Andrei Marga: Partidele românești trebuie reformate. Dacă se continuă cu segregarea între ”pro-europeni” și ”suveraniști”, nu se va ajunge nicăieri

Vladimir Mitev

Andrei Marga este licențiat în Filosofie și Sociologie și și a obținut doctoratul în Filosofie cu o teză despre „Teoria critică a școlii de la Frankfurt” (Herbert Marcuse). S-a specializat în Filosofia contemporană în Germania Federală și în SUA. Profesor de filosofie contemporană și de logică generală, Andrei Marga a fost cel mai longeviv rector al Universității Babeș-Bolyai (1993-2004 și 2008-2012), ministru al Educației Naționale în guvernele Ciorbea, Vasile, Isărescu, ministru al Afacerilor Externe în guvernul Ponta1, președinte al Institutului Cultural Român. 

A fost ales în conducerea unor organizații și instituții internaționale (European University Association, United Nations University in Tokyo; CEPES-UNESCO, Magna Charta Observatory, etc.) și a fost numit consultant al unor instituții culturale și universitare în China, Vatican, Germania, Ungaria, Austria. A fost rectorul român cel mai ales în conducerea unor organizații internaționale. A susținut semestre de cursuri și seminarii, ca profesor invitat, la Universitățile din München (LMU), Viena, Montpellier („Paul Valéry”), Ierusalim (Universitatea Ebraică), București.

Domnule Marga, dacă-mi permiteți să începem cu acest lucru. Avem alegerile prezidențiale încheiate. Căștigătorul este clar. Dumneavoastră cunoașteți foarte bine relațiile internaționale, fiind și fost ministru de externe. Puteți pune victoria lui Nicuşor Dan și pierderea lui George Simion într-un context internațional?

Andrei Marga: Sunt multe de spus, dar aș începe cu aceste alegeri. Din nefericire, ele au avut o istorie care a ridicat multe semne de întrebare.

Alegerile acestea au fost concepute de liderii a două partide – PSD și PNL, ca o organizare încât să fie împiedicată alternativa politică și să aibă loc consolidarea puterii celor două partide pentru zece ani. Ceea ce spun este bazat pe documente. 

Alegerile au fost amânate de la data la care ele trebuiau să se țină. Mă refer la alegerile prezidențiale. Ele trebuiau să aibă loc în toamna anului 2024. Or, alegerile s-au amânat, încât, între altele, a trebuit să fie scos în forță din Cotroceni fostul președinte – căruia i se încheiase demult mandatul, dar care lupta din răsputeri pentru un rol influent.

Atunci s-a petrecut și altceva care nu se face într-o democrație ce se respectă – o comasare de alegeri. Cu toate că s-a specificat de la Comisia Europeană că n-ar trebui comasate europarlamentarele cu alegeri locale, alegerile europarlamentare au fost comasate forțat cu alegeri locale, ca nu cumva opoziția să câștige.

Alt moment penibil a fost anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, din 24 noiembrie 2025, în mod ilegal, după ce au fost validate de Curtea Constituțională. Anularea a stârnit multe discuții. Pe bună dreptate, deoarece nu este legal și nici tradiție anularea de alegeri din motiv că celor care decid nu le place câștigătorul. 

Apoi s-a confecționat o alternativă propagandistică falsă, având ca miez opoziția între ”pro-europeni” și ”izolaționiști”, ”antieuropeni”, ”antioccidentali” etc. Este o distincție care, după părerea mea și după părerea majorității covârșitoare a românilor maturi, nu rezistă. Căci nu există un curent „antieuropean” nici în România, cum nu este nici în Bulgaria, nici în alte țări. Dar s-a mers pe această distincție tranșantă, chiar dură, și evident demagogică și eronată. 

Or, se știe din logică că, atunci când alternativa nu este adevărată, nu poate rezulta ceva concludent. Și s-a ajuns la „câștigătorul” care este. România a trecut astfel de a cincea ediție de alegeri prezidențiale cu competitori tot mai nepregătiți, în care în finală mai puțin pregătitul devine câștigător. Din nefericire, competiția prezidențială din România, în loc să pună în mișcare personalități veritabile, de încredere și responsabile, s-a degradat tot mai mult cu trecerea anilor.

Nu discut acum un fapt care s-a petrecut în finala alegerilor prezidențiale. Și anume, că foarte mulți concetățeni s-au plâns că sunt amenințați că vor fi dați afară de la serviciu, dacă nu votează cu un anumit candidat.

În sfârșit, după toate regulile statisticii, un candidat care a avut 41% din voturi în primul tur nu poate fi ușor ajuns de unul cu 21% dintre voturi. Dacă alegerile sunt curate! Or, în aceste alegeri s-a petrecut și încălcarea regulilor statisticii. Cum? Vă dau un exemplu, ce rămâne emblematic: într-un sat, la primul tur, care, știm, măsoară recunoașterea de către alegători a valorii candidaților, candidatul „coaliției” autointitulate „proeuropene” a avut 12 (douăsprezece) voturi. La turul al doilea, în acest sat candidatul „oficial” a căpătat 2400 (douămiipatru sute) de voturi, satul având o populație mică. Absurd! Iar acest absurd a fost în multe sate și orașe, din toată țara.  

