Dumitru Borțun: În prezent, România e primul poligon unde se testează confruntarea între Europa de Vest și suveraniști în noua epocă a lui Trump

Vladimir Mitev

Dumitru Borţun este doctor în filosofie şi profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti – SNSPA, unde predă cursurile „Analiza discursului public”, „Semiotică. Teorii ale limbajului”, „Etică în afaceri” şi „Responsabilitate socială corporativă”. În 2009, Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România – ANSOC l-a premiat cu titlul de Profesor Bologna, acordat profesorilor care „sunt apreciați de studenți, aduc plus de valoare educației din România şi sunt modele pentru studenți”. În 2021, Președintele României, Klaus Iohannis, i-a acordat Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler”, categoria Cercetare științifică, „în semn de apreciere pentru contribuția importantă avută de-a lungul întregii activități la promovarea culturii și a identității naționale românești”. În 2023, Asociația pentru Dialog și Valori Universale i-a acordat Premiul „Pace și Dialog”, pentru acțiunile prin care a contribuit la „dezvoltarea dialogului și toleranței în societate”.

Domnule Borțun, acum două săptămâni a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale care a surprins toată lume. Apoi la alegerile prezidențiale rezultatul cumulativ al partidelor suveraniste era peste 30%. Iar acum câteva zile, Curtea Constituțională a României a intervenit în procesul electoral. Pare că s-a constatat că s-au făcut greșeli sistemice și serioase. 

Dacă trebuie să facem un rezumat și să înțelegem ce s-a întâmplat, dumneavoastră, cum interpretați toate aceste evenimente? Ce s-a întâmplat în România în ultimele două săptămâni?

Este vorba de balanța dintre statul de drept și democrație, pe care foarte puține guverne sau regimuri politice reușesc să o țină corect. Statul de drept înseamnă domnia legii. Și aplicarea legii, indiferent la ce situație și indiferent la ce persoană. Suntem toți egali în fața legii. Democrația înseamnă respectarea dorinței majorității, cunoscută prin intermediul instituțiilor abilitate, principala instituție democratică fiind Parlamentul.

În momentul în care se face rabat de la una dintre aceste două exigențe, balanța se înclină și este în detrimentul tuturor. Nu în detrimentul unora sau altora. Guvernul român nu a fost în stare să prevină și îndrepte deviația. Guvernul român a fost creat de o coaliție foarte ciudată, bizară, despre care lumea spune că ar fi convenit președintelui Iohannis, ca să-și asigure un mandat liniștit. Cel de-al doilea mandat al lui a fost un mandat fără probleme politice, fără conflicte, fără tensiune. Dar rezultatul a fost cel pe care vi-l spun.

În primul rând este vorba de declarațiile de tip fascistoid, cu trimitere la mișcarea legionară din anii ˈ30 ai secolului trecut, o mișcare antisemită, sau cu privire la mareșalul Antonescu, care a fost șeful statului român în perioada dictaturii militaro-fasciste, care a condus România în conveniență cu Hitler. Astfel de declarații elogioase au fost făcute mai demult de către unii candidați la președinție; le-a făcut și doamna Diana Șoșoacă, și domnul Călin Georgescu. Dar statul n-a reacționat, deși există o legislație care interzice astfel de manifestări: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii şi omenirii, Legea nr. 217 din 23 iulie 2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, precum și Legea nr. 157 din 2 iulie 2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului. Instituțiile abilitate nu și-au făcut datoria. Asta înseamnă să nu aplici legea. Sau să o aplici doar la anumite persoane, nu la altele. Asta înseamnă abdicarea de la statul de drept.

Pe urmă, faptul că s-au resetat alegerile, faptul că s-a făcut un calendar al alegerilor în așa fel încât să convină celor care erau la putere, este o încălcare a democrației. Pentru că s-a văzut clar că oamenii care conduc România nu sunt interesați de viitorul României, nu sunt interesați de educarea democratică a populației, sunt ghidați doar de propriilor interese. Și atunci au călcat în picioare principiile democratice cu cinism, în fața întregului popor. Asta ce înseamnă? Că ai un dispreț total și pentru popor, și pentru democrație. Asta s-a întâmplat.

Lucrurile astea nu aveau cum să ducă la altceva decât la această bâlbă penibilă. Întâi îl lași pe Călin Georgescu să candideze, nu sesizezi derapajele lui și nu iei măsuri cu privire la malversațiunea care s-au făcut în spatele lui pentru a-l aduce câștigătorul al primului tur. Și acum iei măsuri tardive, anularea primului tur al alegerilor prezidențiale – atât de tardive, încât în Australia și în Nouă Zeelandă începuse să se voteze pentru turul al doilea. Și statul anula turul întâi! Deci este absurd. 

Această situație absurdă se explică prin faptul că statul român nu este un stat funcțional. Este un stat disfuncțional. Este așa cum l-a numit președintele Klaus Iohannis, un stat eșuat. Nu a fost o simplă metaforă, în politologie există conceptul ăsta, „stat eșuat”. Un stat eșuat este cel care nu-și poate îndeplini funcție. Asta este foarte grav pentru un stat.

De ce a eșuat statul român?

