Vladimir Mitev
Maria-Luisa Guevara este un nume de război al unei activiste române care militează pentru dreptul la locuință, drepturile muncitorilor non-europeni și problemele progresiste în general. Ea face parte din Grupul de Acțiune Socialistă (GAS), care este o organizație de bază de orientare marxistă din România și lucrează pe teren pentru Frontul Comun pentru Dreptul la Locuință, una dintre organizațiile de bază privind locuințele din România. Maria-Luisa Guevara stă de vorbă cu Podul Prieteniei în contextul proiectului său de cunoaștere a diferitelor fețe ale României în anul supra-electoral 2024 și a modului în care acestea văd evoluția societății românești.
E foarte tare ce ai vorbit. Poate fi o foarte bună tranziție la următoarea secțiune a discuției, anume internaționalismul și intersecția între stânga română și subiectivitatea ta de agent al schimbării, de cineva cu acțiune deliberată. Ai vorbit de mișcarea sindicalistă din SUA. Există așa numitul Internațional Progresist care unește forțe din SUA, Marea Britanie și așa mai departe. Există în Europa tot niște rețele de stânga, fundații și presupun că ai chiar contactele proprii cu mișcările sociale din Franța.
În acest context care ar fi rolul cunoașterii și contactele cu oamenii din alte țării și a unei mai bine bune înțelegeri a ceea ce se întâmplă în jurul României, în Europa, în lume, pentru ceea ce chiar tu vrei să faci ca stângistă sau ca cetățean?
Păi, ca să înțelegem situația în care ne aflăm și ca să înțelegem ce ce ni se întâmplă, trebuie să înțelegem de fapt ce sunt la nivel macro, la nivel internațional. Cum am spus, politicile astea neoliberale și capitaliste care sunt implementate în România nu sunt doar în România, vin într-un context internațional. Și da, e foarte important să înțelegem și să avem și perspective din alte țări.
Ți-am zis că am citit Manifestul Partidului Comunist, deși pe vremea aia nu eram comunistă, nu eram convinsă, poate eram anarhistă. Dar fraza aia pe care o știam din România ”Proletari din toate țările, uniți-vă”, nu o înțelegeam. Când eram copil, n-aveam cum. Dar citind manifestul acum 14 ani și având eu însămi experiența de a emigra în altă țară, eram deja într-o altă țară față de țara unde emigrasem inițial. Vorbeam cu oameni din toate țările și începusem deja să înțeleg că problemele pe care părinții mei le-au întâlnit aici, în România, ca lucrători care au fost concediați , care au cunoscut șomajul, erau cam aceleași probleme ale tovarășilor lor de la muncă în Franța și erau cam aceleași probleme pe care le vedeam în Scoția când vorbeam cu scoțieni. Așa am înțeles mult mai bine fraza ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Și ăsta e un motto care pare învechit. Poate găsim un alt mod de a-l exprima astăzi, dar este o idee esențială pentru stângiști. Nu avem cum să fim stângiști dacă nu suntem internaționaliști.
Aici fac o mică paranteză. Știi că este o critică a extremei drepte vizavi de “globaliști”, de tot felul de teorii ale conspirației. Dar ideea de internaționalism, care e o idee de stânga, este esențială. E ceva fără care nu putem lucra. Și uite, proiectul ăsta cu lucrătorii pe platforme, adică gig work, îi se zice în engleză. Prima oară am avut ideea aici, în România, și apoi am discutat subiectul la o conferință în Atena, anul trecut. Foarte mulți tovarăși din alte țări au rezonat și de atunci păstrăm legătura și ne ținem la curent și vedem că au fost mișcări de sindicalizare. În Rusia chiar s-a făcut un sindicat al livratorilor. Șeful de sindicat a fost arestat și băgat în pușcărie. S-au sindicalizat în Cipru, în Spania, Italia. Au fost tot felul de mișcări. Noi, aici, în România, vedem schimbarea demografiei. Adică avem oameni care vin de pe alte continente și care muncesc la noi, care la rândul lor, când stăm de vorbă cu ei, vedem că la ei în țară au aceleași probleme pe care România le avea în anii 90. E imposibil să nu vezi similitudinile.
Și încă ceva – în momentul în care îți dai seama că o persoană de naționalitate total diferită de tine dintr-un colț al planetei, total diferit de tine, are aceleași probleme, este presat în același mod ca și tine, atunci toată ideea de rasism, toată ideea de diferență culturală dispare, în sensul că îți dai seama că noi suntem, în definitiv, oameni, pățim toți același lucru, avem un interes comun să ne apărăm drepturile, să ne apărăm dreptul la un trai decent, la o casă deasupra capului, la o mâncare pe masă. Și da, fără sentimentul ăsta internaționalism nu putem să ne numim de stânga.
