloc, în octombrie 1933, ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, a făcut o propunere de rezolvare a problemelor nerezolvate în relațiile bilaterale. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, guvernul bulgar a prezentat părții române un memorandum care conținea pozițiile bulgărești cu privire la aceste probleme, inclusiv cea a minorității bulgare din România. Răspunsul guvernului român, însoțit de un memorandum privind tratamentul minorității românești din Bulgaria, a fost primit abia în februarie 1935. Memorandumul bulgar și răspunsul românesc au fost discutate de reprezentanții celor două țări în cadrul negocierilor care au avut loc la Sofia între 24 aprilie și 11 mai 1936. Pentru a accelera negocierile și pentru a depăși controversa, partea bulgară a elaborat și a aprobat în august 1936 două proiecte de convenții, unul pentru soluționarea chestiunilor pendinte în privința cărora o soluție părea posibilă și celălalt pentru tratamentul minorităților reciproce din cele două țări. În mai 1937, ministrul plenipotențiar român la Sofia a înmânat răspunsul românesc la cele două proiecte, încheind astfel faza activă a negocierilor bilaterale.
În timpul negocierilor româno-bulgare, diplomația bulgară a fost inițial mai activă, în timp ce interesul românesc a fost slab, fiind condiționat de problemele curente din politica balcanică a României. Bulgaria a insistat ca așa-numitele treimi din pământurile luate de la locuitorii din Dobrogea de Sud să fie restituite sau compensate, ca locuințele bulgarilor ocupate de coloniștii români să fie evacuate și ca proprietățile confiscate ale școlilor și bisericilor bulgare să fie returnate. România, la rândul ei, nu a fost dispusă să rezolve aceste probleme retrospectiv sau, în cel mai bun caz, a dat răspunsuri evazive. Guvernul român este dispus să renunțe la suma de 55 de milioane de lei datorată de Bulgaria în baza Acordului de la Haga din 1930, dar în schimb oferă părții bulgare să renunțe la orice pretenții bănești față de statul român. În cursul negocierilor, cele două părți nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la gradul de reciprocitate în ceea ce privește drepturile școlare și bisericești ale minorităților și la o serie de alte aspecte.
De fapt, principiul reciprocității a devenit punctul culminant al controversei privind problemele minorităților. În legătură cu cererile românești pentru o astfel de reciprocitate, încă din 1927, ministrul bulgar de externe Atanas Burov a declarat ministrului român plenipotențiar la Sofia că guvernul bulgar era gata să discute problema deschiderii de școli publice românești în Bulgaria pe bază de reciprocitate, precum și să permită înființarea de școli și biserici private în regiunea Vidin, dacă vor fi formulate cereri legitime și dacă societățile care le vor susține vor dispune de mijloacele necesare. Dar atunci diplomația românească a apreciat că nu era avantajos pentru România să discute problema școlară pe bază de reciprocitate, pentru că în acest caz Bulgaria ar fi cerut ca în multe localități din Dobrogea și Basarabia să se deschidă școli primare de stat cu predare în limba bulgară. De fapt, atât Bulgaria, în ceea ce-i privește pe vlahi, cât și România, în ceea ce-i privește pe bulgari, nu îndeplinesc recomandările tratatelor postbelice de a asigura învățământul primar în limba minorității atunci când aceasta predomină într-o anumită zonă.
În negocierile de după 1933, privind revendicările de drepturi ale populației bulgare din Dobrogea de Sud, partea română a insistat asupra tratamentului reciproc al românilor din nord-vestul Bulgariei și al bulgarilor din Dobrogea de Sud. Diplomația bulgară refuză să accepte acest principiu, argumentând că formarea istorică și conștiința națională a celor două populații minoritare sunt diferite. Conform acestor criterii, ar trebui să se caute reciprocitatea între populația valahă din nord-vestul Bulgariei, pe de o parte, și populația de origine bulgară din Oltenia, Muntenia și alte teritorii ale „vechiului regat românesc” până în 1913. Partea bulgară se opune poziției românești de a exclude din sfera de aplicare a negocierilor bulgarii din Dobrogea de Nord, Basarabia, Banat și alte zone din România. De altfel, ministrul plenipotențiar român V. Stoica i-a evaluat pe acești bulgari ca fiind „insule de străini” „destinate să dispară”.
O altă diferență apare în ceea ce privește mecanismul de introducere a limbilor minoritare în educație și cult. Diplomația bulgară propune ca aceste limbi să fie introduse în școlile primare pe baza cererilor părinților, în timp ce diplomații români insistă ca acest lucru să se facă în așezăminte prestabilite, unde limba să fie predată timp de șase ore pe săptămână. O divergență similară poate fi observată și în domeniul bisericesc. Bulgaria propune introducerea cultului în limba maternă în funcție de mărimea congregației, în timp ce România insistă asupra unei enumerări prealabile a așezărilor în care va fi introdus acest cult. Partea română exclude din nou bulgarii din afara Dobrogei de Sud, dar revendică parohiile românești de pe întreg teritoriul Bulgariei. În timp ce poziția bulgară se bazează pe libera voință a populațiilor minoritare, poziția românească pune accentul pe voința guvernelor, care determină o predeterminare a deciziilor.
În legătură cu controversele apărute în cursul negocierilor, Bulgaria a propus înființarea unei comisii de anchetă cu un președinte numit de Societatea Naţiunilor, care să examineze doleanțele și cererile minorităților respective din ambele țări. Această propunere nu a fost acceptată de diplomații români, care au argumentat că nu doreau să permită ca politica internă a României să fie controlată de străini. Din cauza acestei poziții, intenția bulgarilor de a conferi un caracter internațional problemelor bilaterale ale minorităților nu s-a realizat.