Dar ca să sintetizez – alegerile prezidențiale din România anului 2025 sunt legate de fapt reprobabile, nefericite, după părerea mea. Încât ele trebuie judecate, așa cum propuneți, în coordonate internaționale.

Luând în seamă toate datele, părerea mea este că alegerile prezidențiale nu schimbă poziția României în vreun fel. România este țară membră a Uniunii Europene, este parte a Alianței Nord-Atlantice, ca și Bulgaria, ca și alte țări. Desigur, aici nu sunt schimbări. 

Dacă este să discutăm mai larg, atunci trebuie spus că, din nefericire, în România nu s-a lucrat, nici măcar în campania electorală, la a elabora pozițiile României în contextul international și a le discuta cu cetățenii. Ținând seama de faptul că lumea nu se reduce la Europa, Europa nu se reduce la Uniunea Europeană! Și de faptul că suntem într-o lume în schimbare! Și că, în mod firesc, o țară își dezvoltă relații în mod suveran, conform intereselor ei, cu diferite țări. 

Ca să fiu clar, și atunci când am fost ministru de Externe am optat pentru a folosi oportunitățile și avantajele apartenenței la Uniunea Europeană și ale apartenenței la NATO de către România. Se poate observa pe ceea ce am decis și am întreprins. Dar am pledat, în același timp, pentru a normaliza relația României cu China, cu Rusia, cu Turcia, cu alte țări de pe diferite continente. Am fost și sunt de părere că România ar trebui să-și elaboreze în sfârșit o politică externă, ținând cont de toate aceste coordonate ale lumii și mai ales de schimbarea lumii.

Se știe că România s-a atașat aproape dogmatic de linia din politica internațională a lui Joe Biden. Dar, vedem bine, noul președinte al Statelor Unite, republicanii, pe bună dreptate, cred eu, au o altă linie de politică externă. România ar face bine – aceasta fiind una dintre recomandările mele – să facă rapid o joncțiune cu linia republicană reprezentată de președintele Donald Trump în America, dintr-un motiv foarte simplu: are loc o schimbare a lumii în raport cu tot ceea ce și-a asumat președintele Joe Biden, și, dătorită influenței lui, și-a asumat  neprecaut și actuala Uniune Europeană. Și eu cred că România ar trebui să fie sensibilă la această schimbare. 

În această zonă a politicii externe, cei doi candidați din finala prezidențială au avut orientări proprii. George Simion a fost mai adecvat în raport cu schimbările lumii. Și, desigur, în raport cu aspirația cetățenilor la a scăpa de un regim politic care a dus România în crizele de astăzi.

Ce schimbare ar fi avut loc în politica externă a României dacă George Simion ar fi devenit președinte? 

Andrei Marga: Nu ar fi fost nicidecum ieșirea din Uniunea Europeană, cum s-a spus! Știți bine, în campanii electorale se face multă propagandă. În România s-a făcut, cum am arătat, o propagandă excesivă, dincolo de fapte, pe o alternativă falsă. Nu a vrut nimeni sa scoată România din Uniunea Europeană sau NATO. Și repet, încă o dată, România nu are un curent care să ceară scoaterea din Uniunea Europeană, ieșirea din NATO și alte lucruri. Aceste obiective nu există.

Deci România n-ar fi schimbat aceste afilieri sale în politica internațională, că venea sau nu venea George Simion la conducere. Acum și cei care l-au atacat sub acest aspect recunosc că a fost un fals.

Două propuneri erau particulare, așa cum George Simion a declarat. Să trecem la cooperare mai directă, mai amplă cu Statele Unite ale Americii, în mod exact cu administrația republicană a lui Donald Trump. Și să folosim în beneficiul populației țării oportunitățile oferite de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea, inclusiv economică, a României. 

Să spunem onest: România folosește și acum – la rândul meu am pus problema aceasta deja la nivelul lui în 2012 – folosește prea puțin oportunitățile oferite de Uniunea Europeană. Aceasta datorită pasivității, lipsei de inițiativă, nepriceperii decidenților din administrația României.

Dacă miza era că România să fie suficient de emancipată, elitele ei să folosească mai mult oportunitățile europene, dar și să aibă o mai mare independență în politică externă, cum vedeți atunci comportamentul lui George Simeon din campanie? Adică el s-a băzat pe un fel de răzbunare, a avut vorbe foarte agresive uneori la adresa oponenților săi, inclusiv a lui Nicușor Dan. Dacă, într-adevăr, era menită să se schimbe anumită configurația de putere în România, de ce nu am avut un președinte mai soft, mai inteligent, mai echilibrat?

Andrei Marga: După părerea mea, unul dintre neajunsurile alegerilor a fost faptul că, din nefericire, nici un candidat din finală nu a avut program, la propriu. Listele de obiective nu sunt deja programe. Ceea ce în România actuală candidații prezintă de obicei ca programe, să fim lucizi, sunt niște preluări de idei din atmosferă. Un program politic înseamnă altceva. 