Se întâmplă așa pentru că asta a fost moștenirea regimului ceaușist: un stat nefuncțional. De ce? Regimul ceaușist s-a caracterizat prin contopirea statului cu partidul. Partidul unic. România socialistă a avut un singur partid politic, Partidul Comunist Român. Aveam stat, dar statul era pur și simplu guvernat de partid, după criterii de partid și de către activiști de partid, care nu erau cei mai competenți în domeniul pe are îl conduceau. Ori, criteriile unei politici de partid nu coincid cu criteriile unui stat care trebuie să fie reprezentantul cetățenilor și să reprezinte interesul general. În toate discursurile oficiale se spunea așa: „politica de stat și de partid” sau „politica statului și partidului nostru”. Tot timpul, cele două erau pomenite împreună, iar unele instituții aveau dublă subordonare – de stat și de partid; nu am avut un minister al culturii, ci Consiliul Culturii și Educației Socialiste, „organ de partid și de stat”. A existat și cumulul de funcții cu dublă natură: președintele Uniunii Generale a Sindicatelor (UGSR) era și ministrul Muncii (!), iar primul secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) era ministrul Tineretului. Ceaușescu însuși a cumulat două funcții: Secretar General al Comitetului Central al PCR și Președintele României. La un moment dat, partidul a devenit mai important decât statul. Spre sfârșitul regimului, partidul ajunsese să fie  confiscat de două persoane, de Nicolae Ceaușescu și de soția lui, Elena Ceaușescu. Așadar, statul român era la discreția cuplului prezidențial, autoproclamați „geniile din Carpați”. 

Vă dați seama ce nenorocire? Statul era dizolvat în partid, iar partidul era concentrat în mâna cuplului Ceaușescu. Când au murit Ceaușescu și nevastă-sa, s-a dus și statul român. Și a trebuit să fie reinventat. Cei care au făcut-o au fost acuzați că au confiscat revoluția; de fapt, nu au confiscat nimic, ei au umplut un vid de putere amețitor. Cu cine? Cu o „oaste de strânsură”, cu ce am avut la îndemână. În primul rând, cu foști nomenclaturiști; când lumea s-a revoltat, s-a apelat la fiii acestora, la urmașii lor și, până acum, s-a mers pe același principiu ceaușist, amestecul dintre stat și partid. De altfel, era și principiul cel mai familiar pentru armata de funcționari ai statului. Deci, statul nostru, da, este slab și astăzi, pentru că instituţiile lui răspund la comenzi ale partidului, nu la cerințele obiective ale administrării puterii de stat; fiindcă decidenții sunt numiți după criterii de partid, nu după cel al competenței și responsabilității. S-a ajuns până acolo încât anumite instituții să fie antrenate în campania electorală a partidului de guvernământ.

Actualul partid-stat, care este Partidul Social Democrat (PSD), s-a infiltrat în toate instituțiile administrației publice – atât în administrația centrală, cât și în administrația locală. Unde te duci, dai de PSD-și. Mai nou, după alianța la guvernare cu liberalii, și de PNL, dar mai puțin.  Peste tot există acest capac pus peste societatea civilă, care se numește alianța PSD-PNL, peste tot te lovești de oamenii lor, clienții lor, oameni care depindă de ei, oameni care votează cu ei și care formează o clasă administrativă supradimensionată. Avem un aparat de stat supradimensionat pentru că interesul partidului-stat este să-și mărească aria electoratului.

Electoratul său este format în principal din funcționarii de stat și de partid, care lucrează pentru el și depind de el cu leafa și cu viața lor. Iată de ce spun că avem un fel de neo-ceaușism, un ceaușism fără Ceaușescu. 

E oribil. Și deprimant. De ce? Pentru că ceaușismul în sine a fost un neostalinism. Deci noi acum avem astăzi un neo-ceaușism, adică un neo-neostalinism. Iar stalinismul știm foarte bine că e un regim totalitar, nu are nicio legătură cu democrația.

La începutul discuției noastre ați menționat că e vorba de un dezechilibru legat de statul de drept și ați descris mai mulți actori care au contribuit la dezechilibrare. Între ei, pe de o parte, ați menționat și pe cei care îi laudă pe legionari, dar și acest partid comasat, care a devenit un nou partid-stat. Care e forța, sau care sunt protagoniștii politici sau sociali care pot contribui la restabilirea unui echilibru în societatea română?

ONG-urile și anumite partide care, din păcate, încă nu sunt în Parlament, pentru că legile sunt făcute în așa fel încât pătrunderea lor în Parlament să devină aproape imposibilă. Singurul partid reformator care a reușit să treacă de bariera asta a fost Uniunea Salvați România (USR), care este un partid nou în sensul că nu este înrobit acestei paradigme a partidului-stat. E format din oameni competenți, de oameni deștepți, școliți, care și-au avut școală la timpul lor, care nu și-au dat bacalaureatul la 40 de ani, care nu și-au inventat diplomele universitare, care nu au plagiat lucrări de doctorat. Deci e un fond uman mai sănătos, format din oameni care vor reformarea societății românești în sensul de modernizarea ei și de transformare în sensul valorilor Uniunii Europene, adică al valorilor civilizații occidentale. Problema e că acești naționaliști de care vorbeam îi bagă la pachet cu tot ce găsesc ei în „Occidentul satanizat”, inclusiv pedofilia și LGBT. Și spun că Uniunea Salvați România este satanică, este împotriva creștinismului. Asta face ca mulți români care îi cred pe ăștia să nu voteze cu USR.

Din fericire, au intrat în Parlament, sunt bine-mersi, dar din păcate, încă nu pot să dea tonul în politica românească.