Din fericire, eu am am acest noroc pentru faptul că am plecat în alte țări de copil și atunci îmi e foarte ușor să trec dintr-o cultură în alta, să învăț o limbă străină, să comunic cu oameni din alte perspective. Și îmi dau seama că nu toți au avut norocul ăsta. Îmi și încerc cât pot de mult să pun în serviciul stângii capacitatea și abilitățile și oportunitățile pe care le am să mă mai duc în alte țări. Mi se pare că tocmai stânga românească încearcă să deschidă poduri și legături cu alte mișcări din alte țări.
De exemplu, noi la GAS comunicăm cu un grup foarte mare din Grecia, care la rândul lor sunt foarte bine conectați cu alte mișcări. Știu de cei din Demos că se solidarizează foarte mult cu mișcarea de stânga din Polonia, care la rândul ei are legături cu alte țări. Adică toate mișcările din România, din câte văd eu, sunt destul de deschise la o colaborare internațională. Sunt tovarăși din Italia sau Germania care vin la Art Hub și fac anumite conferințe. Sau la Filaret 16 am văzut și se fac tot felul de evenimente pe – ”uite ce se întâmplă în Germania”, ”uite ce se întâmplă în Italia”, sau chestiunea locativă sau chestiunea antifascistă. Și românii de stânga sunt deschiși la lucrul ăsta, ceea ce e un lucru foarte bun. Îmi dă foarte multă speranță și la capitolul ăsta.
E foarte mult de muncă și e problema financiară până la urmă, care intră în chestiune, pentru că nu toți ne permitem să ne luăm bilete de avion, să mergem în alte țări. Dar uite, avem în același timp posibilitatea să comunicăm și pe internet și ce facem noi în seara asta. Este un exemplu perfect de a putea comunica online. Munca ta cu Cross-border Talks este un alt exemplu deosebit de colaborare între diverse țări, între oameni din tot felul de țări care pot să comunice, pot să împărtășească experiențe, pot să înțeleagă mai bine perspectiva din altă țară și să compare cu ce se întâmplă la ei în țară sau să învățăm unii de la alții. Pentru că da, uite, ți-am spus, în România nu avem o experiență foarte mare de stânga, în schimb, sunt alte țări și alți tovarăși de la care putem să învățăm cum să ne organizăm, cum să dezvoltăm anumite strategii, cum să gândim în anumite în anumite situații, cum ne confruntăm cu anumite situații. Și atunci, da, mi se pare că partea internațională e esențială și fără o solidaritate internațională nu vom reuși niciodată să facem nimic în stânga, dacă doar stăm la noi în țară și doar pentru că altfel o dăm în național socialism, adică nazism sau fascism și în tot felul de -isme foarte urâte. Da, m-am entuziasmat foarte mult pe chestiunea asta și nu știu dacă am răspuns la întrebarea ta inițială sau dacă mai ai alte alte clarificări.
Foarte bine. Eu pot spune poate ceva personal aici. Poate e foarte subiectiv ceea ce spun, dar pentru mine a fi bulgar este un fel de dramă, e un fel de cădere care duce la multe lucruri negative. Și e un bagaj și greu, și inutil în același timp. Desigur, poate că aici exagerez. Adică am această teorie că fiecare traumă poate oferi multă cunoaștere, multă experiență, dacă reușești să o înțelegi. Deci mi se pare că acum chiar sunt pe linie bună în acest proces, dar de mult timp m-am străduit, cred, mult, inclusiv pentru că cred că nu aveam limbajul cu care să înțeleg lucrurile. Și mai degrabă intuitiv am căutat internaționalizare – în România și în alte țări.
Cred că internaționalizarea poate ajuta să se schimbe niște echilibre, fie în noi înșine personal, fie în societate. Mi se pare că în Bulgaria, în general, schimbarea e foarte dificilă. Fie generațiile vechi, fie interesele economice, fie inerția societății din timpurile tranziției nu încurajează o schimbare mai semnificativă și mai profundă a societății. Cred că se întâmplă des ca în Bulgaria să ne trezim cu foarte multe probleme pentru care nu avem limbajul, nu avem liderii, nu avem experiență, nu avem procedurile și knowhow-ul cum să le gestionăm. Fiecare dintre noi descoperă roata pe cont propriu, dacă reușește să descopere ceva și descoperă atât cât se poate. Și în această condiție mi se pare că la noi e foarte multă ceață. În Bulgaria, inclusiv dacă noi trăim, desigur, și vedem ceva cu ochii, dar totuși mi se pare că e foarte multă ceață în care oamenii care dețin puterea adevărată lovesc și prind pești. Sunt mulți oamenii care nu au limbajul, nu au experiența, nu au pregătirea să știe ce să facă.
Deci pentru mine internaționalizarea oferă un spațiu unde ești liber din trauma ta națională, deci permite să găsești ceva energie, ceva experiență care schimbă. Cum vezi tu atuurile și daunele internaționalizării?