În plus, nici unul dintre cei doi candidați nu era prevăzut pentru a concura la alegerile prezidențiale. Unul nu a vrut să mai candideze, iar celălalt a fost pilotat, pe cât se știe, de forțe rămase obscure. Cei care s-au pregătit din timp să concureze la prezidențiale erau cei care au participat la primul tur, adică în 24 noiembrie 2024. Mulți dintre aceia erau, desigur, diletanți vădiți, dar câțiva s-au pregătit îndelung și aveau program. Aceasta este, însă, altă discuție. 

Cum s-au relaționat unul la altul cei doi finaliști, n-aș putea eu să răspund. Trebuie ei întrebați. Dar, din păcate, campania electorală din România n-a adus în discuție problemele mari, dificile, de larg interes pentru cetățenii. Superficială fiind, campania aceasta a și luat afinități politice declarate drept criteriu, în loc să examineze capacitățile candidaților de a exercita roluri publice. Te așteptai ca primarul general al capitalei să stăpânească problemele – nu a fost cazul, căci, așa cum recunosc și forțele politice care l-au propulsat, a fost primar fără rezultate. El a spus că poate învăța. Mai mult, s-au stimulat delimitări retorice, după ce s-au fixat două fronturi rigide de către „oficialii” statului actual: frontul așa-zișilor „pro-europeni” și frontul așa-zișilor „izolaționiști”. Cum am mai spus, o alternativă falsă!  

Personal am fost în patru guverne care au cuplat România la Uniunea Europeană. Ca ministru al educației naționale, am și închis primul capitol în negocierile României cu Uniunea Europeană – capitolul „Educație și formare profesională”. Am fost implicat în toate momentele de atunci ale „europenizării României”. Dar trebuie să spun că cei care acum pretind că sunt „pro-europeni” – o spun foarte direct, totuși, elegant, sper – nu au, niciunul, vreo contribuție și vreun merit la europenizare. Unii, cum se vede ușor, nici nu știu ce înseamnă să fi „pro-european” sau „anti-european”. Aceste lucruri stau în realitate cu totul altfel decât s-au pus în propaganda oficială a alegerilor prezidențiale din România recentă. 

Ați remarcat, pe bună dreptate, că dezbaterile erau rigide, iar raportările candidaților unul la altul dure. Este adevărat. Cultura argumentării este ignorată, oricum mereu trădată la „oficialii” care guvernează astăzi România. 

România de acum are nevoie urgentă acum de o discuție publică a problemelor ei și de soluții rapide la probleme grave. La ora actuală, România are indicatori care sunt absolut dramatici: economia este împinsă, cum spun economiștii, spre junk; se trăiește cotidian din împrumuturi externe; îndatorarea țării este cea mai mare din istoria ei; sistemul ei democratic este ceva jos, la limita dictaturii; nici o instituție nu funcționează conform sensului ei;  România este țara cu cea mai mare emigrație de cetățeni în timp de pace; ea este astăzi, din păcate, campioană în Europa la cel mai mic consum de cărți pe cap de locuitor și la analfabetismul funcțional. Nu mai vorbesc de ponderea săracilor, care urcă spre 32-35%, fiind, pe cât știu, record european. România trebuie să discute urgent aceste chestiuni.

România este o țară cu potențial, cu posibilități mari, dar rămâne, în continuare, prizonieră relei administrări. Aceasta problemă ar fi trebuit pusă în discuție în această campanie. Nu s-a pus, dar să sperăm că se pune în continuare.

Și acum, după campanie, vedem bine ce paradox penibil se petrece. În campanie s-a înjghebat coaliția partidelor care au dus România în crizele astea, iar aceste partide, toate, vor să rămână și acum la guvernare. Or, într-un sistem efectiv democratic, ar trebui să vină fără întârziere alternativa la guvernare. Vedem bine că năzuința și marea presiune este și astăzi, în primele negocieri, ca toate acele partide care au dus România într-o situație fără precedent de grea în istorie să guverneze.

Nu va da rezultate, pentru că problemele sunt dificile și nemulțumirile mari. Personal sunt preocupat de nemulțumirile concetățenilor, care rămân, în mod justificat, la tot pasul.

Puteți vorbi mai mult despre așteptările sale cu privire la această dinamică între forțele “pro-europene” și “forțele suveraniste”? Ce așteptați să se întâmple, având în vedere că avem 5.300.000 de votanți pentru sectorul suveranist?

Este clar că nici România, dar nici o altă țară, nu poate fi guvernată fără să integreze populația în mod democratic. Măsura rezonabilă ar fi să se deschidă problemele spre dezbatere publică onestă și cooperare la soluții în societate. Ca să rămânem lucizi, în societatea românească de astăzi sunt trei probleme mai grave decât celelalte, care trebuie rezolvate.