Liderul USR, Elena Lasconi, a făcut multe gesturi către aspectul religios. A purtat cruce, a spus că vede în familie uniunea între bărbați și femei, și așa mai departe. Dar să vă contrazic: doamna Lăsconi nu a convins în unele aspecte legate de competența politică.

Bineînțeles, aveți dreptate. Odată pentru că ea nu corespunde cu opinia membrilor de azi ai USR, sau cel puțin a majorității. Este un fel de… cum să spun? În limba română există o expresie, “ca musca-n lapte”. Deci ea e picată în USR, a fost propusă lider în ideea că trebuie să fie cineva care să participe la alegerile prezidențiale într-o situație de criză a partidului, tocmai pentru a trage partidul în sus ca să intre în Parlament. Nu aveau purtător de imagine, nu aveau purtător de mesaj. Și au zis, „Dom’le, e plăcută, râde frumos, are un zâmbet plăcut, are vorbele la ea, hai să o punem pe ea, e femeie, s-ar putea să câștige sufragiile femeilor, măcar ale feministelor. Și atunci, hai să o punem în fruntea partidului”.

Dar să nu credeți că Elena Lasconi rezonează cu concepțiile partidului. În plus, dă dovadă de aceeași ipocrizie care se vede la partidele clasice, la PSD, la PNL și la altele care… Fățărnicia asta este inacceptabilă. De dragul de a câștiga voturi, ajunge să spună orice. E o vorbă românească, „Să dai mâna cu dracul până treci lacul”. Deci dai mâna cu oricine. Faci pactul faustic. Ea a făcut pactul cu naționalismul și cu biserica de dragul de a scoate voturi de la credincioșii ortodocși. USR n-a fost niciodată un astfel de partid. Nu a fost pentru împletirea  politicii cu religia, dar nici nu a promovat ateismul.

Masiva cruce de preot purtată în public de Elena Lasconi a avut rolul de a contrabalansa impresia că USR ar fi împotriva religiei. Dacă mai țineți minte, când au fost investiți câțiva miniștri din USR în guvernul Cioloș, atunci când s-a depus jurământul ei au refuzat să jură pe Biblie. Au refuzat nu pentru că sunt atei sau fiindcă au ceva împotriva bisericii, ci pentru că sunt împotriva amestecul între politică și religie, între stat și biserică. În România există un alt principiu care nu se respectă și se încalcă: separarea statului de biserică. Prin Constituție, statul este despărțit de biserică. Din păcate, nici acest principiu nu este respectat. La noi, statul intervine peste tot, biserica intervine peste tot. Nu vezi inaugurare făcută de o instituție statală fără un sobor de preoți. De dragul atragerii de voturi. Adică e o formă de propagandă pentru a câștiga clasele populare. Care sunt numeroase. Dar asta nu înseamnă că există o credință sinceră în Dumnezeu. 

Decizia Curții Constituționale a fost comparată cu un fel de restartare a jocului politic. Credeți că e posibilă  o restartare al sistemului politic, în sensul cel puțin de cadre care sunt puse în frunte? Pentru că toată lumea a fost de acord că partidele au avut cadre foarte proaste pentru alegerile prezidențiale. Deci credeți că e posibilă o renovare din interior a sistemului politic, să zicem poate și cu o discuție internă a elitei politice?

Nu sunt capabili de discuție internă serioasă. Întotdeauna au spus că trag concluziile în urma alegerilor, că vor analiza rezultatele obținute și că vor trage concluziile necesare. Niciodată nu au mers până la capăt. Au schimbat 2-3 oameni la vârful partidelor și în rest au mers cum știau. Pentru că, pe de o parte, probabil că e o criză crasă de resursă umană, nu au de unde să aleagă alți oameni care gândesc diferit; pe de alta parte, cred că ei sunt incapabili să se vadă din afară. Ca să te poți vedea din afară, ca să te analizezi în contextul unei situații pe care o percepi în context, de sus, îți trebuie instrucție, îți trebuie cultură.

Înseamnă că trebuie să fii ori un om excepțional într-un domeniu profesional, unde ai experiența asta profesională care te face să gândești holistic, ori să fii un înțelept, un om de mare cultură. Nu, în clasa noastră politică nu există așa ceva. Au fost câteva cazuri de oameni care au intrat în viața politică și au ieșit repede – cei mai mulți au fost rejectați, de fapt, de sistem.

Au fost cazuri, când și-au obținut câte o situație penibilă ca să aibă pretextul să spună că îi dau afară din partid sau îi schimbă din funcția de funcția de ministru, cum a fost cazul lui Daniel Barbu, un istoric eminent, care la un moment dat a ocupat funcția de ministru a culturii. I-au făcut o înscenare cu niște indivizi care s-au legat de el în Centrul Vechi, îl știți foarte bine, și el s-a enervat, a avut o ieșire necivilizată și imediat vezi, doamne, nu merită să fie ministru al culturii. Doar un exemplu de piedici puse unor oameni care au venit cu altă viziune.

O altă persoană de acest tip este Andrei Marga, fost profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, fost rector al acestei universități, fost președinte al Senatului, un mare om de cultură, de formație germană, un om care gândește enorm, care are multe cărți, multe volume de istoria filosofiei, un om capabil să înțeleagă pe Jürgen Habermas și să scrie monografie a acestuia. Vă dați seama ce capabil este, Jürgen Habermas este greu de citit și de către francezi, și de către englezi, numai nemții îi înțeleg. E foarte greu de tradus. Și Andrei Marga a fost în stare să scrie o carte întreagă despre viața și opera lui Habermas. Ei bine, acest om nu a fost lăsat să termine o reformă a educației, începută în calitate de ministru al Educației.