Tu ai perspectiva bulgară și tu știi mult mai bine societatea bulgară decât o știu eu. Ce pot să aduc sau ce comentariu aș putea să aduc e faptul că poate o pricină pentru scepticismul către lumea mare a fost și izolarea geopolitică sau economică a României și a Bulgariei după anii 90. Știm foarte bine că noi am fost foarte marginalizați de către Uniunea Europeană ani de zile și în continuare suntem, de exemplu cu Schengen. Și atunci, automat, asta creează un fel de izolaționism. Și da, asta se poate translata și la nivel social, societal și la felul cum ne percepem noi ca nație.
Însă o chestie care am vorbit o cu tovarăși în Grecia și care mie mi-a schimbat complet perspectiva, e să pleci la perspectiva balcanică și pentru tovarășii greci și România era în Balcani, care eu nu auzisem niciodată chestia asta. Adică noi, în România, nu ne percepem neapărat ca balcanici or, din contră, tovarășii greci și turci ne spuneau ”Voi faceți parte din același spațiu balcanic cu noi”. Și asta înseamnă să extindem o rețea de stânga balcanică, de exemplu. Adică o viziune.
Am spus că e importantă viziunea internațională, dar în același timp e importantă și viziunea regională. Tot timpul vor fi niște legături istorice, care au consecințe asupra zilei de azi. Or, Bulgaria, de-a lungul istoriei ei și din puținele lucru pe care le-am citit (recunosc că nu e o un subiect pe care îl stăpânesc foarte bine), dar din perspectiva balcanică, Bulgaria a avut mereu un rol central important de-a lungul istoriei. Și privind rețelele legăturile între țările balcanice, Bulgaria a jucat un rol central în treaba asta. Poate tocmai poate asta ar fi un prim pas: să gândim, să regândim felul cum ne relaționăm. Pentru că ok, Bulgaria pe plan european încă este marginalizată și atunci e destul de greu să te percepi ca făcând parte dintr-un proiect de stânga european împreună cu țările occidentale. Sau e destul de greu să ai acest curaj, să te percepi ca o persoană internațională, să spunem așa, sau ca un proletar internațional, dacă vrem să folosim cuvinte de stânga, dar măcar la nivel regional, putem să înțelegem că facem parte dintr un grup mai mare de țări și atunci să se creeze niște legături cu tovarăși din alte țări sau chiar și cu persoane care nu sunt de stânga, dar din țări care au cel puțin un trecut comun. Și atunci poate asta ar fi soluția de început și, de exemplu, cu stânga românească. De fapt, cam așa e și întâmplă. Legăturile stângii românești, din ce văd eu, încep să fie cu ori cu țări foste socialiste din blocul de Est, ori cu țările balcanice în principal. Legăturile cu Occidentul stângist sunt destul de slabe și destul de fragile și probabil vor fi doar pe plan secund în viitor. Deci nu știu. Eu văd lucrurile poate un pic mai optimist pentru Bulgaria, în sensul că se poate începe o relaționare, dar mai degrabă de început la nivel regional. Ținând cont de toate legăturile astea istorice între Bulgaria și țările din dimprejur, nu puteam decât să-ți dau puțină speranță.
O direcție către care vreau să mergem acum este subiectul periferiei – adică faptul că România și Bulgaria sunt parte din NATO, Uniunea Europeană, dar sunt și totuși un pic mai speciale. Încă nu sunt complet în Schenghen pe frontiere terestre, au nevoie de vize dacă vor să călătorească în SUA și așa mai departe. Deci e un pic o zonă mai specială, Bulgaria și România, și asta e un lucru important. Faptul că poate este un clivaj sau o prăpastie între noi și Europa de Vest, să zicem. Dar este și încă ceva – faptul că în periferie e plin de niște hegemonii, mici hegemonii – oameni și idei, care au acest rol hegemonic. O mare parte din viața socială nu e îndreptată spre construirea unei solidarități sau unui spirit comun, a unei comunități. E îndreptată spre a avea o hegemonie care domină adversarii și cam viața întreagă, viață socială, instituțională, chiar dacă vrei, e construită așa, că devenim hegemoni și ne dominăm reciproc.
Și e o tendință că vârfurile în diferitele structuri să țină josurile supuse, neinformate și să descurajeze inițiative provenite din jos. Pentru că dacă cineva s-ar dezvolta și s-ar afirma ar putea deveni poate un pericol. E bine să fie ținut totul în ordine, adică static. Tot așa dacă ești jurnalist și deschizi prea mult gura mereu e o suspiciune că vrei să iei puterea politică, că activitatea ta e o fațadă pentru interesele politice care acționează prin tine. În aceste condiții, poate paradoxal, cineva ar putea găsi relații mai normale, desprinse de elementul de competiție și putere în contacte internaționale. Un lucru care apreciez la stânga română este că chiar dacă e vorba de o bulă mică, ea parcă are acest inventar de noțiuni și de experiențe și de abordării, care permit mai multă normalitate. La voi se poate găsi energie care să transforme celelalte spații unde domină această logică de a hegemoniei.