În cele din urmă, România a refuzat să se angajeze la convenția specială privind tratamentul minorităților pregătită de partea bulgară, subliniind că ambele țări sunt deja legate de ONU prin obligații de protecție a minorităților. De fapt, în acest caz, motivația României se rezumă la faptul că nu dorește ca convenția propusă să creeze un „precedent periculos”, având în vedere relațiile României cu Ungaria în legătură cu minoritatea maghiară semnificativă din interiorul granițelor statului român.
Evenimentele internaționale din 1938 au dus la o pierdere de interes din partea Bulgariei pentru continuarea negocierilor. Anexarea Austriei de către Germania și Acordul de la München, care a permis anexarea de către Germania a regiunii Sudetenland din Cehoslovacia, au întărit speranțele statelor revizioniste. Acordul de la Salonic dintre Bulgaria și Înțelegerea Balcanică, care a revizuit clauzele militare ale tratatului de la Nürnberg, a abolit, de asemenea, zona demilitarizată din Tracia de Vest în Tracia, o decizie care a limitat ieșirea teritorială a Bulgariei în Marea Egee. În aceste noi condiții, cererile teritoriale bulgare au fost îndreptate în primul rând către Dobrogea de Sud, în vederea revenirii pașnice a acesteia la statul bulgar. Atunci, partea română a devenit cea care a luat inițiative pentru un acord privind minoritățile, pentru a preveni „pericolul” de susținere internațională a pretențiilor teritoriale bulgare. Din cauza intereselor opuse ale Bulgariei și României, a lipsei de dorință de compromis și, mai ales, din cauza disputei teritoriale asupra Dobrogei, negocierile bilaterale privind problemele minorităților nu au ajuns la un rezultat în spiritul principiilor de protecție internațională a drepturilor minorităților. În contextul politic al epocii naționalismului și al revizionismului teritorial, acesta este un rezultat previzibil.
Tratatul de la Craiova și soluționarea diferendului dobrogean
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, diplomația bulgară a întreprins un studiu în capitalele marilor puteri pentru a sonda opiniile cu privire la posibilele reacții internaționale la revendicarea teritorială a Dobrogei de Sud. Eforturile de a obține sprijin internațional s-au intensificat la începutul anilor 1940, când diplomații bulgari au aplicat mișcări diplomatice identice de „intimidare”. Aceștia au sugerat Germaniei și Italiei că nu era în interesul lor să rezolve problema Dobrogei cu ajutorul Angliei și al Uniunii Sovietice. În același timp, către blocul anglo-francez, au lansat amenințarea sprijinului sovietic pentru cererea bulgarilor. Deși sprijinul sovietic a fost cât se poate de hotărât, mergând chiar până la anexarea Dobrogei de Nord la Bulgaria și stabilirea unei frontiere comune bulgaro-sovietice, conducătorii de la Sofia au căutat mai ales cooperarea Germaniei, principalul factor al revizionismului teritorial și cea mai dominantă putere din Balcani la acea vreme.
În primăvara anului 1940 s-a creat o situație internațională favorabilă pentru ca Bulgaria să rezolve disputa teritorială. În acel moment, Germania reușise deja să atragă România și, căutând să obțină o victorie finală, Bulgaria era de asemenea dispusă să susțină ideea unei compensații în favoarea sa prin redobândirea Dobrogei de Sud. Pactul germano-sovietic (Ribbentrop-Molotov) din 23 august 1939, care a redistribuit sferele de influență în Europa de Est, precum și aspirațiile teritoriale ale statelor vecine, a plasat România în izolare internațională. Țara a fost abandonată de foștii săi patroni occidentali, Franța și Anglia, care au renunțat la garanțiile pe care le oferiseră și au recunoscut, de asemenea, legitimitatea cererilor bulgarilor. Uniunea Sovietică a rămas de partea drepturilor Bulgariei asupra Dobrogei de Sud și a continuat să-și ofere sprijinul, iar la sfârșitul lunii iunie 1940, cu acordul Germaniei și după un ultimatum, a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord. După negocieri româno-maghiare fără succes, la sfârșitul lunii august a aceluiași an, Germania și Italia au forțat România (prin așa-numitul „Al doilea arbitraj de la Viena”) să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Aflându-se izolată, România a fost nevoită să caute modalități de soluționare a diferendului și cu Bulgaria.
La 4 aprilie 1940, în cadrul unei întâlniri la Ministerul bulgar de Externe, sudul Dobrogei a fost identificat ca fiind cel mai accesibil obiect al aspirațiilor teritoriale bulgare. Potrivit programului ministrului de externe Ivan Popov, Bulgaria dorea să recupereze pașnic această zonă în cadrul granițelor sale de 1913 pentru a repara o nedreptate și, în același timp, era pregătită să încheie un pact de neagresiune cu România sau să garanteze o nouă frontieră comună. Acțiunea diplomației bulgare de a obține sprijin internațional s-a încheiat prin obținerea acordului Führerului german Hitler de a rezolva problema Dobrogei în conformitate cu cererea bulgară. În același timp, Germania a exercitat presiuni asupra conducătorilor români pentru a deschide negocieri cu Bulgaria.
În cursul explorărilor preliminare româno-bulgare și al negocierilor ulterioare, care au început în orașul românesc Craiova la 19 august, s-au confruntat poziția bulgară de revenire a Dobrogei de Sud la granițele sale anterioare anexării de către România și poziția română de concesii teritoriale și de rezervare pentru România a orașelor Silistra și Balcic, precum și a unei zone de coastă. În plus, România a cerut părții bulgare o declarație preliminară prin care să declare că va acorda suficient timp pentru evacuarea zonei, că se angajează să „repatrieze” toți bulgarii de pe teritoriul statului român și că va plăti pentru bunurile populației românești expulzate din Dobrogea de Sud. Partea română a încercat să amâne negocierile, în timp ce partea bulgară a cerut din nou ajutorul Germaniei și Italiei. Acest lucru a dus la semnarea tratatului româno-bulgar la Craiova, la 7 septembrie 1940, prin care Dobrogea de Sud a devenit din nou parte a Bulgariei.