Iar acum, de curând, când a avut o opinie separată în ceea ce privește războiul din Ucraina, au sărit pe el și l-au acuzat de tot felul de lucruri urâte, de trădare de țară, de ramolisment și de alte lucruri – cine? Niște indivizi care nu-i vin nici până la genunchi din punct de vedere academic. Pe lângă el sunt niște nimeni. Dar erau pe funcții. Unul dintre ei, fiind chiar pe funcție de Ministrul de Externe a României, îi reproșa că a vorbit în nume propriu, ca și când ar fi avut o funcție ministerială. Nu avea nicio funcție. 

Dacă înțeleg corect, sunt diferite tipuri de elite în România, ca și în multe alte țări din regiune. Sunt elite formate mai mult în timpurile socialiste, când educația era mai bună și era mai dificil să-ți completezi educația. Și pe de altă parte, sunt și elite noi, care au „școala tranziției”, ca să zicem așa. Sunt mai bune, sau mai rele?

Domnul Mitev, să nu ne facem iluzii. Elitele noi sunt după chipul și asemănarea celor care îi selectează și îi cresc. Nu e mare diferență. E ca un blestem istoric. Din păcate, rămânem într-o paradigmă a românismului în care nu avem de-a face cu reacții autentice. Nici în ceea ce privește reacția democratică, nici în ceea ce privește respectul pentru tradiție sau pentru…

Totul este un fake. Iată de ce oamenii nu mai au încredere. Iată de ce 2 milioane de oameni au fost în stare să voteze împotriva sistemului. Din păcate nu și-au ales bine steagul sub care au defilat. Ei s-au aliniat sub steagul lui Călin Georgescu care propune o întoarcere în timp. O întoarcere în istoria României. 

Ori din punct de vedere filosofic, această întoarcere este o utopie. Nu poate avea loc și, din punct de vedere politic, s-au văzut deja ce încercări au existat și vezi Venezuela sau vezi Iranul. Iranul suferă revoluția condusă de Khomeini care vrea să instaureze ordinea califatului de la Mecca din urmă cu 1400 de ani codul lui Ali, ginerele lui Muhammad, în plin secol XX. S-a ajuns la dictatură, s-a ajuns la miliții populare, s-a ajuns la conducerea țării de către niște bande de analfabeți care aveau câte un Kalașnikov în mână. Genul ăsta de utopie, că întoarcem lumea înapoi, Hitler de fapt a făcut ca stat o întoarcere simbolică la Walpurgia, la Siegfried, la miturile precreștine ale germanilor. Mussolini a făcut o întoarcere la Imperiu, la Republica Romană, îl imita pe Cezar. 

Deci toate încercările astea de a întoarce istoria unui popor în trecut sunt jalnice. Deci ei au găsit un conducător, acest Călin Georgescu, care nu vede înainte, el vede înapoi. Și crede că se poate restaura o Românie legendară, care mă tem că nu a existat niciodată.

Oare acest moment în care domnul Trump vine la Casa Albă și când se va schimba, în curând, guvernul și în Germania, nu e un moment bun în care România să se înnoiască. Poate politic, poate în alte sensuri. Poate inclusiv în termenii de reforme în societate sau economică și așa mai departe. Oare nu e un moment bun de înnoire, adică de schimbare?

Nu. Momentul este bun, dar nu știu cu cine să schimbăm. Pentru că vedeți, aici este marea problema României. Că balanța asta dintre elite și popor nu e întotdeauna în favoarea schimbării. Poporul nu vrea schimbare. Poporul are o ideologie de-asta, de tip autohtonist, suveranist, pentru că poporul este educat de propaganda comunistă, de filmele istorice făcute de celebrul Sergiu Nicolaescu – despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu, despre daci și romani, filme care au construit o mitologie a genezei poporului român, o etnogeneza eroică, toți românii, școliți sau neșcoliți, au văzut cu ochii lor cum dacii i-au învins pe romani, apoi romanii au cucerit Dacia și s-a născut minunatul popor român. Această mitologie continuă să fie în mintea foarte multor români. V-am mai spus dumneavoastră cu altă ocazie,  în cei 40 de ani ai regimului comunist, au venit de la țară la oraș 8 milioane de oameni. Deci 8 milioane de oameni care veneau dintr-o incultură istorică și politică, au venit la oraș unde au dat peste filmele lui Sergiu Nicolaescu și manualele de istorie comuniste. Ce să știe? Au știut că românii sunt extraordinari, sunt sarea pământului, sunt viteji, sunt ospitalieri, că regele Mihai a trădat și a fugit din țară cu tablouri scumpe la el, cu bogății, numai lucruri false date de istoriografia comunistă, istoriografia ceaușistă, ca să fim mai riguroși.

Deci e greu să faci o astfel de masă de oameni să voteze un candidat, de exemplu, cum ar fi Mircea Geoană. Mircea Geoană, care e un om pregătit, care a făcut școala la vremea lui, care are relații internaționale, care a lăsat o impresie foarte bună și la Washington ca ambasador al României în America, a lăsat o foarte bună impresie la NATO ca secretar general adjunct, care e cunoscut în lume, ar fi foarte bun pentru președinte al României. Dar cine să-l voteze? Că la țară cred că nu-l știe mai nimeni. Pentru că avem o jumătate din populație în mediul rural. Asta e problema României: deficitul de modernitate, care se manifestă ca deficit de urbanitate, ca deficit de industrializare, ca deficit de mentalitate democratică.