Da, e o chestiune foarte filozofică pe care eu nu am gândit-o pusă în perspectiva asta de care spui tu. Și chiar îmi dai foarte mult de gândit la chestia asta. Dar ceva similar sau o observație pe care am făcut o de-a lungul anilor apropo de stânga și de exemplu, de ce stânga nu se poate uni și de ce sunt atâtea disensiuni în stânga și de ce atâtea curente și contraziceri. De fapt, vine de la fundamentul, de la una din ideile sau valorile fundamentale ale stângii, și anume să zicem așa, diversitatea de opinie sau acceptarea că cineva poate să aibă o opinie diferită sau faptul că da, nu cauți să fii hegemon, să ai putere absolută, ci mai degrabă camaraderia, prietenia, tovărășia, cooperarea, pe când, iată, valorile capitaliste care sunt. Păi competiția, în primul rând, ideea de a avea putere asupra celuilalt, de a-l exploata, evident, având putere asupra lui și de a controla, pe când valorile stângii sunt cele opuse. De unde și această dilemă sau enigmă pe care eu încă o am și încă nu am stabilit-o; și am avut discuții multe și cu stângiști și cu persoane care nu sunt de stânga. De ce au fost aceste derive autoritare în regimurile comuniste de-a lungul istoriei? Pentru că valorile stângii nu sunt astea de autoritarism, de hegemonie și de putere, exact cum spui tu cu numele blogului tău Podul Prieteniei. Până la urmă, prietenia, tovărășia, camaraderia sunt valori ale stângii.
Și de ce am spus mai devreme, apropo de ce poate face stânga și ce speranțe sunt ca stânga să ajungă la putere. Pentru moment, asta e o piedică. De fapt, cel puțin în România și în țările unde am avut comunism, dar nu mai avem acum. Faptul că stânga are niște valori care nu sunt despre hegemonie, nu sunt despre a prelua puterea – și aici nu mă refer la a prelua puterea ca și proletariat și a face revoluția. mă refer, exact cum ai spus tu, la această sete de putere, la hegemonie, la a domina, la a controla și a exploata pe ceilalți. Asta face că, pentru moment, asta este, zic eu, unul din obstacolele majore pe care le avem pentru a câștiga mai multă putere de acțiune în cadrul societății. Acum nu știam că ai fost acuzat că prin jurnalismul tău independent faci asta doar pentru a avea puterea.. Nu știu cum gândeau persoanele alea, dar clar au ceva greșit în capul lor.
Problema cu această dictatură sau totalitarism care a fost cu partidele comuniste vechi probabil provenea din faptul că există un fel de spirit al socialismului legat de valori, de idei, de ceva nematerial, valorii, promisiunii, etică și așa mai departe. Și acest lucru pentru socialism, desigur, este foarte frumos. Dar trupul, de fapt e un fel de împământenire a sufletului și e ceva care servește logicii puterii pământești. Nu știu dacă vorbesc corect. Ideea este că, de exemplu, eu am am gândit despre asta în contextul revoluției islamice din Iran, am încercat să fac un fel de doctorat, pe care încă nu l-am susținut. Oamenii care s-au apucat această revoluție au fost încurajați de intelectualii lor, care erau influențați de idei europene și vestice. Dar e interesant că ei au îmbinat aceste idei cu tradiția iraniană și ideea era să fie un fel de corecție a traumei din perioada monarhică. Cam așa am înțeles pentru mine procesul social foarte pe scurt. Deci ideea a fost să fie ceva bun, să fie un fel de revoluție care îmi amintește un fel de schimbare socială și așa mai departe și să elibereze din traumă, pentru că suferința era foarte puternică în timpurile monarhice. Dar ce s-a întâmplat era că, de fapt, trauma nu a dispărut. Probabil ceva din spirit s-a împământenit. De exemplu, chiar și în Iranul islamic mereu a fost o mișcare muncitoare sau o tendință de stânga. Desigur, au fost și represiuni împotriva ei. E complex, dar zic că este un fel de împământenire a acestui spirit care a pregătit revoluția, dar este și trauma care a revenit sau a rămas foarte puternică. Și vezi că și represiunea era foarte dură și acum nu s-a schimbat asta. Deci asta zic. E o provocare mereu. Pe lângă faptul că ai ideile foarte frumoase, foarte deștepte și progresiste, există și acest lucru, că este o logică puterii pământene, să zicem. Trebuie să fim foarte atenți și conștienți că e o altă logică, când are loc împământenirea. E o altă logică, cea pământească, unde este un fel de ego, ego personal, ego de grup, ego național și așa mai departe. Nu știu dacă ajut. De fapt, nu știu de ce am spus atât de mult această teorie, dar mi se pare că asta e și o provocare pentru oricine care dorește să facă partid de stânga.