Tratatul de la Craiova a definit noua frontieră româno-bulgară ca fiind „definitivă și eternă”. Diferitele anexe la tratat fac parte integrantă din acesta: Protocol, potrivit căruia noua frontieră „va porni de la Dunăre imediat sub Silistra pentru a ajunge la Marea Neagră la circa 8 km la sud de Mangalia”; Acord privind modalitățile de golire a Dobrogei de Sud de sub administrația și puterea militară românească și de transferare a acesteia către Bulgaria; Un acord privind schimbul obligatoriu și voluntar de populații bulgare și românești; Un acord financiar prin care guvernul bulgar se angajează să plătească guvernului român suma de un miliard de lei ca despăgubire pentru proprietatea românească din Dobrogea de Sud. Printr-un manifest din 21 septembrie 1940, țarul Boris al III-lea a ordonat armatei să cucerească teritoriul Dobrogei de Sud restituit Bulgariei.Държавен вестник (Monitorul de Stat), София, 12.09.1940, Притурка (Supliment). Acest act a fost întâmpinat cu mare entuziasm, atât în țară, cât și de către populația bulgară locală.
Esențial pentru succesul Bulgariei a fost faptul că aspirațiile bulgărești au fost recunoscute ca juste de către toate marile puteri ale vremii. După soluționarea problemei Dobrogei, guvernul bulgar a mulțumit Germaniei și Italiei, dar nu a omis să-și exprime recunoștința față de guvernele sovietic și britanic. Important în vederea menținerii Dobrogei de Sud în cadrul granițelor Bulgariei după război a fost faptul că schimbarea status quo-ului a fost realizată prin negocieri pașnice și nu prin agresiune sau arbitraj extern (așa cum a fost cazul Transilvaniei de Nord). La Conferința de pace de la Paris din 1946, Uniunea Sovietică a susținut integritatea teritorială a Bulgariei, care era deja inclusă în zona de influență sovietică. Astfel, statul bulgar s-a dovedit a fi singurul fost satelit al Germaniei care a ieșit din război cu câștiguri teritoriale, și anume Dobrogea de Sud.
Criticile interne la adresa guvernului bulgar cu privire la Tratatul de la Craiova au venit din partea unor bulgari dobrogeni. Acestea se referă la „abandonul” bulgarilor din Dobrogea de Nord, care au fost forțați să-și părăsească casele și proprietățile pentru a se reinstala în Bulgaria, precum și la obligația financiară mare asumată de partea bulgară ca despăgubire pentru proprietățile emigranților români din Dobrogea de Sud. Cu toate acestea, în ciuda acestor voci critice, opinia predominantă în rândul societății și politicienilor bulgari este că soluționarea problemei Dobrogei de Sud în 1940 a fost o realizare incontestabilă a politicii externe bulgare, care a corectat o nedreptate istorică impusă Bulgariei în 1913 și 1919.
Revenirea Dobrogei de Sud a avut un impact pozitiv asupra comerțului Bulgariei cu România și asupra economiei bulgare în ansamblu. Ca urmare a schimbului de lei de către populația locală, în Banca Națională a Bulgariei s-a acumulat o cantitate considerabilă de valută românească, ceea ce a permis creșterea importului de produse petroliere din România. Orașele Varna și Ruse și-au recăpătat hinterlandul, ceea ce a avut un impact benefic asupra dezvoltării lor ca centre portuare economice și comerciale. Recâștigarea Dobrogei de Sud a avut, de asemenea, un efect pozitiv asupra agriculturii bulgare. Fermele mari din district, care produc pentru piață, au contribuit la creșterea producției și la utilizarea extinsă a utilajelor moderne în munca agricolă. Bulgaria își reconstruiește grânarul.
Clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat reacții dramatice în România, în ciuda unor excepții ale epocii și a înscrierii ideologice ulterioare a tratatului în „golgota” românească din 1940 (și anume pierderile succesive ale Basarabiei, Transilvaniei de Nord și Dobrogei de Sud). Acest lucru este confirmat de comentariul celebrului istoric, ideolog și om politic român Nicolae Iorga. La câteva zile după semnarea Tratatului de la Craiova, a recunoscut că anexarea Dobrogei de Sud în 1913 a fost rezultatul unei politici greșite față de un teritoriu care nu făcea parte din patrimoniul național românesc și în care românii se simțeau străini. Neamul Românesc, Bucureşti, 17.09.1940. Elocventă în același sens este și următoarea observație a emigrantului, conferențiarului și consilier prezidențial român Sorin Alexandrescu, făcută la sfârșitul secolului XX: „Din 1940 și până astăzi, nimeni în România nu pare să regrete această pierdere, nici măcar naționaliștii mai vechi sau mai noi, poate din cauza sentimentului vag, adică, din câte știu eu, niciodată tăiat, că de fapt nu ni se cuvine acest teritoriu, câștigat în mai fără motive de Maiorescu în 1913”. Alexandrescu, S. Paradoxul român, Bucureşti, 1998, p. 133.