Mircea Geoană a fost singurul candidat care a spus că susține apropierea României de Triunghiul de la Weimar, adică aceste trei țări, Franța, Germania și Polonia, care acum sunt nucleul Uniunii Europene. Dar pe de altă, parte parcă au avut loc prea multe atacuri împotriva lui. El însuși a făcut niște greșeli serioase. Cumva n-a fost dorită candidatura lui?

Nu a fost dorită. Pentru că a spus că vrea să reformeze sistemul politic. Adică și-au dat seama că ei nu vor mai avea poziții pe care le au. Și-au pus toate tunurile pe el. Și-au pus tunurile la modul abject. Pentru că nu s-au legat nici un moment de ideile lui programatice. Nu s-au legat. A avut un proiect de societate, a avut o carte publicată. Aveai ce să discuți cu el… Nu a fost lăsat să vorbească, de câte ori a fost invitat. Era luat cu cumnatul lui care a fugit din țară urmărit de justiție, de lucrare de doctorat dacă a fost sau nu a fost plagiată.

Deci numai cu aceste mizerii care țin de viața lui personală și de viața familiei. Nu de proiectul de țară. Pentru că ceilalți nu aveau proiect de țară.  Dacă ar fi intrat în dialog cu Mircea Geoană, ar fi fost dezavantajați.

Există parcă și o suprasensibilitate la subiectul, numit “Rusia”. La noțiunea, la ideea de Rusia. Cât de bine înțelege societatea românească ce înseamnă Rusia și cât de adevărat este că Rusia e mereu împotriva oricărui lucru care e bun pentru România? 

E o anumită exagerare aici în atitudinea față de Rusia, dar vreau să vă spun că experiența istorică a poporului român confirmă faptul că Rusia nu i-a adus nimic bun sau aproape nimic bun. Părerea mea e că nu e chiar așa. De pildă, în timpul Regulamentelor organice, în prima jumătate a sec. XIX (1829-1834), au existat reforme importante făcute Pavel Kiseleff, un fel de guvernator al țărilor românești. Pe urmă, dacă vreți, vă dau un amănunt cultural – limba franceză a fost adusă în România ca limbă de salon, de bon ton, de limbă culturală a elitei, de ofițerii ruși, nu de francezi. Vă mai spun un lucru pentru care multă lume care gândește și vorbește din clișee ideologice m-ar acuza. Eu vă spun că și acea literatură sovietică, care era în mare parte proletcultistă, a avut un rol educativ. Romanele educative, morale, au prins bine generației respective. Eu am prins altă epocă, dar am găsit niște cărți în biblioteca mamei mele. Eu știu, „Povestea unui om adevărat”, „Așa s-a călit oțelul”, „Pe Donul liniștit”. Erau niște titluri celebre în literatura sovietică, dar erau foarte educative. Eu am citit doar „Tânăra gardă” a lui Fadeev despre niște adolescenți care luptau cu ocupanții naziști, dar cartea aia m-a făcut să fiu patriot și să mă gândesc cum să-mi servesc țara mai bine. Deci, faptul că a existat o literatură sovietică tradusă din limba rusă, acum e prelucrat negativ, că eram o sub ocupație rusească. Da, eram sub ocupație sovietică, dar romanele alea nu au prins rău, au prins bine.

Să nu mai vorbesc de traducerile din mari poeți, din Maiakovski, din Esenin, din Ahmatova, din mari scriitori, ca Ilia Ehrenburg, cel care a scris „Arde Parisul?”. Deci, erau mari autori pe care i-am cunoscut grație ocupației sovietice. Unele filme sovietice, cum au fost „Zboară cocorii”, „Copilăria lui Ivan” sau „Crucișătorul Potemkin” sunt recunoscute astăzi ca fiind capodopere ale cinematografiei mondiale. Deci nu au fost numai lucruri rele, au fost și bune, însă românii nu mai țin cont de asta, și nici nu mai țin minte. Când vorbesc de ruși, ei se gândesc la ocupație sovietică și nu mai pot să gândească altfel.

Dacă Rusia e factor negativ în România, de ce relațiile româno-ungare sunt atât de bune, având în vedere că și Orban e acuzat că e pro-rus?

Da, este aceeași ipocrizie și duplicitate de care vorbeam, la politicienii români. Sunt în stare să se pune bine cu oricine numai ca să aibă avantaje. S-au înțeles bine și cu Orban, au relații bune cu Budapesta, ca să aibă liniște în țară. Apropo de UDMR. UDMR-ul fiind un fel de cui al lui Pepelea al Budapestei în România. Deci, dacă se supără pe noi, activează UDMR-ul, care începe să ceară autonomie teritorială.

Dacă am observat corect, elitele românești de politică externă, cel puțin cu care uneori interacționez, cred că România ar trebui să joacă un rol mai important în regiune. De ce nu se întâmplă acest lucru? Și care sunt, în opinie dumneavoastră, politicienii, liderii, care pot realiza o astfel de creștere a importanței României în afara insulei despre care vorbesc românii, “o insulă latină într-o mare de slavi”?