Deci eu, de exemplu, în Bulgaria, sunt foarte dezamăgit de toate încercările de partid. Mi se par că sunt eșuate încă de la concepție. Mi se pare că, ca societate trebuie să ne asumăm un fel de eșec al acțiunii prin forță și să căutăm schimbare sau să cautăm realizare într-o putere soft. Acolo pare mai realist să fie ceva. Mi se pare că în momentul în care faci un fel de grup care se îndreaptă spre puterea politică și e de stânga, asta înseamnă că te construiești social ca fiind foarte slab, foarte mic și toți te vor domina. Nu văd sens să faci un fel de gardă și să faci o nouă hegemonie, chiar dacă foarte mică hegemonie. Nu cred că aici e schimbarea. Nu cred că aici e spiritul. Să ai o hegemonie de stânga foarte mică, supusă dominației tuturor celorlalte hegemonii. Dacă există așa ceva care vine din stânga, nu va fi în hegemonie deloc. Care înseamnă, desigur, cel puțin pentru mine, că o stânga cu adevărat progresistă nu se va ținti la încă un egoism de grup, ci va cauta să influențeze societatea la un nivel mai profund și mai atotcuprinzător.
Nu știu dacă aș vrea să descriu complet filosofia aceasta, dar mi se pare că asta chiar funcționează. Din stânga mi se pare bună ideea să dobândești o conștiință internaționalistă și globală. Adică, chiar dacă poți să devii utopic, desigur, foarte mult, să devii un fel de cetățean global, globalizat, fără elementul hegemonic a corporațiilor sau NATO sau a acestor puterii militare și de informații și așa mai departe. Asta mi se pare foarte utopic, cel mai utopic lucru. Dar dacă poți avea un fel de conștiință globală fără element hegemonic, asta deja mi se pare că conține în sine multă realizare în sine și cred că va fi apreciat inclusiv de hegemonii. Adică mi se pare că hegemoniile sunt mereu limitate la niște grupuri în niște spații limitate. Iar o cunoștință globală adevărată nu ar avea de limite. Cum îți sună această teorie? Nu e oare prea complexă sau utopistă?
Nu e prea complexă, în primul rând. La modul că uite, spuneam de lupte, de gherile sau de a avea o mică putere stângă, hegemonică într-o țară versus înconjurat de capital. Tocmai că avem aceste mici buzunare de stânga. Mă rog, “pockets of” regime stângiste în lume, care, pot fi criticate sau nu, gen Cuba, Venezuela, sau Vietnam, care încă se se numește socialistă. Habar n-am, mai sunt, mai sunt exemple și care funcționează în aceste moduri autarhice. Dar cu cetățenii care sunt înfometați, care sunt exploataț Întradevăr nu cred că ar funcționa un regim de stânga într-o singură țară și restul să fie înconjurat de capital, de capitalism. Și nu cred că funcționează în primul rând pentru că capitalismul nu suportă ideea de alternative, de diversitate, de a avea și un altfel de mod de a conduce o țară. Nu suportă chestia asta capitalul internațional și capitalismul ca regim, ca ideologie. Capitalismul vrea ca peste tot să fie capitalism, ca peste tot să fie sub controlul capitalului. Și atunci există riscul de derivă autoritară în aceste mici insule de stângism. Cam așa văd eu lucrurile. Cam așa am înțeles că s-a întâmplat de-a lungul istoriei și cam cam așa am dedus acuma despre luptele de gherilă. Ce pot să spun? Cred că și ele își au rolul. Și la ce mod mă refer? Nu promovez folosirea armelor sau a violenței. Nu luptă de gherilă cu arme ci la modul de grupuri mici care fac un anumit activism. Cred că toate își au rolul. Uite, de exemplu, în Franța, acum câțiva ani, era o mișcare care se numea colectivul Joia Neagră (Jeudi Noir în franceză) și care militau pentru dreptul la locuire. Se duceau și găseau un imobil gol. Erau mii de imobile goale, imense, în tot Parisul, în timp ce erau mii de oameni fără adăpost. Și oamenii ăștia se duceau, ocupau imobilele astea și făceau acțiune directă. Asta e un fel de luptă de gherilă. OK, nu este luptă de gherilă cu arme și cu macete. Și tocmai că era fără violență fizică. Dar, în primul rând că ani de zile niște oameni care altfel ar fi dormit pe străzi au putut intra în aceste imobile și au putut locui în condiții cât de cât mai ok. Ani de zile au putut avea o rețea de solidaritate în jurul lor și chestiunea locuirii a fost pe prima pagină de multe ori în media, pentru că erau foarte activi. În ultimii ani însă, a fost o represiune a poliției enormă. Unii au fost băgați și în pușcărie, pentru că Sarkozy și Hollande au dat niște legi draconice împotriva squat-ului și s-a stins mișcarea asta. Și eu cred că e loc și de anumite grupări foarte active la nivel practic. Care, uite, de exemplu, ăștia nu erau neapărat internaționaliști, dar încetul cu încetul s-a creat o coaliție europeană a Dreptului la Locuire, din care face parte și FCDL în România, și Căși Sociale și alte alte mici organizații de genul ăsta. Noi, stângiștii, suntem în punctul în care toate opțiunile sunt deschise. Trebuie să luăm orice oportunitate, orice ocazie avem, trebuie s-o luăm și să acționăm sau să scriem sau să ne zbatem pentru treaba asta. Nu putem să ignorăm canale de acțiune doar pentru că nu știu, unii zic că ar fi mai bine să fim numai pe plan electoral sau ar fi mai bine să fim numai pe plan ONG istic? Din contră, mi se pare că trebuie să acționăm pe toate planurile. Și încă ceva: mi se pare că aici intervine și specificitatea locală. Adică sunt țări unde funcționează mai bine o anumită strategie sau sunt zone unde funcționează mai bine o strategie și trebuie să adaptăm strategia la locul unde acționăm, unde locuim, unde lucrăm, unde trăim. Deci trebuie să adaptăm. Și da, internaționalism. Am spus deja că fără internaționalism nu poate exista o stângă adevărată. Dar trebuie să fim conștienți și de faptul că trebuie să adaptăm mijloacele noastre și instrumentele pe care le avem și strategiile pe care le avem. Trebuie să le adaptăm la locul unde acționăm. Da, nu știu dacă dacă adaugă ceva la teoria ta sau dacă ți-o contrazice.