Prima vine din aceea că guvernele care au fost în ultimele decenii au angajat în servicii publice și au umflat aparatul administrativ cu noi și noi persoane pentru a satisface interesele diferitelor grupuri și pentru a le colecta voturile. Or, s-a ajuns la o situație în care oameni de slabă calificare decid, iar deciziile lor eronate se resimt. S-a ajuns la o vastă răsturnare a ierarhiei bazată pe merit în societate. De aceea am spus simplu, deja cu ani în urmă, preluând desigur o teorie de circulație internațională, că s-a intrat într-o situație de „stupidocrație”. Am și tradus în românește termenul și am spus că România este guvernată de „prostocrație”, chiar dacă nu pare elegant spus – care a inundat toate instituțiile ei. Această degradare administrativă, politică, culturală, cum vrem să o caracterizăm, poate fi observată acum în orice instituție, de orice fel, de la economie la universități și academii, din țară. Prea puțini oameni calificați iau deciziile actuale economice, juridice, sociale și de altă natură ale României.

În al doilea rând, în România este corupție care, din nefericire, a intrat în obișnuința prea multora. Corupția este mai extinsă ca oricând. Nu se poate merge înainte cu așa ceva. Cu această corupție, iarăși România merge la pierdere. S-a luptat contra corupției, dar s-a luptat sub conducerea unora ce-și datorau pozițiile corupției, încât „lupta contra corupției” în România a dus la o corupție și mai mare.

Și în sfârșit, aici îl citez pe unul dintre celebrii medici români, George Șerban, acum resident în afara țării, în România s-a extins mult minciuna. Se minte continuu, tot mai perceptibil, mai ales de către „oficiali” și propaganda lor. Cum am spus mai devreme, partide care au dus la toate acestea – răsturnarea ierarhiei valorilor și cultivarea unora slab pregătiți pentru funcții publice, corupția, minciunea  –  vor din nou să conducă România. Este riscant pentru că aceste probleme nu sunt rezolvate și ar fi doar o altă falsificare a situației.

Rezonabil ar fi acum să se încerce, cu toate forțele, revenirea la administrație onestă, la administrație calificată. La administrație care spune lucrurilor pe nume, care spune adevărurile împotriva lacunelor majore care sunt în societate. Și anume stupidocrația, corupția și extinderea minciunii.

Cum așteptați să aibă loc această negociere între diferitele tipuri de elite, dacă există această puternică polarizare în societate? În momentul în care deschizi o ușă sau o fereastră către adversarul, așa cum pare îndeamnă că ești trădător al tendinței tale. Deci cum se va putea realiza dacă societatea e ruptă în doi?

Andrei Marga: Da, aceasta este o bună întrebare. Opinia mea este că în acest moment, în care se văd foarte bine lacunele majore, în acest moment este clar că populația a respins partidele socotite „clasice”: niciunul din candidații partidelor clasice, liberale sau social-democrate, n-a intrat în finală. Văzând acestea, este clar că se poate ajunge la o asanare în România doar dacă se schimbă masiv aceste partide. Să spun direct – cu leadership-ul lor de la această oră nu se poate merge înainte. Nu pentru că nu place un ins sau altul, toți sunt, în definitiv cetățeni. Dar nu se poate merge înainte. 

O schimbare a partidelor, inclusiv la nivelul leadership-ului, va fi necesară. Altfel nu va merge. Partidele trebuie să fie mai mult decât niște asocieri de interese. Partidele respectabile sunt altceva. Partidele trebuie să se organizeze, să poată elabora politici. Trebuie începută o reconstrucție a instituțiilor politice, a partidelor în primul rând. 

Nu este posibilă asanarea în România actuală fără a chestiona pregătirea și atitudinea procurorilor și judecătorilor. Așa cum s-au prezentat instituțiile de drept ale țării în alegerile din 2024-2025 este evident că statul de drept democratic are aici mari neajunsuri. Or, nu este posibilă democrație fără respectarea dreptului și cultivarea lui.

Corelat, viața publică a României trebuie eliberată de ingerințele serviciilor secrete. Chiar și la alegeri mulți reclamă, pe bună dreptate, că degeaba se votează câtă vreme numărarea voturilor și rezultatele finale sunt controlate de serviciile secrete, aparent doar electronic, deci tehnic. Din nefericire, controlul este amplu.

Așa văd eu o revenire, o ieșire din problemele pe care, cel puțin parțial, le-am amintit. O ieșire din crizele care sunt în societate și repunerea în mișcare a energiilor cetățenilor. 

Dacă se va merge înainte, cum a și început deja, evident în afara problemelor reale ale țării, „câștigătorul” finalei prezidențiale, cu segregarea cetățenilor – că unii ar fi „pro-europeni”, alții „izolaționiști” –  nu se ajunge nicăieri. Eu sper să se renunțe la această stupiditate ce creează o falie în societate. Oricine știe că președinția României ar trebui să fie măcar conștientă și responsabilă. Dacă nu se înlătură segregările din viața României, nu se poate face nimic. Eu sper, încă o dată, că oamenii își dau seama de acest fapt.

Probabil ați observat că în noaptea alegerilor, adică seara Însuși Nicușor Dan a vorbit de faptul că partidele trebuie reformate. Dar nu a specificat cum face acest lucru. Și voiam să vă întreb ce poate face Nicușor Dan pentru a realiza ce vorbiți dumneavoastră – o înnoire a partidelor și a toate elitele politice din țară?