Nu avem oamenii necesari. Pe vremea lui Ceaușescu, atunci când exista o politică externă românească, am avut niște personalități în politica externă. Am să vă dau exemplu pe Mircea Malița. Era un matematician de frunte, care a lăsat urme în matematica mondială. Pe urmă, era și filosof. A semnat multe volume de înțelepciune care educau masele, pentru care a și primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1975); a publicat o serie de volume „Aurul cenușiu”, cu referire la mintea umană, la materia cenușie, la creier, care vorbesc despre cum ar putea și cum ar trebui să arate România în viitor, până în anul 2000. Deci era un om cu proiect, avea un proiect de societate. Un om de o diplomație extraordinară, motiv pentru care a fost numit de Ceaușescu ambasadorul nostru în Statele Unite ale Americii. Deci un astfel de om a lucrat pentru diplomația românească. A fost și ministru al educației (1970-1972), funcție în care a făcut foarte multe lucruri bune, la acea vreme de-a dreptul vizionare: a promovat studiul limbilor străine occidentale, studiul informaticii, dezvoltarea departamentelor de matematică și informatică, a susținut introducerea conceptului de „management” în locul celui de „conducere științifică”. Un astfel de om era o personalitate care putea să reprezinte țara, să aibă greutate când intra undeva și care putea să negocieze în favoarea României. La ora actuală, noi nu avem un astfel de ministru de externe, și nici echipele din Ministerul de Externe nu sunt suficient de pregătite pentru diplomație și, mai ales, pentru ceea ce se numește „diplomație publică”, adică un fel de relații publice internaționale, care să promoveze imaginea țării prin toate mijloacele, pe toate căile.

După cum afirmă Călin Georgescu, Mircea Malița a fost mentorul lui…

Se laudă. Dacă ar fi fost mentorul lui, Călin Georgescu nu mai cita acum din legionari. Scuzați-mă! El se laudă fiindcă a stat pe lângă el o perioadă, nu se știe cât timp. E ușor să spună “Când ieșeam de la el, de fiecare dată când ieșeam pe ușă, îmi spunea să fiu demn”. Bravo, sună frumos. Dar asta lasă de înțeles că a fost 200 de ori la Mircea Malița și de fiecare dată îi se spunea așa. Poate că a fost doar de două ori. Și de fiecare dată i-a spus să fie demn. Poate că odată s-a dus să-i ducă mapa uitată la cabinet, altădată s-a dus să-i ducă un plic. Scuzați-mă! Mentoratul pe care l-ai avut se vede altfel: prin modul tău de gândire, prin stilul tău cognitiv, prin stilul verbal. Lui Georgescu i-a rămas doar stilul vestimentar. Stilul lui de a vorbi, de a gândi, de a se comporta al lui Călin Georgescu nu arată ca ale unui ucenic al lui Mircea Malița. Malița nu vorbea așa, cu fraze scurte și sentențioase: „Apa nu se impozitează. Apa e de la Dumnezeu. Dumnezeu nu se impozitează”. Malița nu și-ar fi sintetizat proiectul de societate în trei cuvinte, „Hrană, Apă, Energie”. Ăsta nu-i proiect de țară, e un slogan.

Sa vorbim un pic despre luptă împotriva legionarismului, care acum devine actuală. Oare nu e o tendință foarte prezentă în întreaga societate română? PNL, de exemplu, avea un candidat de primar al Bucureștiului, care era legionar. Biserica Ortodoxă Română a canonizat în anul acesta trei sfinți legionari. Șamd. Deci cât de mult aceste măsuri care sunt luate acum, în contextul reacției sociale la ascensiunea legionarismului, vor putea fi aplicate? Cât de mult vor reuși?

Da, din păcate, nu sunt optimist în privința asta. Pentru că încă nu ne putem da seama care este ponderea celor care gândesc, de fapt, ca niște neolegionari. Ne e foarte greu să ne dăm seama. Impresia mea, deocamdată doar o impresie, este că în toate instituțiile statului există oameni care gândesc așa. Și că Georgescu nu ar fi ajuns în pole position în campania electorală dacă nu ar fi beneficiat de complicitatea unor instituții ale statului, inclusiv a unor servicii secrete. Sunt convins că în servicii secrete există oameni care gândesc așa, pentru că așa au fost educați sub Ceaușescu, iar Georgescu gândea în această paradigmă, naționalistă.

După Revoluție, Adrian Păunescu a povestit că într-o discuție privată cu Ceaușescu a venit la vorba despre un poet, Radu Gyr, care fusese legionar. Păunescu, circumspect, îi spune lui Ceaușescu: „Era talentat, dar a fost legionar”. Dictatorul i-a replicat: „Măi, Păunescule, ține minte de la mine: printre legionari au fost și mari patrioți”. Așadar, Ceaușescu avea simpatie pentru „marii patrioți” din mișcarea legionară; el îi dădea la o parte pe criminali și îi scotea în față doar pe „marii patrioți”, adică pe naționaliști. Asta arată că, de fapt, paradigma culturală și/sau ideologică în care a gândit și a acționat dictatorul român a fost de tip naționalist, autohtonist, suveranist. În aceeași paradigmă au fost formați și cei din serviciile secrete

Mulți pot să considere acest lucru normal: „e bine, fiindcă ofițerii de informații trebuie să fie mari patrioți, să servească interese statului”. Așa este, dar nu la modul ăsta legionar. Pentru că în modul legionar de gândire și acțiune era irațional, era… legionarii aveau cultul morții și au ajuns la crimă. Ori, eu mă tem că o victorie a unui personaj de genul ăsta, cum e Georgescu, ar scoate la suprafață astfel de oameni, ar apărea de te miri unde oameni care gândesc așa și care ar prinde curaj, s-ar da pe față și s-ar organiza, poate că ar deveni mișcare și politică de stat. Așadar, teama mea și a multora care cunosc istoria românilor din secolul trecut, vine din faptul că încă nu știm câți sunt. Eu, unul, bănuiesc că sunt mult mai mulți decât se crede. 