Vorbind despre experiențele tale din străinătate și ce aduci din experiențele acestea sau ce vezi că trebuie urmărit în Franța, Marea Britanie, alte țări, dacă ai avut experiențe de stânga sau sociale.
Acolo nu am fost activă în vreun grup anume din diverse motive – lipsă de timp, lipsă de îndrăzneală. Dacă ești foarte timid, nu prea te bagi în multe grupuri. Și plus că, de exemplu în Franța sunt un pic mai închise grupurile de stânga. Ți-am spus, e un pic de scepticism vizavi de cei străini și la modul de naționalitate, dar și cei din afara bulei. Plus că acolo era foarte suspicios faptul că eu lucram la o corporație și dacă mă duceam în grupurile astea, se uitau la mine foarte ciudat.
În Londra am încercat și m-am dus de câteva ori la niște ședințe publice organizate de suporterii lui Jeremy Corbyn. Nu m-am dus neapărat pentru că țineam la Jeremy Corbyn, dar era una din mișcările de stânga foarte active la vremea aia, 2016, chiar înainte de Brexit (Momentum se numea). Nu s-a legat nimic atunci. Și atunci nu pot să spun că aduc o experiență de teren cu grupuri de stânga, însă ceea ce aduc din străinătate e faptul că am înțeles cum funcționează capitalul și prin prisma muncii de cercetare pe care o fac la nivel de corporație. Aflu tot felul de chestii care mai de care mai interesante pentru noi, stângiștii, și felul capitaliștilor de a gândi și felul lor de a acționa și perspectiva oamenilor muncii din alte țări.
Acuma nu zic că am vorbit cu toți muncitorii din Franța, cu toți muncitorii din Anglia. Nu, nu e vorba de asta, dar prin persoanele pe care eu le cunosc în țările astea pot aduce și anumite puncte de vedere. Plus că, de-a lungul anilor, locuind în în alte țări, am aflat despre anumite lupte ale muncitorilor din țările astea, am înțeles cum au funcționat anumite strategii și pot să aduc bagajul ăsta de cunoștințe în România. Și mai pot aduce faptul că pot să fac legătura cu tovarăși din alte țări. Sau uite, vorbind mai multe limbi străine pot ajuta cu traduceri, de exemplu, sau cu punerea în legătură. Adică e nevoie ca toți cei care avem abilități de a vorbi limbi străine să folosim și chestia asta, când suntem studenți și avem colegi din alte țări, să păstrăm legătura cu ei, pentru că de-a lungul anilor vom avea nevoie de oameni în străinătate. Cam asta pot să pot să spun că aduc și apoi sunt, da, cunoștințele despre specificitățile locale și chestiunile politice din țările astea.
Eu, de exemplu, urmăresc foarte îndeaproape ce se întâmplă în politica franceză și atunci pot să aduc o perspectivă despre ce se întâmplă în Franța și cei implicați. Uite felul cum crește extrema dreaptă în Franța datorită politicii neoliberale proto-fasciste de “nici de stânga, nici de dreapta” a lui Macron, apoi din Anglia, felul cum funcționează corporațiile, cum investesc și să înțelegem mișcările de capital internațional pe care de multe ori în stânga poate nu stăm să citim rapoarte despre paradisurile fiscale sau poate nu înțelegem exact care e impactul asupra noastră, dar care, dacă stăm un pic să ne oprim și citim pe subiectul ăsta devine foarte clar. Sau uite, din Irlanda de Nord, anul ăla pe care l-am petrecut acolo am aflat foarte multe despre lupta irlandezilor catolici republicani care vor să iasă de sub colonizarea britanică. Și care, de exemplu, la ei, sunt automat solidari cu Palestina, cu chestiunea din apartheidului, din Africa de Sud, chiar dacă acolo politica nu este împărțită în spectru stânga vs. dreapta. De fapt, chestiunile de stânga sunt automat incluse în ideea de anticolonialismz. Și am contacte acolo cu oameni care sunt totuși foarte bogați în acțiuni sociale și care lucrează pe aceleași teme pe care le lucrăm noi aici, în România. Adică da, perspectiva asta internațională, faptul că am contacte în alte țări și faptul că pot să-mi fac foarte repede contacte. Și o pun în serviciul stângii românești și sper ca asta să poată ajuta cu timpul să creăm niște legături de solidaritate foarte strânse cu alte țări.