Andrei Marga: Nu îmi dau seama cum percepe el. Personal nu am avut vreo relație. Dar în administrarea țării trebuie aduși în față oameni care au o cultură instituțională, cultură în relații politice, în relații politice interne și internaționale. Oameni merituoși, străini, totuși de extensa corupție din societate. Soluțiile nu sunt deloc misterioase și ar putea fi asumate. 

Ceea ce contează acum este să se iasă și în România din ideea că o persoană care a câștigat concursuri școlare este capabil să rezolve probleme ale societății. Sau că un stil haiducesc de a face politică, în care totul atârnă de o persoană, mai dă rezultate! 

Și România, aceasta este teoria mea, are nevoie de o dezbatere publică urgentă, în care să se vadă care sunt vocile care propun ceva cu sens și soluții. Acele voci se cuvine să fie chemate la decizii. Spus mai simplu, România trebuie democratizată în profunzime ca să o putem scoate din crizele de la această oră.

Revenind la gândirea “suveranistă” despre politică externă, am observat o falie semnificativă pe subiectul Ucrainei. Adică există această opinie că Ucraina trebuie sprijinită și granița vestului să fie granita Ucrainei cu Rusia.

Dar din ce înțeleg există și altă opinie – că de fapt, poate România cumva poate să accepte o interacțiune cu Rusia? Puteți lămuri cum gândesc suveraniști despre Ucraina? Cum își imaginează interesul românesc cu privire la Ucraina?

Andrei Marga: Nu aș putea vorbi în locul altora. Și ei sunt mulți și diferiți. Aș spune însă direct că n-ar trebui cedat prejudecății după care Europa și lumea ar avea nevoie acum de noi „cortine de fier”. Ar fi o eroare tragică în consecințe! Eroare este și să se considere că o țară, oricare ar fi ea, luptă pentru Europa și „valorile europene” în numele celorlalte. Nici vorbă!

Războiul din Ucraina are cauze pe care cei mai buni și mai integrii istorici americani, germani, francezi le-au identificat cu acuratețe și nu are rost să se iasă din adevărul istoric. Se observă, de altfel, ușor că efortul continuu de a ieși din adevărul istoric nu face decât să prelungească războiul, să se distrugă masiv bunuri și să moară oameni degeaba.

În discuția despre Ucraina sunt în joc repere istorice, care nu ar trebui neglijate. Dacă vreți, vă dau rapid câteva, ca să vă dați seama cum privesc eu lucrurile.

Cel mai important romancier român, Liviu Rebreanu, fost subsecretar de stat în guvernul Iuliu Maniu, a spus în anii treizeci, când era deja alergia „Rusia este pericolul!”: haideți să vedem care sunt problemele de rezolvat cu Rusia, să le rezolvăm și să încheiem cu ele, încât rușii să nu mai fie neliniștiți că România are opțiuni împotriva lor, nici românii să nu mai fie neliniștiți că Rusia ar vrea să-i ocupe. Personal, cred că Liviu Rebreanu a avut dreptate. 

Și eu spun asta. O spun și dintr-un considerenț suplimentar: se apelează mereu propagandistic la „pericolul rusesc” ca să se rezolve tot felul de probleme de politică internă. Mai concret, ca să facă carieră tot felul de profitori! Or, aceasta nu dă rezultate pentru țările implicate și cetățenii normali care suntem fiecare. 

Desigur, din istorie știm că puterile și supraputerile nu sunt îngeri, că natura umană are carențe. Asta știm toți. Nu este nevoie să facem azi teorii pe treaba aceasta. Dar misiunea unei diplomații este să resolve dificultățile. Conflictualizarea nu rezolvă nimic și nu este pentru oameni calificați și maturi.

În legătură cu Ucraina, ca să fim clari, am cooperat foarte bine ca rector cu universitățile din Odesa și Kiev, am fost de multe ori în Ucraina. Am avut multe acțiuni, ca ministru al educației naționale al României,  și am fost numit de guvernul României copreședinte al comisiei de cooperare româno-ucrainiană de atunci, celălalt copreședinte fiind ministrul de externe al Ucrainei, în administrația președintelui Kuchma. Am elaborat proiectul reașezării Universității din Cernăuți pe o structură cu patru limbi de studii – ucrainiană, română, germană, ebraică, conform tradiției culturale a locurilor, care avea la un moment dat șanse. După aceea am fost delegat de Comisia Europeană să lansez programele universitare europene la Kiev. Este important ca toți să ne dezvoltăm nestingherit în această regiune – asta a fost și este și convingerea mea. 

Discuția privind situația din Ucraina evident trebuie lărgită până la maximum. Sunt prea multe voci, acum și „oficiale”, cu optici înguste și eronate în joc. Am căutat să promovez lărgirea în intervenții publice, iar una dintre cărțile mele recente, Pacea astăzi (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024) cuprinde intervențiile și concepția mea. 