Așa cum a fost, de fapt, în anul 1941. Așa cum arată istoricul Aurică Simion în cartea sa „Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941”, publicată în 1976, la celebra rebeliune din ianuarie 1941, legionarii au fost sprijiniți de instituții ale statului, de angajați ai acestora, care simpatizau cu ei. Legionarii n-aveau cum să ajungă în piața Palatului Regal și să tragă asupra palatului dacă nu ar fi fost sprijiniți pe parcurs, de când au plecat din diferite părți ale României, când s-au urcat în tren cu armele la ei iar funcționarii de la Căile Ferate Române s-au făcut că nu văd, i-au dus la București trecând cu trenuri speciale prin gări cu semnalul dat pe verde și așa mai departe. Au avut colaborarea unor oameni din CFR, poliție, jandarmerie, servicii secrete. Vedeți care e pericolul?

Georgescu e acuzat că e legat de Rusia. Se poate spune că în interiorul serviciilor românești are loc o luptă între Vest și Rusia, dacă simplificăm, sau e o altă divizie? Cum ați defini această falie?

Aveți dreptate. Cele două se pot suprapune. Cei care sunt pentru autohtonism și patriotism- naționalism sunt cu Rusia, pentru că paradigma de gândire este aceeași. E paradigma ortodoxă, care susține că noi suntem paznicii credinței adevărate, iar Occidentul, unde există biserică romano-catolică și biserică protestantă, e satanizat. Se consideră ca cele două biserici au trădat „adevărata credință” (orthódoxos = credință dreaptă) și atunci se bucură foarte bine cu această mentalitate de Mama Rusia și de România Mare și de niște lucruri de-astea care țin de o gândire simbolică; paradigma național-ortodoxă stă pe o filozofie tacită, pe care nu toți adepții ei o conștientizează, dar pe care o decodifică sociologul Ilie Bădescu, un reprezentant de frunte al acesteia: că națiunea este deasupra evoluției istorice, e un fel de constantă universală: orice s-ar întâmpla, națiunea rămâne națiune. Ea este  o constantă a evoluției istorice și e deasupra istoriei, e anistorică. Ethnos-ul e deasupra antropos-ului, ethnos-ul este veșnic și ne definește ca popor.

Această idealizare înseamnă să pui națiunea lângă Dumnezeu, care și el este etern și imuabil (nici el nu se schimbă). Teologii spun că unul dintre păcatele cel mai grave din creștinism este filetismul – să-ți faci din națiune un Dumnezeu fals și să-l pui alături de Dumnezeul cel viu și adevărat. În momentul ăsta ai alunecat de la Cuvântul lui Dumnezeu, care îi consideră copii ai lui pe toți oamenii care cred în El și în Fiul: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan, 3:16). Ori, asta fac și naționaliștii ruși, asta fac și naționaliștii români și probabil că și cei sârbi, cei bulgari și cei greci, pentru că paradigma este aceeași: împletirea etnicității cu credința, împletirea idealului național cu idealul mânuirii. 

Cum credeți că se numește cel mai mare lăcaș de cult din România, care a fost inaugurat de curând? Catedrala Mântuirii Neamului. Pe această credință a stat și politica bisericii ortodoxe, care tot timpul s-a împletit cu istoria acestor popoare. Într-adevăr, la un moment dat ea a fost un factor de identitate etnică, a contribuit la formarea conștiinței de neam a acestor popoare și a participat la lupta lor de eliberare națională. Dar acest moment a trecut, iar bisericile ortodoxe au rămas cu pretenția că fără ele, aceste popoarele sunt pierdute. Motiv pentru a participa, mai mult sau mai puțin direct, la viața politică. 

Nu credeți că când Trump e din nou în Casa Alba, exact acest curent de care vorbiți va fi în creștere? Mie mi se pare că se potrivește ideologic?

Da, da! Asta spun și analiștii occidentali, care vorbesc de „efectul Trump”.

Ce va însemna acest efect pentru România?

Va însemna câștigarea alegerilor dacă le faci libere. Iată de ce Bruxelles-ul are grijă să stea cu barosul deasupra noastră ca un fel de sabie de-a lui Damocles, da? Pentru că așa s-a întâmplat și cu anularea alegerilor. Să fie clar, a fost o intervenție foarte dură din partea Bruxelles-ului. Liderii Uniunii Europene le-au zis liderilor români: „Faceți orice și opriți-le!”. „Păi da, dar legea nu ne permite, încălcăm Constituția”. „Încălcați-o!”. 

Mai trebuie să zic de ce. Pentru că temerea celor de la Bruxelles se vede altfel. Nu ca la noi, că își pierd scaunele. La ei e vorba de faptul că slăbește flancul estic al Uniunii Europene, care stă pe o anumită paradigmă – piață globală, corporații transnaționale, România una dintre piețele ei. Aici au și baze militare NATO, pentru o eventuală replică spre Rusia. Și cum adică? Să vină niște suveraniști care spun că ei vor să renegocieze contractul cu Occidentul și că nu vor război în Ucraina? Imediat s-au temut de treaba asta. Deci ei au gândit-o în interesul european. Ai noștri o gândesc ca interes de clasă – o clasă politică .