Problemele teritoriale și cele legate de minorități au ocupat un loc central în relațiile politice bulgaro-române în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Tratatul de la Craiova a oferit o soluție relativ echilibrată la cea mai dureroasă problemă a relațiilor bilaterale, dar nu a lichidat contradicțiile dintre cele două țări vecine și nici nu a abrogat pretențiile reciproce ale acestora. Nici legăturile de alianță dintre Bulgaria și România în cadrul Pactului Tripartit nu ajută. După ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică, la 22 iunie 1941, guvernul bulgar, la cererea Bucureștiului oficial, a preluat protecția intereselor românești în Uniunea Sovietică prin intermediul legației sale de la Moscova. La diferite niveluri și cu diferite ocazii, cercurile conducătoare românești au avut diverse aspirații față de Bulgaria: pentru refacerea Dobrogei de Sud; pentru anexarea unei părți din regiunea Vidin, datorită populației românofone care locuia acolo; pentru stabilirea unui condominiu cu participare românească în partea din Macedonia care se afla sub stăpânire bulgară temporară, din cauza prezenței unei populații armenești în acea zonă. La rândul lor, guvernele bulgare au manifestat un interes sporit față de soarta comunităților bulgare rămase sub stăpânire românească – în Basarabia, aflată sub ocupație militară românească după 1941, și în Banat, acționând pentru protejarea drepturilor și intereselor acestora. În legătură cu situația bulgarilor basarabeni, după lungi negocieri, la sfârșitul anului 1942 a fost deschis un Consulat General bulgar la Galaţi.
Punerea în aplicare a Tratatului de la Craiova a reprezentat o parte semnificativă a relațiilor româno-bulgare în timpul războiului. Autoritatea supremă în acest proces a fost Comisia mixtă româno-bulgară, care s-a reunit în orașul Galicia. Comisia mixtă a fost sesizată cu privire la chestiunile care nu au fost soluționate de celelalte comisii prevăzute în tratat. Comisia pentru acceptarea teritoriului cedat a funcționat până la 1 octombrie 1940, când trupele bulgare au ajuns la noua linie de frontieră. Comisia pentru marcarea liniei de hotar a înregistrat o serie de dezacorduri între cele două țări, dar cedarea integrală a Dobrogei de Sud Bulgariei a obligat această comisie să lase neschimbată linia de hotar conform demarcației făcute în 1902. Curtea de Arbitraj româno-bulgară, înființată cu această ocazie, a avut un loc specific în procesul de aplicare a tratatului; ea a funcționat din iunie 1941 până în aprilie 1943 și a stimulat obținerea unor soluții de compromis pentru problemele disputate.
Punerea în aplicare a schimbului de populație între Bulgaria și România, prevăzut în Tratatul de la Craiova, a fost unul dintre principalele puncte forte ale relațiilor bilaterale. Dificultatea reconcilierii intereselor și pozițiilor celor două guverne a dat naștere la numeroase contradicții și probleme, atât în elaborarea, cât și în punerea în aplicare a clauzelor relevante ale tratatului. În cadrul negocierilor de la Craiova, principiul schimbului de populații a fost adoptat la insistențele guvernului român. Inițial, a cerut expulzarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România în schimbul expulzării populației românești colonizate din sudul Dobrogei. Guvernul bulgar a acceptat dezbaterea privind principiul schimbului pentru a nu deraia negocierile, dar a respins cererea României privind sfera de aplicare a acestui schimb, reușind să își impună punctul de vedere, care a fost consacrat în textul final.
Articolul trei al Tratatului de la Craiova prevede: schimbul obligatoriu al supușilor români de naționalitate bulgară din Dobrogea de Nord cu supușii români de naționalitate română din Dobrogea de Sud; expulzarea voluntară pentru restul persoanelor de naționalitate bulgară și română care locuiesc în alte zone, în România și, respectiv, în Bulgaria, care se va efectua în termen de un an de la schimbul documentelor de ratificare; dreptul fiecărui guvern de a dispune expulzarea obligatorie a persoanelor de naționalitate ale celeilalte părți până la egalizare Aspectele tehnice ale transferului de populație sunt reglementate printr-un acord special anexat la tratat. Potrivit dispozițiilor sale, bunurile imobiliare poloneze ale emigranților devin proprietatea statului din care au emigrat, iar statul care îi primește se angajează să îi despăgubească; bunurile imobiliare urbane rămân proprietatea privată a emigranților; aceștia își păstrează dreptul de proprietate și asupra tuturor bunurilor mobile pe care le pot lua cu ei; autoritățile din ambele țări trebuie să faciliteze transportul emigranților și al bunurilor acestora; se instituie o comisie mixtă specială româno-bulgară pentru schimbul de populație.
Comisia a aprobat un regulament de schimb, conform căruia listele pentru expulzarea obligatorie urmau să fie întocmite în conformitate cu datele recensământului românesc din 1930. Guvernul bulgar încearcă să împiedice migrarea întregii populații bulgare din Dobrogea de Nord, insistând, pe baza reglementărilor, ca doar cei care sunt înregistrați ca bulgari conform recensământului românesc să fie evacuați. Poziția Bucureștiului este opusă – de a „curăța” complet Dobrogea de Nord de toți bulgarii. Rolurile sunt inversate în chestiunea relocării românilor din Dobrogea de Sud. Bulgaria insistă asupra strămutării tuturor românilor, adică nu numai a coloniștilor – români și ardeleni, care sunt marea majoritate, ci și a populației locale de origine valahă, semnificativ mai mică. La rândul său, România a încercat să mențină o prezență românească minimă în fostul Cadrilater.