Nu ascund nici aici că împărtășesc ceea ce administrația Donald Trump a avut în vedere – anume să se meargă până la capăt cu discuția asupra Ucrainei în vederea unei rezolvări durabile a situației. Ca să fim foarte clari, suntem în Europa Răsăritană și, mai mult, suntem în Europa după al doilea război mondial, fără tratate asiguratoare. Primul război mondial s-a încheiat cu tratate, al doilea prea puțin. Al doilea război mondial s-a încheiat, cum știm, cu Tratatul de la Paris (1947), care era tratat de stabilire a păcii. Or, un tratat care să regleze problemele rămase după război, inclusiv dificila problemă a frontierelor, răscolită dramatic de actorii războiului mondial, nu s-a mai adoptat. Există înțelegeri, acorduri etc., semnate ulterior, știm bine. Sunt deciziile luate în interiorul Uniunii Sovietice sub Hrusciov privind trecerea către Ucraina a administrării Crimeii. Sunt înțelegeri de la dezmembrarea URSS-ului – cum este memorandumul de la Budapesta (1994). Dar acestea nu sunt tratate și nici nu sunt, unele, ratificate.

Peste toate, trebuie spus, însă, că problema teritoriilor va trebui reglată într-o bună zi, căci de aici vin, vrem-nu vrem, multe dificultăți sau chiar probleme. Problema teritoriilor trebuie reglată cu calm, cu înțelegere reciprocă, dar trebuie reglată. 

Un președinte al Germaniei a observat profund că după al doilea război mondial, nici un reprezentant al vreunui stat n-a avut mandat să discute această problemă. Mai adaug un argument. Dacă ne uităm în tratatele încheiate de Germania federală sub guvernarea Brandt cu Polonia și Cehoslovacia observă că acolo se spune că cele două părți recunosc frontierele, până la reglementarea „finală”. Aceasta nu a venit. Emergența Uniunii Europene a modificat, firește, date ale problemei, dar nu are cum să o eludeze. 

Să observăm, doar ca exemplu, că nici măcar abolirea acordului Ribbentrop-Molotov nu este dusă până la capăt. O spun încă o dată, că abia o reglementare pașnică, de oameni maturi, oameni care  cunosc și înțeleg istoria, poate rezolva durabil chestiunea teritoriilor.

Deci, ca să fiu clar, problema Ucrainei depășește discuția între „pro-europeni” și „suveraniști”, chiar dacă unii le confundă. Ea intră într-o discuție mai largă privind situația juridică de după al doilea război mondial. 

Dreptul international, care se invocă adesea, este dreptul tratatelor. Tratatele ratificate de parlamente reprezentative fixează lucrurile conform dreptului. Apoi sunt multe înțelegeri, foarte bine că sunt și trebuie salutate, dar sunt altceva.

Scurt spus, aceasta a fost și declarația mea mult discutată din 16 decembrie 2022, de la Alba Iulia, când am spus că trebuie reglate frontierele. Declarația am reiterat-o. Ea rămâne complet valabilă, nimeni nu a putut să o răstoarne, iar evoluția conflictului actual va confirma punctul meu de vedere. Nu ca să profităm de cineva, nu ca să pedepsim, nu aici este miza. Dar dacă vrem pace durabilă în Europa, atunci trebuie să reglăm această chestiune pe bazele istoriei scrisă cu acuratețe.

Bine. Ați spus câteva ori că vă băzați cumva pe administrația republicană actuală din Statele Unite.Dar cât de mare este ambiția acestei administrații către regiunea noastră? De exemplu, investițiile americane oare nu sunt mult mai puține decât investițiile vesteuropene în zona noastră?

Sau, poate și în alte privințe, faptul că Donald Trump Jr. a venit la București nu prea a schimbat multe. Nu a oferit ceva foarte nou.  Și poate fi găsite multe semne că administrația actuală republicană poate chiar să reducă numărul trupelor americane din România. Deci cât de mare ambiția, cât de mult, de fapt, regiunea noastră se poate baza pe republicani americani?

Andrei Marga: Nu pot să spun, nu știu cât se poate baza, dar pot să spun că am salutat și salut faptul că în acest moment, odată cu administrația Donald Trump, are loc o schimbare în politica internațională spre dialogul și cooperarea supraputerilor, spre deosebire de abordarea plină de riscuri a lui Joe Biden.

Firește, Statele Unite sunt cele mai capabile să facă această schimbare ce constă într-o înțelegere între cele trei supraputeri. Nu este comod când se înțeleg doar anumiți oameni pe glob, dar aceasta este situația. Ca să fim cât se poate de lucizi și de clari, dacă abordarea lui Joe Biden ar fi mers înainte, înaintam spre un război pe scară mare, care este tragedia, dacă vrem, maximă. Nu știu exact ce și-a propus administrația republicană pentru o regiune sau alta. Putem face analize, putem avea opinii, putem specula, dar, din punctul meu de vedere, problema care se rezolvă cu opțiunile administrației de până la această oră este evitarea unui război pe scară mare.