Atunci vă așteptați ca în condițiile în care Trump și Uniunea Europeană vor avea diferite interese în România, să se amplifice un conflict intern în România?

Asta se și întâmplă. În România se desfășoară o confruntare între Uniunea Europeană și… 

Asta va dura tot timpul mandatului Trump, sau cum?

Nu știu. Nu-mi dau seama cât va dura. Dar în orice caz, conflictul s-a manifestat mai întâi aici, pentru că România este primul stat din Uniunea Europeană care a avut alegeri. De aceea, România este primul stat în care se experimentează. E poligonul de încercare. Aici se experimentează această luptă între curentul localist, izolaționist și curentul universalist, globalist al Uniunii Europene.

Bine. Să conchidem cu acest lucru. Să zicem că sunt două ipoteze – una pozitivă și una negativă despre ce vă urma în România. Puteți descrie versiunea pozitivă a ceea ce vă urma? Va putea urma și versiunea negativă?

Nu știu. Mi-e greu să spun. Ipoteza pozitivă ar fi să se instaureze, în sfârșit, un regim democratic și să se respecte statul de drept. România să fie condusă de niște oameni înțelepți, care chiar gândesc democratic, nu doar să prefac, să se termine odată cu ipocrizia. Pentru că ipocrizia vine din faptul că noi nu aplicăm legea. Dacă nu aplicăm legea, ne prefacem că suntem împotriva anticorupție, dar în fapt ne salvăm rudele, iar Dragnea voia să salveze pe el însuși, schimbând legile justiției. Deci sper să scăpăm de discursuri de-astea amăgitoare. Dacă trecem pe aplicarea corectă a legii, renunțăm și la ipocrizie. Daca renunțăm la ipocrizie putem să construim o democrație solidă. Mai incipientă, dar autentică. Nu ca acum, originală și neautentică. .

În România trăim în plină “democrație mimată”. Este titlul unei cărții publicate în perioada interbelică de Mattei Dogan, politolog francez de origine română, care are o carte, „Democrația mimată”, despre istoria democrației interbelice în România. Și arată că de fapt nu era democrație, era o „dictatură de catifea”. Asta este acum regimul din România. De-aia este grav când pe mine nu m-au surprins măsurile astea de anulare alegerilor, fiindcă este exact aceeași metodă de a gândi și de a acționa. Și nu întâmplător oamenii au votat cu Georgescu. S-au revoltat împotriva ipocriziei, hoției și minciunii, manipulării și demagogiei; i-a indignat sentimentul că sunt tratați ca oameni de mâna a doua, că sunt folosiți, disprețuiți și mințiți.

Dacă îi scoatem pe neo-legionari, care au profitat de moment și care nu sunt majoritari, constatăm că cea mai mare parte a celor care l-au votat pe Georgescu au votat împotriva sistemului. Un sistem ipocrit, mincinos, egoist, care nu se gândește la oameni, se gândește doar la el însuși, la slujitorii lui și care a alungat din țară 4-5 milioane de români, plecați în căutarea de locul de muncă, dar nu numai: mulți români au emigrat din revoltă morală, din silă pentru un sistem surdo-mut, care nu-i aude și nu le vorbește.

Bine, să vă întreb din nou: care e această forță socială sau segment din societate care poate iniția și realiza o schimbare? 

ONG-urile. Vă spun, domnul Mitev, umblu prin țară destul de mult și văd ce se întâmplă, mă întâlnesc cu fel de fel de oameni și văd sub ochii mei acțiuni, activități și tendințe încurajatoare. Este incredibil ce forță are societatea românească de jos, de la firul ierbii. Are o forță extraordinară de renaștere, de reorganizare. 

Se pare că societatea românească a ajuns într-o etapă a evoluției istorice în care se poate declanșa o modernizare de jos în sus, nu ca aceea declanșată de guvernele revoluționare de la 1848, care au crezut că vor putea moderniza cele trei țări române de sus în jos – proiect care încă nu a fost finalizat. Cred că trebuie să mai avem puțină răbdare, fiindcă fiecare societate are o curbă a învățării, o curbă a dezvoltării, deci și societatea românească se poate manifesta, până la urmă, atât de puternic încât să oprească efuziunile birocratice și polițienești ale statului. Statul nostru e un stat birocratic, adică anti-social, care aceționează adesea împotriva societății civile, împotriva cetățenilor săi. Este mai prietenos cu corporațiile transnaționale decât cu propriii cetățeni. Birocrația înseamnă, de fapt, un sistem care se autonomizează și care funcționează numai de dragul lui însuși, doar pentru sine.

Ethosul birocratic a fost definit sociologul american Wright Mills: este mentalitatea pentru care oamenii sunt transformați în cifre. Birocrații și tehnocrații nu văd problema umană care se află în spatele unei probleme tehnice. Ei văd doar cifrele din coloane și linii. Dacă li se închide tabelul, sunt mulțumiți.

Asta e ethosul birocratic. Pierzi omul din vedere. Acest gen de conducere a societății poate fi contrabalansat de oamenii ăștia, care lucrează în ONG-uri. ONG-istul este un tip uman cu totul aparte, foarte diferit de politician. E un om care pune suflet în ceea ce face și care chiar crede în cauza pentru care militează.

Foto: Dumitru Borțun (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author