Schimbul obligatoriu de bulgari și români care locuiau în teritoriile de pe ambele părți ale noii „vechi” frontiere din Dobrogea a avut loc în două valuri succesive. Majoritatea coloniștilor români au părăsit Dobrogea de Sud odată cu armata și administrația românească în retragere, chiar înainte de formarea comisiilor de schimb de populație – un total de aprox. 104 000 d., din care 83 929 de oameni populație rurală și cca. 20 000 de oameni populație urbană. Principala migrație a bulgarilor din nordul Dobrogei a avut loc în primele două săptămâni ale lunii noiembrie 1940 și a cuprins aproximativ 63.000 de oameni. Al doilea val de migrație a avut loc în aprilie și mai 1941, pe baza unui protocol din 11 aprilie 1941, care prevedea relocarea suplimentară a 4.700 de români din Dobrogea de Sud și a 3.600 de bulgari din Dobrogea de Nord. Prin acest protocol, cele două părți au convenit să considere chestiunea schimbului obligatoriu de populații ca fiind definitiv închisă. Numărul total de persoane strămutate obligatoriu este de aproximativ 66.800 de bulgari, care s-au stabilit în Dobrogea bulgară și de aprox. 108.700 de români și ardeleni, dintre care majoritatea s-au stabilit în Dobrogea românească.
Nu mai puțin problematică este chestiunea expulzării voluntare prevăzute în Tratatul de la Craiova la insistența părții bulgare. Emigrația voluntară are un domeniu de aplicare mult mai limitat decât emigrația obligatorie. În termenul stabilit de un an, mai bine zis la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au fost expulzați voluntar și niciun român din Bulgaria nu a părăsit țara. La 1 aprilie 1943, cele două guverne au semnat un Acord pentru lichidarea problemelor litigioase rezultate din Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimburile voluntare, anexat la acest acord, a prelungit perioada de emigrare voluntară până la 1 noiembrie 1943, dar la 22 mai a aceluiași an, cele două guverne au decis să pună capăt procesului de migrație din cauza dificultăților din timpul războiului. În virtutea reglementărilor, 61 de gospodării bulgare (155 d.) au emigrat voluntar din România (din Banat și alte zone) în Bulgaria. Numărul emigranților voluntari din Bulgaria în România a fost de 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Giumaia (Blagoevgrad) și de vlahi din regiunea Vidin.
Rezultatele schimbului de populație între Bulgaria și România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o graniță etnică între bulgari și români în Dobrogea, care coincidea deja cu frontiera interstatală. Această coincidență a avut un impact pozitiv asupra relațiilor bilaterale, deoarece a zădărnicit pretențiile teritoriale bazate pe argumente etnice. Pe de altă parte, emigrarea obligatorie înseamnă separarea inevitabilă a emigranților de casele lor, deteriorarea situației lor economice și probleme de adaptare la noile lor reședințe. În același timp, după amestecul de populație, tendința de asimilare a minorităților etnice reciproce rămase în interiorul granițelor celor două state naționale este în creștere.
Punerea în aplicare a Tratatului de la Craiova a implicat, de asemenea, rezolvarea multor probleme de proprietate, financiare și juridice. Stabilirea valorii și a cantității recoltelor coloniștilor din Dobrogea de Nord și Dobrogea de Sud a dat naștere unor dispute majore în cadrul Comisiei Mixte. Comisia s-a ocupat, de asemenea, de evaluarea proprietăților coloniștilor și a drepturilor acestora, precum și de stabilirea soldului total al proprietăților de câmp lăsate de aceștia. În ceea ce privește datoria monetară pe care Bulgaria era obligată să o plătească României, sau așa-numita sumă de confiscare, guvernul bulgar a refuzat să plătească prima tranșă pe motiv că România a încălcat două dintre obligațiile sale – de a ceda teritoriul Dobrogei de Sud fără a provoca daune și de a-i expulza pe bulgari din Dobrogea de Nord fără incidente sau obstacole. Chestiunile în litigiu au fost transmise direct guvernelor Bulgariei și României.
Acordul româno-bulgar din 1 aprilie 1943, încheiat printr-un schimb de note diplomatice, a clarificat mulți dintre termenii tratatului și ai anexelor sale și a soluționat majoritatea diferendelor. Obligația Bulgariei în cadrul confiscării urma să rămână, dar plata acesteia era condiționată de returnarea de către România a tuturor arhivelor referitoare la Dobrogea de Sud. Problemele suplimentare ridicate, majoritatea legate de revendicări și nemulțumiri mai secundare, au devenit subiectul unui alt acord special semnat la Sofia la 16 decembrie 1943.
Consecințele punerii în aplicare a Tratatului de la Craiova au fost reglementate definitiv abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când Bulgaria și România au rămas, de asemenea, aliați, dar au intrat în blocul estic dominat de Moscova. Lichidarea problemelor disputate a avut loc odată cu semnarea de către cele două țări a Protocolului de la Bistrița, la 16 iulie 1947. Cea mai dificilă problemă de rezolvat a fost cea a proprietății urbane din nordul și sudul Dobrogei. Au fost semnate încă două protocoale bilaterale pe această temă, iar în 1949 a fost înființată o nouă comisie mixtă specială pentru a o rezolva. La sugestia părții bulgare, în 1952 a fost încheiat un acord interguvernamental prin schimb de note. În virtutea acestui act, proprietățile urbane bulgare din Dobrogea de Nord au trecut în proprietatea statului român, în schimbul cărora proprietățile urbane românești din Dobrogea de Sud au trecut în proprietatea statului bulgar, fără ca Bulgaria și România să plătească vreo diferență. Prin acte interne, fiecare dintre țări reglementează compensarea financiară a cetățenilor săi pentru pierderea de bunuri imobile urbane situate pe teritoriul celeilalte țări.
Simbolul prezenței românești în sudul Dobrogei, Palatul Reginei Maria a României din Balcic, a rămas inițial în proprietatea monarhiei române, iar după 1947 în cea a noii republici. Din cauza dificultăților de întreținere, în 1953, statul român a decis să vândă această proprietate statului bulgar, precum și alte proprietăți românești (cele ale Institutului Român din Sofia, ale consulatului din Ruse etc.). După îndelungi negocieri privind evaluarea, în 1961 s-a ajuns la un acord, conform căruia Sofia trebuia să plătească 6 milioane de leva pentru proprietățile în cauză, sumă care, conform unei propuneri românești, urma să fie folosită pentru construirea unei noi clădiri pentru ambasada României din Bulgaria.