America are o economie care poate fi interesată sau nu de o anumită regiune. Ea este cu mare probabilitate interesată dacă acea regiune promite economic să fie sursă de rentabilitate. Ca să fim în termenii economiei de astăzi, ar fi dezirabil ca în România să fie o prezență investițională americană puternică. Eu sunt convins că ea poate veni cu timpul, dar deocamdată suntem la început. Și noua administrație republicană are abia câteva luni, dar anunță schimbări care sunt doar la început. Or, un astfel de proces durează.

Din punctul meu de vedere, pentru că discutam de Ucraina și de pace, important este să se ajungă la o înțelegere a supraputerilor. Dacă nu există înțelegere la nivelul supraputerilor, atunci vom trage toți consecințe.

Vreau să vă întreb despre România în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est. Adică fostele țări din blocul răsăritean. Vedem că România are mulți maghiari, deci respectiv relațiile cu Ungaria pare că sunt foarte bune. Pe de altă parte, România în ultima perioadă dezvoltă relații foarte active cu Polonia. Și chiar cu Bulgaria relațiile se îmbunătățesc cumva. Având gândirea dumneavoastră și de intelectual și de fost ministru de externe – la ce să ne așteptăm în actuala configurație internațională când vine vorba de relațiile României în regiune? Cât de mult România va rămâne axată atât de mult ca un fel de insulă latină din Europa de Vest întâmplător sau nu apărută aici în zona de aici? Și cât de mult România și-ar găsi un interes și românii respectiv în conectarea în regiunea de Europa Centrală și de Sud-Est?

Andrei Marga: Da, este bună întrebarea. Pentru că, într-adevăr, România, în situația în care este și cu diplomația ștearsă de azi, privește mereu dincolo de vecini. Mereu vrea să contacteze America, vrea să contacteze Franța, vrea să contacteze Germania și altceva. 

Desigur, în mod firesc acestea sunt puteri consacrate ale lumii și de deciziile lor depind multe lucruri, inclusiv soarta românilor și a României. Mai ales că România are la ora actuală în jur de șase milioane de emigranți, care sunt în diferite țări din Europa și pe continentul american, mai nou și în Asia. 

Dar urgența mare a României este propria repunere în mișcare economică. România are resurse, din nefericire nu și le exploatează și nu le fructifică până la capăt. România are potențial, care, din păcate, nu-i valorificat destul, dar ea trebuie să-și  pună la punct economia. 

Nu o va putea face fără cooperarea cu fiecare dintre vecini. Deci, așa cum arată lucrurile, România depinde de o cooperare cu țările vecine. Pe cât știu, și acestea ar beneficia de cooperarea cu România. Se știe bine că România are această problemă a dezvoltării economice, la ora actuală agravată, datorită celor peste 205 miliarde de euro datorii, ceea ce este o sumă mare pentru ea. 

Mai departe, România are o latinitate orientală. O știm foarte bine. Aș adăuga, doar, ca fost ministru al educației naționale, că țara mea ar fi cazul să continue și azi ceea ce am întărit atunci, anume cultivarea limbii latine – care este, spre lauda lor, mai accentuată acum în țări vecine. 

Privind lucrurile pe un plan mai cuprinzător, sunt de părere că România ar câștiga enorm dacă și-ar dezvolta democrația. Și pentru România cheia de astăzi este democratizarea mai departe – o democratizare făcută de oameni care știu despre ce este vorba și de o administrație corespunzătoare a propriului stat.  

Se spune că și bulgarul, și sârbul, și maghiarul, și oricare altul se simte aici la el acasă. Este firesc, mulți sunt născuți aici, în România, și atunci se simt acasă. Oricum, dezvoltarea economică, democratizarea și afirmarea culturală sunt esențiale încât România să joace un rol major și în acest context al vecinătății.

Bine, dar oare o colaborare mai bună nu ține și de o relație mai bună cu Europa Centrală și de Sud-est…  și nu atât de mult pe filiera suveranista… Adică, de exemplu, suveraniștii bulgari știți că sunt membri la o familia europeană a suveraniștilor germani. În timp ce suveraniștii români sunt mai degrabă cu polonezii și italieni. Deci suveranismele noastre nu se potrivesc. Și poate ca rămâne ”europeaniștii” să colaboreze…

Andrei Marga: Folosim termenul „suveranișt”, dar ar trebui să ne întrebăm ce înțelegem prin el. Eu aș veni cu toată înțelegerea la ceea ce se prevede în Constituție. Sunt convins că aceleași prevederi sunt în privința suveranității naționale și în Bulgaria, și în România, și în Germania, și în Franța. 

Și anume, că fiecare stat este suveran. Citez mereu, recunosc, teoria de la Sorbona, teoria franceză, cu unul dintre cei mai importanti gânditori europeni, Pierre Mannent, care spune în text, clar, că nu este posibilă democrația decât în condiții de suveranitate națională. 

Deci, ca să fiu mai simplu, se cuvine să apărăm suveranitatea, pentru că ea este condiție a democrației. Mai mult, este și condiție a dezvoltării. 

