Alexandru Ionașcu
Nu-i niciun secret pentru nimeni că, în ultimii 8-10 ani, regizorii români au dezvoltat obiceiul bizar de-a scoate filme lungi. Și prin lungi mă refer la filme de peste trei ore ale unor regizori precum Cristi Puiu sau Radu Jude. Ce-i drept, mi se poate replica că filme de trei ore ca Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii sau Malmkrog nu sunt așa de lungi, cinematografia mondială înregistrând filme mult mai lungi, precum Mabusse der Spieler (1922) al lui Fritz Lang sau un record est-european precum Sátántangó al lui Béla Tarr, cu o durată de șapte ore. Cu toate acestea, realismul social (sau, mai bine spus, familial) de care dă dovadă cinematografia românească din ultimii ani este de notat ca o depărtare de la insistențele din trecut privind comunismul. Ceea ce atrage atenția cel mai mult la filmele acestor regizori (cu excepția lui Cristi Puiu, care este, să zicem, de dreapta, însă este regizorul meu român preferat) este focalizarea pe situația femeilor din România, de la realități sociale la sexualitate, tipuri de misoginism, violență masculină și absurditatea birocrației românești. Iar filmul care va fi discutat aici nu face excepție. Este vorba de Bacalaureat (2016).
Într-un orășel de provincie cu blocuri comuniste dintre cele mai cenușii, deci nereabilitate și deprimante, doctorul Romeo Aldea are de multe pe cap și mai toate se leagă, într-un fel sau altul, de examenul de bacalaureat al fiicei sale Eliza. Iar Eliza trebuie să obțină medii mari la bacalaureat pentru a putea beneficia de o bursă de studiu în Regatul Unit. Într-una din zile, fiica doctorului Aldea este atacată în drum spre școală. Datorită unei asemenea traume, părinții Elizei nu știu dacă fiica lor va mai putea participa la toate examenele pentru terminarea liceului. Ce făcea în acest timp soțul? Era la amanta lui, iar amanta doctorului Romeo Aldea este chiar una din profesoarele Elizei. Cum se poate intui chiar și în acest punct al schițării atât de parcimonioase a narațiunii, tatăl insistă ca fiica lui să meargă mai departe cu examenele, în timp ce mama, interpretată de Lia Bugnar, crede că examenele ar trebui să fie acum pe planul doi. Puțin context local. În România, la finalul celor patru ani de liceu, toții elevii trebuie să dea un examen numit bacalaureat, cu probe în funcție de profilul liceului (filologie și limbi străine, matematică, științe), cele mai dificile fiind probele la două sau trei materii. În funcție de notele obținute și de media notelor din cei patru ani de liceu, elevii din România vor putea aprecia la ce facultăți să depună dosarele, deci acesta să fie motivul pentru care bacalaureatul este numit examenul vieții? În orice caz, Eliza iese de la una din probe dezamăgită, spunând că nu a rezolvat toate subiectele, ceea ce pentru un elev/elevă din România care dă acest examen înseamnă, dacă nu sfârșitul lumii, cu siguranță un dezastru din care nu-și va mai reveni vreodată. Evident, tatăl nu poate lăsa lucrurile să se termine în acest fel, deci se înțelege că va interveni pe lângă diverși responsabili pentru ca fiica lui să beneficieze de un tratament preferențial.
Subtitrat și Fotografii de familie, acest film regizat de Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile) este și o satiră a modului în care înțeleg părinții din România să le arate copiilor cum funcționează instituțiile precum învățământul. Cu alte cuvinte, o satiră a ceea ce înțeleg părinții români dintr-o noțiune precum educația civică. Mai exact, dacă vrei să faci performanță academică, dacă vrei ca a ta odraslă să facă performanță academică, nu trebuie neapărat să fii corect și să urmezi regulile, ci poți oricând să cauți scurtături pentru atingerea acelei performanțe. Ceea ce vrea spună că poți încerca să intervii la diverși responsabili pentru obținerea unui tratament preferențial. La un moment dat, tatăl îi dezvăluie fiicei că a intervenit pentru ea, aceasta realizează că toată educația părintească despre cum să fii corect e în contradicție flagrantă cu comportamentele acelor adulți care se întâmplă să fie părinți. Răspunsul tatălui? Dacă vrei să realizezi ceva important în viață, cum ar fi să obții o bursă de studiu în Regatul Unit, trebuie să te adaptezi la moravurile locului: ,,Însă trăim aici unde trăim și uneori trebuie să luptăm cu armele de aici când nu se poate altfel.’’
Cum scriam mai sus, filmele românești din ultimii zece ani au în prim-plan situația femeilor. De exemplu, violența de gen foarte răspândită și lentoarea instituțiilor în a combate, singurătatea femeilor în vârstă lipsite de un sistem de susținere și ușurința cu care sunt tratate traumele suferite de femeile agresate. Ca în multe filme românești, narațiunea este lentă, cu multe secvențe narative care construiesc un caleidoscop cotidian pe care un bărbat de vârstă mijlocie îl va străbate atunci când jonglează cu etica civică și dorința de-a le fi mai bine odraslelor lui. Adrian Titieni aduce o seriozitate bine controlată a omului obișnuit, deși nemulțumit de realitățile în care trăiește, dar care te convinge că este un bărbat obișnuit pe care l-ai putea vedea atunci când intră în mașină pentru a se duce la serviciu. Dar bonomia prin care Adrian Titieni înțelege bărbatul român obișnuit ascunde o bine disimulată banalitate a sadismului.
De exemplu, când femeia cu care se află într-o relație extraconjugală îi reproșează situația ei ambiguă reacția doctorului Aldea îl arată ca pe un personaj care se gândește în principal la el, ceilalți fiind pe planul doi. Prin ceilalți, mă refer la familia sa. Scuzele nu au cum să-i salveze căsnicia, Oarecum la același nivel emoțional cu interpretarea lui Adrian Titieni se află și Lia Bugnar, însă privirile acesteia, care trec dincolo de cel din fața ei, ne revelează acea luciditate genuină care știe că sunt lucruri mai importante decât simpla performanță academică. Importanță pe care o conștientizează și fiica, interpretată cu o vulnerabilitate convingătoare de către Maria Drăguș. De personajul Mariei Drăguș se leagă un plot twist de la final, fiica mărturisindu-i tatălui că ea rezolvase de la început toate subiectele de la examen, deci toate intervențiile lui au fost perfect de inutile.
Examenul de bacalaureat este un fel de punct critic pentru toți elevii din România, dar acest film al lui Cristian Mungiu ne arată cum părinții lor au enervantul obicei de-a duce importanța acestui examen în zone din ce în ce mai absurde și neașteptate. Orice se poate întâmpla atunci când părinții intervin în desfășurarea examenelor de la sfârșitul liceului. Pot fi consecințe la care oarecum te aștepți, precum telefoane ascultate și anchetă penală. Dar și unele mai, să le zicem, ciudate. Adică apariția unor copii care poartă măști totemice, exact ca acele personaje din The Wicker Man. Versiunea cu Nicolas Cage din 2006.
Foto: Bacalaureat (2016), regie: Cristian Mungiu, cu: Adrian Titieni, Lia Bugnar, Maria Drăguș, Vlad Ivanov
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