Vreau să pun o ultimă întrebare pentru azi. Într-adevăr, eu încă de când te-am cunoscut mi-am dat seama că ai o experiență foarte valoroasă, inedită și desigur, fiind și poate un om bun, vrei să împărtășești aceste experiențe, vrei să fii utilă comunității. Această experiență pe care o ai este din niște țări care sunt mai mult centru în sistemul mondial capitalist sau orice, cum ai numi sistemul mondial.
Dar noi trăim în zone periferale și cunoaștem cumva viața dincolo de capitalele în țările noastre. Întrebarea ar fi în ce măsură e posibil țările noastre să se miște spre centru? Și oare trebuie să se miște spre centru sau trebuie să facă altceva? De exemplu, fiind semi-periferie, să găsească o poziție valoroasă, un rol valoros, ca semi periferie de exemplu în colaborare cu alte periferii.
E foarte, foarte bună întrebarea. Din ce remarc de-a lungul anilor, este că ni se dă iluzia că am începe și noi să facem parte din centru și să nu mai fim o periferie. De exemplu, România acum candidează să facă parte din OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – un forum al țărilor “civilizate” care are rol de think-tank de răspândire a ideilor neoliberale), în ideea că vom fi și noi acum parte din clubul restrâns al “celor mari”. Dar pentru a acceda la acest forum, România trebuie să implementeze o serie de reforme structurale de obediență neoliberală care o vor condamna la un statut periferic în continuare.
De ce spun asta? În 2003, când am plecat în Franța, România era efectiv periferie. Și a fost considerată așa foarte mult timp. Dar ni se dă iluzia că am putea deveni și noi “centrul” cam în ultimii 4-5 ani, poate 7 ani de când a crescut economia României și de când românii din orașele mari sau o parte din românii din orașele mari au un anumit standard de viață ridicat (spun doar o anumită parte). Și uite, din ce în ce mai mulți români fac citybreak-uri prin Occident. Și sunt și foarte mulți români care când emigrează în Occident nu mai emigrează ca acum 20 de ani, ca părinții mei sau ca acum 10 ani, ca verii mei care mergeau sezonier să culeagă căpșuni în Anglia. Adică nu este doar o migrație a clasei muncitoare și a persoanelor cu educație limitată sau ci s-a schimbat un pic pentru că sunt foarte mulți corporatiști români care emigrează, deși ei se numesc acum expați, nu se mai numesc imigranți. Și atunci există iluzia asta cum că noi, românii, acuma suntem ”albi” între ghilimele. Da, suntem europeni. Începem și noi, încetul cu încetul, să primim niște firimituri de Schengen. Și să începem să credem că facem parte din acest centru.
Doar că nu, nu facem parte din centru și nu cred că vom fi niciodată parte din centru. Doar ni se dă iluzia asta, tocmai pentru că este în avantajul centrului să aibă acest cordon de siguranță, să-i spunem așa, format din țări precum România, Polonia, Cehia, unde standardele de viață s-au ridicat față de anii 90 vorbind și care, având iluzia asta că suntem și noi între ghilimele “albi”, vom putea fi rasiști cu migranții din Asia de Sud-Est sau din Africa, de exemplu, ceea ce în anii 90 nu ar fi fost cazul, pentru că noi înșine eram discriminați și tratați de manieră negativă de către Occident. În schimb, ceea ce ar trebui făcut și este exact ce spui tu: din poziția asta de semiperiferie sau de periferie, noi ar trebui să înțelegem că nu vom face parte din clubul ăsta strâns al al centrului, ci să ne să ne aliniem cu alte țări, cu alte perspective.
Știm de mișcarea nealiniaților de la Bandung din 1955, care au zis ”Noi nu ne aliniem” celor doi hegemoni, America și URSS. România ar trebui să facă la fel, Polonia la fel, Cehia la fel, și alte țări care cărora li se dă iluzia că intră în clubul select al centrului și să propunem alternative, de exemplu, în relația cu muncitorii migranți, să nu avem aceeași atitudine de exploatare, de colonizare și de superioritate și de rasism. Sau felul cum ne re-dezvoltăm, pentru că România a fost dezvoltată în anii ‘60-’70, dar felul cum ne dezvoltăm industria, de exemplu, să fie un cu totul alt model, nu cel practicat de Europa de Vest, care înseamnă poluare, care înseamnă o distrugere a naturii și așa mai departe.