Cu prețul unor negocieri dificile, al unor compromisuri reciproce și al unor sacrificii nu mici din partea populațiilor afectate, punerea în aplicare a Tratatului de la Craiova a rezolvat prin mijloace politice, și în cel mai bun mod cu putință în contextul epocii, controversata problemă a Dobrogei în relațiile stale bulgaro-române.
Epilog
Tratatul de la Craiova a pus capăt îndelungatei dispute teritoriale româno-bulgare prin împărțirea definitivă a Dobrogei între cele două state vecine. În ciuda existenței unor recurențe ulterioare (în primul rând după 1989) și neoficiale ale unor aspirații teritoriale către cealaltă parte, care au avut loc mai mult în România, dar și în Bulgaria, problema Dobrogei a ieșit din sfera relațiilor politice interstatale. Opiniile diferite cu privire la istoria sa vor fi exprimate în principal în domeniile științei și propagandei, care sunt adesea influențate de politicile și ideologiile naționale. Dezbaterea istoriografică asupra Dobrogei, provocată de disputa teritorială din trecut, continuă să dea expresie unor puncte de vedere opuse. Interpretările naționale ale istoriei Dobrogei persistă până în prezent în Bulgaria și România, dar influența factorilor politici și ideologici asupra lor a slăbit în condițiile democratizării și integrării internaționale.
Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică, revenirea Dobrogei de Sud la Bulgaria și schimbul de populație bulgaro-română din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au schimbat caracteristicile spațiale, cantitative și identitare ale minorităților reciproce din ambele țări. La acest lucru au contribuit și politicile respective ale autorităților de stat, care, după rezolvarea problemei dobrogene, au fost mai puțin înclinate să recunoască diversitatea etnică pe teritoriul lor. Persoanele care își declară apartenența la comunitățile minoritare în timpul recensămintelor oficiale rămân puține până în prezent. Astfel, în 1948, în România au fost numărate 13.408 persoane vorbitoare de limbă bulgară. Conform ultimului recensământ românesc din 2011, bulgarii după „etnie” erau în număr de 7336 de oameni, iar persoanele cu „limba maternă” bulgară – 6518 de oameni (majoritatea dintre ei sunt bulgari din Banat). Datele recensământului din 1946 din Bulgaria arată că românii după „naționalitate” erau doar 2459 de aoemni. Conform ultimului recensământ din 2011, pe „grupuri etnice” sunt 3598 de vlahi și 866 de români (4464 d. în total), în timp ce cei care declară că au „limba maternă” valahă și română sunt 1815 și, respectiv, 5454 de oameni (total 7269).Prezența „grupurilor etnice” „vlahi” și „români”, precum și a „limbii materne” „vlahă” și „română” în recensămintele bulgare reflectă ruptura dintre identitatea etnică tradițională și cea etno-națională modernă. Aceasta se reflectă și în diferitele denumiri ale organizațiilor minoritare contemporane ale acestei populații. În afară de cetățenii români naturalizați în Bulgaria, persoanele care se identifică cu „grupurile etnice” menționate sunt vlahii din nordul Bulgariei, ardelenii și țiganii/romii vorbitori de limba română, pentru care identitatea românească pare a fi preferată ca fiind mai prestigioasă Bine integrate în țările gazdă, minoritățile reciproce nu mai dau naștere la conflicte interetnice și la tensiuni majore în relațiile bilaterale. Locul lor este mai degrabă periferic. Procesele de integrare, dar și cele de asimilare avansată au transformat complet sau au „diluat” identitatea etnică originală a marii majorități a persoanelor aparținând acestor comunități. Prin urmare, manifestările de „renaștere etnică” după căderea regimurilor comuniste au dat naștere la anumite contradicții între minorități și, uneori, au intensificat criza de identitate.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în Bulgaria și România a avut loc o liberalizare de scurtă durată a politicilor față de minorități, condusă de comuniști. Cu toate acestea, începând cu anii ’50 și ’60, acestea au fost înlocuite treptat de politici restrictive care vizează nu numai unificarea socială, ci și etno-națională a populației. Spre deosebire de perioada dintre cele două războaie mondiale, pozițiile Bulgariei și României în ceea ce privește problemele minorităților în perioada socialistă erau deja similare. Prioritățile lor față de minorități erau „interne” și se bazau pe principiile comuniste de rezolvare a problemei naționale prin crearea unor națiuni socialiste unite, fără a permite intervenția factorilor internaționali în această sferă. După sfârșitul regimurilor comuniste, când ambele țări au acceptat principiile de bază ale protecției internaționale a drepturilor omului și ale minorităților, similitudinea de poziții a persistat inițial. Modelul statului-națiune unitar, care este „succesorul” unei comunități minoritare semnificative legate de un „stat-mamă” vecin (turcii din Bulgaria și, respectiv, maghiarii din România), determină pozițiile comune în favoarea drepturilor individuale ale minorităților și împotriva extinderii protecției minorităților.