De suveranism este legată imaginea după care ar fi „izolaționist”. Nici vorbă, este un clișeu fără acoperire! Așa numiții „suveraniști” se organizează la nivel continental – desigur și în reacție la birocratismul bruxellez. Iar acest birocratism, ca orice birocratism, reacționează simplist răspândind clișee și stigmatizând cetățeni.

Dar, repet, pe de o parte, democrația și dezvoltarea nu sunt posibile fără suveranitate. Pe de altă parte, nici o țară rezonabilă nu cere să se izoleze de celelalte. Nici nu mai este posibilă izolarea. După era globalizării, este evident că nu mai este posibilă. Deci n-aș privi lucrurile atât de sever. 

Faptul că unii preferă anumiți „suveraniști”, din anumite țări, și alții au în vedere „suveraniști” diferiți nu ar trebui să alarmeze. Este o discuție. Esențial mi se pare cu totul alt aspect al realităților pe care le trăim. 

Ca să formulez cât mai exact, teza mea este că suntem acum la capătul istoric al liniei politice fixată de Karl Popper, preluată uimitor de către Joe Biden și adusă în actualitatea noastră de către Ursula von der Leyen. Este linia conform căreia în lume ar fi două blocuri, unul al „democrației” și altul al „autoritarismului” și ar trebui trecut la „luptă”, sub cupola unui globalism. 

Ei bine, această schemă simplistă nu se verifică din foarte multe motive. Primul este acela că nu există o analiză măcar plauzibilă a stării actuale a lumii – nici măcar sub aspect politic. Sunt apoi multe alte argumente ce arată cât de eronată este această schemă, dar ele ne-ar lua timp pentru a le putea discuta.

Știu bine filozofia lui Karl Popper, știu bine care era gândirea lui Joe Biden în politica externă. Am rămas uimit că, de pildă, președintele American se putea folosi de resursele americane  – o tradiție uluitoare a „democrației ca formă de viață”, cu John Dewey, care este tradiția democrațiilor americani. Dar Joe Biden n-a folosit-o, ci a recurs la improvizațiile globaliste ale lui Karl Popper, pe care nici nu l-a cunoscut. 

Sunt de părere că această linie se cere schimbată. De aceea, am și salutat venirea lui Donald Trump la Casa Albă, cu linia de politică bazată pe o înțelegere la nivelul lumii, pentru a evita în primul rând războiul.

Suntem încă în mediul fricțiunii acestor două linii. Dar viitorul, după părerea mea, este al liniei axată pe democratizare și pe suveranitate în termenii constituțiilor. Nici o constituție în Europa nu spune că statul existent să nu fie suveran. Așa stau lucrurile și în Franța, și în Germania, și la noi, și în Bulgaria, și oriunde.

Pentru că ați descris o situație internațională în care și evoluează În această situație care evoluează în plan internațional, cum România poate crește în regiune și internațional? Pentru că mi se pare că în România există o conștiință că România e stat relativ mare cu anumite resurse mai semnificative. Dar există și o nemulțumire de rolul internațional al României în prezent si de rolul în Uniunea Europeană la fel.

Andrei Marga: Am spus pe traseu că România trebuie să-și rezolve problemele interne. Trei probleme am subliniat – dezvoltarea economică, democratizarea și creativitatea culturală. Acestea trebuie rezolvate.

Cât privește partea mai tehnică a participării internaționale, România trebuie să facă din nou loc la deciziile ei pentru oameni care știu despre ce este vorba și au o concepție adusă la zi asupra lumii, precum și cunoștințe de relații internaționale. Cei care sunt acum la decizii nu sunt cunoscători, au o concepție depășită și nu se pricep la aceste relații. Sunt simpli funcționari și activiști de duzină. Politica externă a României acum este dominată de o mentalitate de funcționar și activist. Aceasta este și partitura pusă în joc de cei care decid, aceasta se și cântă. Or, politica externă trebuie să fie dinamică, inovativă.

În legătură cu Uniunea Europeană putem și aici discuta. Mă mândresc faptul că am scris cel mai mult în cultura română contemporană despre Europa unită. Între altele, două cărți – Filosofia unificării europene (2003), alta, The Destiny of Europe (2011), care anticipa criza europeană de astăzi. Ca să fiu sintetic, Uniunea Europeană sau se reconstruiește sau pierde. Ea sau își reface instituțiile, sau va fi marginalizată, după ce va fi împinsă în situația în care vor fi nemulțumiri din partea statelor. Dacă nu va face o schimbare la nivelul conducerii ei și la nivelul conceperii lumii actuale, Uniunea Europeană va fi impinsă într-o stație secundară, vor crește nemulțumirile și va redeveni un fel de piață comună. 

Or, proiectul Uniunii Europene este altul. Spus mai simplu, trebuie revenit la proiectul fondatorilor și relansată Uniunea Europeană ca „Europă a națiunilor”. Altfel Europa nu va conta în concertul celor trei forțe care sunt, la ora actuală, pe scena lumii – Statele Unite, China, Rusia. Fără schimbări rapide de conducere, de organizare și de politici, Uniunea Europeană va pierde până și relevanța actuală. 

Foto:‌ Andrei Marga (sursă: YouTube)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author