Dar asta va fi foarte greu de făcut. De ce? Pentru că la nivel politic, politicienii pe care îi avem (nu știu despre Șoșoacă și Simion – habar n-am ce gândire au pe tema asta), dar persoane ca Iohannis, Mircea Geoană, care e foarte băgat în cercurile astea – NATO, Aspen Institute și toate astea – dar și restul clasei politice se uită la Occident ca la un model, ca la un club select din care vor și ei să facă parte și, automat și țara pe care o dirijează. Nu neapărat că le-ar păsa lor de românul de rând, ci faptul că, fiind în clasa de putere asupra unei țări, vor să facă parte din clubul ăsta. Dar tocmai aici ar putea fi rolul stângii. Și aici începe, mai ales la nivel intelectual, rolul stângii intelectuale, stângii din Academie, să producă cunoștințe, să producă informații, să producă articole, cărți, în primul rând despre ce înseamnă mișcarea nealiniată, ce a însemnat toată istoria colonizării și a decolonizării și felul cum se aseamănă anumite părți ale istoriei țărilor din lumea a treia sau mișcarea non aliniată cu poziția României și cu istoria României. Nouă nu ne place să ne numim o țară colonizată și știu că e un subiect sensibil în rândul stângii. Când am mai spus că România a fost colonizată, că Transilvania a fost colonizată de grupurile acelea de șvabi și de sași în 1200-1300, mulți au sărit și m-au contrazis că nu e adevărat, deși se numeau efectiv coloni. Asta nu înseamnă că trebuie să urâm persoanele de etnie, sașii sau șvabii din România. Tocmai nu înseamnă lucrul ăsta, ci doar să vedem faptul că România, la rândul ei, a fost o țară mică, periferică, între trei imperii. A fost colonizată, cotropită, dar fără să cădem în ideea de a urî oamenii care vin din țările mai puternice decât noi.
Nu asta e soluția. Însă în momentul în care noi înțelegem că noi nu facem parte din clubul select, că noi nu suntem ”albi” între ghilimele, și aici nu vorbesc de culoarea pielii, vorbesc de conceptul de alb și există o carte foarte interesantă pe tema asta și se numește ”How the white race was invented” și recomand să o să o citească toată lumea (aveți aici link către primul volum în PDF si către al doilea volum). Cum a fost inventată rasa albă și ideea de a avea anumite privilegii vizavi de persoanele de o altă culoare de piele, pentru că asta permite să divizeze muncitorii, deși sclavii Europeni și Africani aveau același statut inițial în America, colonizată la 1619. Singura chestie pe care au găsit-o atunci coloniștii englezi să divizeze sclavii irlandezi de sclavii africani a fost culoarea pielii și s-a dat această iluzie că persoana este albă. Doar că uite, de exemplu, irlandezii, de fapt mult timp nu au fost considerați albi de către englezi. Până prin anii 60 nu aveau voie să intre nici ei, nici africanii și nici câinii nu aveau voie să intre în pub-uri. Adică nu culoarea de piele era importantă, ci statutul. Deși românii în ultimii ani au impresia că noi suntem “albi” când mergem în Occident și au impresia că facem parte acum și noi din acest club select. Nu, nu vom face parte niciodată, realmente. Ni se dă dovada în fiecare zi. Uite cu negocierile României și Bulgariei cu Schengen, suntem încă tratați ca cetățeni de zonă periferică, nu avem aceleași drepturi. Deci soluția, mai ales pentru stânga intelectuală, este să conceptualizare și să aducă în lumină similitudinile și legăturile formate. Uite, și pe timpul lui Ceaușescu cu țările din Africa, cu țările din Orientul Mijlociu. Încă o dată, regimul comunist din România a avut foarte multe defecte. Și da, trebuie să le comentăm, trebuie să le criticăm, dar a avut și niște părți pozitive din care putem să învățăm. Aceste legături cu țările africane și țările din Orientul Mijlociu sunt foarte importante de-a lungul istoriei și pentru noi astăzi, asta revine. Uite, comunitatea palestiniană de azi din România și faptul că astăzi sute de oameni români ies în stradă împreună cu prietenii lor palestinieni pentru a apăra o cauză care, în principiu, n-ar trebui să-i intereseze pe români.. Avem niște legături culturale, sociale și economice și cu alte țări și tocmai trebuie menținute. Deja munca asta de informare se face de către stânga intelectuală și am văzut publicații foarte bune, le-am spus, de la Universitatea Sibiu, de la UBB, am văzut, sunt edituri independente în Cluj și în Sibiu, care publică niște texte absolut extraordinare, absolut deosebite și care merită citite. Și trebuie făcută această cercetare, această informare și apoi, la nivel practic, grupurile de activiști să facă aceste legături și cu țări care nu fac parte din centru. Și ca dovadă că deja se întâmplă legăturile între stângiști din România cu Polonia, cu Grecia, cu Turcia. Adică se întâmplă, dar, la nivel discursiv mainstream încă nu. În ideal aș vrea să văd lucrurile că merg în direcția de a propune și de a privi lucrurile alternativ, în practică. Cât de mult vom putea schimba busola? Rămâne de văzut.
Foto: Un curcubeu nealiniat între pământ și cer într-o vreme întunecată (sursă: Matt Hardy: https://www.pexels.com/photo/rainbow-over-sea-2309266/)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