În ciuda acestor similitudini, politica românească față de minorități în timpul tranziției către democrație după 1989 a fost, în general, mai activă și mai adaptată la standardele internaționale. Motivele sunt moștenirea istorică a dezbaterii româno-maghiare privind apartenența Transilvaniei, rolul minorității maghiare semnificative din România, care revendică autonomie culturală și teritorială, angajamentul puternic al politicii maghiare contemporane față de problemele maghiarilor din străinătate și influențele internaționale asupra României. Acestea sunt, de asemenea, provocările care stimulează politica românească de „discriminare pozitivă” față de minorități, cum ar fi cea bulgară. Principalele componente ale noului model etnic românesc sunt dreptul special de reprezentare a acestor minorități prin intermediul unui singur deputat în Parlament (Camera Deputaților) cu o cotă electorală redusă și subvențiile semnificative acordate de stat organizațiilor minoritare care câștigă acest loc. Ca un ecou al eforturilor de integrare a minorităților „interne” și în spiritul unei renașteri a naționalismului, statul român este mai interesat să sprijine comunitățile de vorbitori de limbă română din afara țării, inclusiv vlahii și românii din Bulgaria.
În comparație cu România, politica privind minoritățile din Bulgaria rămâne mai apropiată de democrația liberală, care ignoră diferențele etnice. Motivele sunt teama de moștenirea negativă a schimbării forțate a numelui turcilor etnici din Bulgaria în timpul socialismului târziu, lipsa unor revendicări radicale din partea purtătorilor de cuvânt ai minorității turce și a musulmanilor din țară, politica mai reținută a Turciei față de problemele minorităților și faptul că Bulgaria nu se află în centrul atenției internaționale din cauza crizelor interetnice dramatice. Prin urmare, după 1989, statul bulgar a fost mai lent în ceea ce privește „discriminarea pozitivă” a minorităților „interne” și a acordat mai puțină atenție comunităților bulgare din străinătate. De asemenea, spre deosebire de România, care „caută” să încheie acorduri bilaterale cu alte țări în materie de minorități, pe bază de reciprocitate, Bulgaria preferă să își alinieze politica doar la angajamentele asumate în cadrul organizațiilor internaționale, ale căror instrumente privind drepturile minorităților rămân în domeniul legislației „soft”, adică fără caracter obligatoriu.
Propunerile românești făcute la sfârșitul anilor ’90 și ulterior pentru tratamentul reciproc al minorităților pe baza unui acord bilateral bulgaro-român au fost deturnate de partea bulgară. Singura formă de acord rămâne acordul din 1999 privind deschiderea de licee de limbă bulgară la București și de licee de limbă română la Sofia. Aceasta a fost, de asemenea, la inițiativa României și pe baza unui protocol de la întâlnirea reprezentanților celor două ministere ale educației. Cu toate acestea, semnificația practică a acestei inițiative pentru studiul „limbilor materne” în rândul grupurilor minoritare reciproce și mici este în mare măsură formală, mai ales în cazul așa-numitului liceu bulgar din București. Cele două școli nu sunt orientate cu prioritate către elevii minoritari, care nici nu sunt concentrați în capitale. Spre deosebire de Liceul cu predare intensivă în limba română „Mihai Eminescu” din Sofia, care are statut de liceu lingvistic în sistemul de învățământ bulgar, Liceul Teoretic Bulgar „Hristo Botev” din capitala României este „bulgar” doar cu numele, deoarece prezența limbii bulgare în educația elevilor de acolo este limitată la minimum. De asemenea, începând cu anii ’90, Bulgaria și România au oferit oportunități de a dobândi studii superioare, la ordinul statului, tinerilor de origine etnică bulgară și, respectiv, vlahă/română care trăiesc în țara vecină. În acest sens, interesul pentru educația cetățenilor bulgari în universitățile românești este mai mare.
În contextul aderării comune a Bulgariei și României la Uniunea Europeană după 2007, care extinde oportunitățile de contacte și cooperare reciprocă, cunoașterea trecutului conflictual al problemelor teritoriale și minoritare în relațiile bilaterale nu este doar o provocare științifică, ci și o condiție prealabilă pentru a înțelege, explica și gestiona în mod adecvat realitățile contemporane.
BIBLIOGRAFIEAceastă bibliografie include, fără a avea pretenția de a fi exhaustivă, publicații contemporane de documente și studii pe această temă în Bulgaria și România. O critică științifică a diverselor interpretări istoriografice nu este scopul prezentului studiu, care are un caracter de bilanț și în mare parte promoțional.
Алманах на българските национални движения след 1878 г. София: АИ “Марин Дринов”, 2005.
Боя, Л. Балчик: Малкият рай на Велика Румъния. Превод: Ст. Деянов, София: Критика и хуманизъм, Humanitas, 2014.
Българите в Румъния, XVII-XX век. Документи и материали. София: АИ “Марин Дринов”, 1994.
Власите в България. − Българска етнология, София, 1995, Извънреден брой.
Извори за историята на Добруджа, 1878-1919, Т. 1. Съставители: Ж. Попов, К.
Пенчиков, П. Тодоров, София: Издателство на БАН, 1992; 1919-1941, Т. 2, Съставители: П. Тодоров, К. Пенчиков, М. Цуцов, С. Изворска, А. Кузманова, София: Издателство на БАН, 1993.
История на българите. Т. 4, Българската дипломация от древността до наши дни. София: Знание-Труд, 2003.
Йордаки, К. “Румънската Калифорния”: интегрирането на Северна Добруджа в Румъния, 1878-1913. – Исторически преглед, София, 2002, кн. 3-4, 50-77.
Кишкилова, П. България и Румъния, 1879-2000. Двустранни договори. София, 2003.
Кузманова, А. От Ньой до Крайова. Въпросът за Южна Добруджа в международните отношения, 1919-1940. София: ДИ “Наука и изкуство”, 1989.
Кузманова, А., П. Тодоров, Ж. Попов, Б. Нягулов, К. Пенчиков, В. Милачков. История на Добруджа. Т. 4, 1878-1944. Велико Търново: Фабер, 2007.
Матеева, М., Хр. Тепавичаров. Дипломатически отношения на България, 1878-1988. София: Издателство на БАН, 1989
Матеева, М. Консулските отношения на България, 1879-1986. Справочник, София: ДИ “Петър Берон”, 1988.
Нягулов, Б. Банатските българи. Историята на една малцинствена общност във времето на националните държави. София: Парадигма, 1999.
Нягулов, Б. Бесарабските българи във “Велика Румъния”. В: Българите в Северното причерноморие, т. 1, Велико Търново, 1992, 160-172.
Нягулов, Б. Война, понятия и памет: Добруджа между „втората национална катастрофа“ на България и „великото обединение” на Румъния. – В: Добруджа в края на Първата световна война. Добрич, 2019, 32-46.
Нягулов, Б. Добруджа като граница и границата в Добруджа (преди и след Берлинския договор, 1878 г.). − В: Империи, граници, политики (XIX – началото на XX век). Съст.: Пл. Митев, В. Рачева, София: Университетско издателство „Св. Климент Охридски“, 2016, 197-234.
Нягулов, Б. Добруджанската проблематика (1878-1940 г.) в най-новата румънска историография. − Добруджа, кн. 14-16, 1997-1999, 255-276.
Панайотов, Г. Основни аспекти на приложението на Крайовския договор (1940-1944 г.). В: 50 години от възвръщането та Южна Добруджа. Сборник с изследвания, Силистра, 1990, 127-150.
Панайотов, Г. Размяна на малцинствено население между България и Румъния (1940-1944 г.). − Добруджа, кн. 6, 1989, 65-79.
Попов, Ж. Българите в Северна Добруджа, 1878-1913. С.: ИК “Иван Вазов”, 1991.
Попов, Ж. Българският национален въпрос в българо-румънските отношения, 1878-1902. София: ИК Медиаком, 1994.
Попов, Ж. Румъния и българският национален въпрос (Македония и Добруджа), 1903-1913 г. София: Македонски научен институт, 2004.
Тодоров, П. Аграрните отношения в Южна Добруджа, 1878-1944. Велико Търново, 1982.
Тодоров, П. Освободителните борби на Добруджа. Добруджанската революционна организация, 1925-1940. София: УИ “Св. Климент Охридски”, 1992.
Cain, D. Diplomaţi şi diplomaţie în Sud-Estul European. Relaţii româno-bulgare la 1900. Bucureşti: Institutul de Studii Sud-Est Europene, Editura Academiei Române, 2012.
Cătănuș, D. Cadrilaterul: Ideologie cominternistă și iredentismul bulgar, 1919-1940. București: Institutul pentru studiul totalitarismului, 2001.
Coman, V., N. Grigore. Schimbul de populație româno-bulgar. Implicațiile asupra românilor evacuați. Documente (1940-1948). Constanța: Arhivele Națiunile – Serviciul Județean Constanța, 2010.
Dobre, F., V. Manea, L. Nicolescu. Armata română de la ultimatum la dictat. Anul 1940. Documente, vol. III, București: Editura Europa Nova, 2000.
Dobrogea în arhivele românești, 1597-1989. Profesorul Stoica Lascu la 60 de ani. Coordonator V. Coman, București, Editura Etnologică, 2013.
Lascu S. Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite, 1919-1940. – Revista istorică, București, 1995, nr. 11-12, 957-975.
Negoiță, S. Țara uitată: Cadrilaterul în timpul administrației românești, 1913-1940. Craiova: Editura Fundației „Scrisul Românesc”, 2008.
Njagulov, B. Entre le paradis et l’enfer: L’histoire, Baltchik et Dobroudja mises au point – Études balkaniques, 2016, № 2, 205-241.
Njagulov, B. La protection internationale des minorités au XXe siècle: Le cas bulgaro-roumain. În: New Europe College. Program regional. 2002-2003, 2003-2004, București, 2004, 65-125.
Njagulov, B. Le débat historiographique dans les rapports bulgaro-roumains (1944-1989) – Études balkaniques, Sofia, 2002, № 2, 64-86.
Njagulov, B. Les minorités „réciproques” en Bulgarie et en Roumanie à l’époque actuelle: similitudes et divergences – Études balkaniques, 2006, № 1-2, 3-9.
Njagulov, B. The Bulgarians in Greater Romania: Minority Identities and Political Instrumentalization. – Bulgarian Historical Review, 2010, № 1-2, 89-101.
Njagulov, B. The Vlachs in Bulgaria and the Bulgarian-Romanian Relations between the two World Wars – In: Transborder Identities. The Romanian Speaking Population in Bulgaria, Ed. Stelu Şerban, Bucharest (România): Paideia, 2007, 133-161.
Njagulov, B. Violences contre les civils de la Dobroudja, 1916-1918: Historiographie et mémoire en Bulgarie et en Roumanie. – Bulgarian Historical Review, 2016, № 1-2, 18-38.
Preda-Mătăsaru, A. Tratatul între România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. București: Lumina Lex, 2004.
Rădulescu A., I. Bitoleanu. Istoria Dobrogei. Constanța: Editura Ex Ponto, 1998.
Românii de la sud de Dunăre. Documente. București: Arhivele naționale ale României, 1997.
Români și bulgari. Provocările unei vecinătăți. F. Anghel, M. Cojoc, M. Cartea Universitară, 2007.
Identități transfrontaliere. Populația de limbă română din Bulgaria, S. Șerban (ed.), București: Paideia, 2007.
Ungureanu, G. Problema Cadrilaterului în contextul relațiilor româno-bulgare (1919-1940). Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2009.
Foto: Dobrogea după rezolvarea disputei teritoriale dintre Bulgaria și România în 1940: Nord (în portocaliu) și Sud (în galben)
Citeşte în limba engleză!
Citeşte în limba bulgară!
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
