Frontiera Româno-Bulgară de pe Dunăre

Cele două țări au probleme în ceea ce privește definirea frontierei fluviale și împărțirea insulelor de pe Dunăre. Este remarcabil faptul că ultima dată când au ajuns la un acord asupra acestor probleme a fost în … 1908.

Spaska Şumanova

Articolul acesta se referă la problema definirii frontierei dintre Bulgaria și România de pe Dunării. Încercările celor două țări vecine de a rezolva problema frontierei și a apartenenței insulelor de pe Dunăre în a doua jumătate a secolului al XX-lea – prin întâlniri bilaterale periodice între liderii de partid și reprezentanții guvernelor din Bulgaria și România, precum și prin numeroase discuții în cadrul unor comisii mixte de experți – nu au reușit să rezolve problema controversată și până în prezent frontiera fluvială româno-bulgară continuă să fie stabilită pe baza convenției semnate în 1908.

Articolul acesta a fost publicat în jurnalul Trecut (Minalo), numărul 2-3, anul 2021. Spaska Şumanova este expert la Agenţia Arhivelor de Stat din Sofia. Ea este autoarea cărţii ”Relaţii politice româno-bulgare (1944-1989)”, publicată în limba bulgară în anul 2020.

                                                               * * *

Granița fluvială între Bulgaria și România a fost definită pentru prima dată prin Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878). Comisia de delimitare înființată pe baza dispozițiilor acesteia a stabilit canalul navigabil al râului ca fiind granița dintre cele două țări vecine. Dunărea a fost stabilită ca fluviu despărțitor (talveg).^{Talveg este o linie geomorfologică care marchează cea mai adâncă parte a albiei râului. În relațiile internaționale, talvegul servește la definirea granițelor dintre state de-a lungul râurilor navigabile. Este linia de legătură dintre cele mai adânci puncte ale tuturor profilelor râurilor de-a lungul văii râului. Locația acestei linii centrale în apă nu este constantă, deoarece starea apei și a sedimentelor se schimbă, ceea ce determină fluctuații și alungirea albiei râului. În consecință, poziția talvegului fluctuează, de asemenea, între cele două maluri, iar poziția sa nu coincide, în general, cu linia mediană. În funcție de comportamentul curentului fluvial și de tipul de albie, talvegul nu ar trebui să se desfășoare în cel mai larg braț al râului, la bifurcații, ci acolo unde albia are cea mai puternică eroziune. Talvegul din râurile în care se intersectează granițele politice este folosit ca linie de demarcație (https://bg.wikipedia.org/wiki/%D0%A2%D0%B0%D0%BB%D0%B2%D0%B5%D0%‌‌B3 – accesat la 18.11.2017)} Acesta a împărțit insulele între Principatul Bulgariei și Regatul României pe baza delimitării efectuate la semnarea Tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) după Războiul ruso-turc din 1828-1829, care a definit granița dintre Imperiul Otoman și principatele române (danubiene) vasale ale acestuia, Valahia și Moldova. Această distribuire a insulelor a fost temporară, motiv pentru care Comisia de Delimitare din 1879 a prevăzut înființarea unei comisii bilaterale româno-bulgare pentru a stabili locația exactă a Talvegului. Cu toate acestea, în următoarele trei decenii (1878-1908), problema nu a fost ridicată și a rămas în suspensie în relațiile politice și diplomatice dintre cele două țări vecine.

Abia la 1/14 ianuarie 1908 a fost semnată o convenție între Bulgaria și România pentru demarcarea frontierei fluviale,^{Convenția a fost ratificată la 31 martie 1908. A se vedea Arhivele Centrale de Stat (CDA), f. 173K „Adunarea Națională”, op. 2, a.f. 1970, l. 1-16 (dosar privind discutarea acestuia); f. 284K „Consiliul de Miniștri”, op. 1, f.a.90 (text oficial). Acesta a fost promulgat în Monitorul Oficial nr. 104/1908. A fost publicat de Kessiakov, B. Contribuție la istoria diplomatică a Bulgariei, 1878-1925. Tratate, convenții, acorduri, protocoale și alte acorduri și acte diplomatice, însoțite de scurte note explicative. S., 1925, pp. 24-29 (nr. 6) și de Kishkilova, P. Bulgaria și România 1879-2000. Tratate bilaterale. S., 2003, pp. 31-38 (nr. 7)} conform căreia insula Dragovei (deținută de România în virtutea Tratatului de la Adrianopol din 1829) a fost cedată Bulgariei cu titlu gratuit, alte 6 insule bulgare au devenit românești, iar 5 insule românești au devenit teritoriul Bulgariei.^{Arhivele Naționale ale României (ANR), fond CC al PCR – Secția relații externe, dosar nr. 27/1961, ff. 6-7; CDA, f. 1B „Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar”, op. 6, a.f. 4433, l. 8-9} Articolul 6 din convenție prevede că, la fiecare 10 ani, se efectuează un studiu al Talvegului și că se stabilește apartenența insulelor în funcție de poziția lor în raport cu linia de frontieră. Conform Convenției din 1908, granița dintre Bulgaria și România urmează cursul mijlociu al râului. În cazul în care râul este împărțit în brațe, se aplică mijlocul brațului care conține talvegul, adică partea cea mai adâncă a râului. Prin urmare, în cazul în care există insule, limita urmează mijlocul brațului de-a lungul căruia trece talvegul.

După expirarea primei perioade de 10 ani prevăzute la articolul 6 din Convenție, care a coincis cu sfârșitul Primului Război Mondial (1914-1918), s-a pus problema delimitării frontierei româno-bulgare de-a lungul râului. Necesitatea unei revizuiri a Convenției din 1908 ^{Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMFA), op. 33, a.f. 2299, l. 2, 6; a.f. 2308, l. 18-19} a continuat să fie discutată de Bulgaria și România în perioada interbelică (1919-1939) și în anii celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945), fără a se ajunge, însă, la o soluție acceptabilă pentru ambele părți.^{AMVNR, op. 33, a.f. 2308, l. 7, 18-22; CDA, f. 1477 „Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Generală”, op. 16, f.a. 527a, l. 2. Despre relațiile româno-bulgare în perioada 1878-1944, vezi Istoria Bulgariei. Т. VII. Bulgaria 1878-1903. S., 1991; T. VII. Bulgaria 1903-1918. Dezvoltarea culturală a Bulgariei 1878-1918. S., 1999; T. IX. Bulgaria 1918-1944. S., 2012; Kuzmanova, A. Politica balcanică a României 1933-1939. S., 1984; Idem. De la Neuilly la Craiova. Chestiunea Dobrogei de Sud în relațiile internaționale (1919-1940). S., 1989; Kuzmanova, A., P. Todorov, J. Popov, Bl. Nyagulov, K. Penchikov, V. Milachkov. Istoria Dobrogei. Vol. 4. 1878-1944. Veliko Târnovo, 2007}

Acest articol își propune să urmărească negocierile și pozițiile Bulgariei și României în problema definirii frontierei lor fluviale de-a lungul râului  Dunărea în perioada socialismului (1945-1989) și după schimbările democratice (1989) – în principal pe baza materialelor arhivistice păstrate la Arhivele Centrale de Stat, la arhivele Ministerului Afacerilor Externe din Sofia și la Arhivele Naționale ale României din București.

                               * * *

După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și impunerea „democrației populare” în Bulgaria și România, interesele de politică internă și externă ale celor două țări vecine se apropie, ceea ce a presupus extinderea și aprofundarea relațiilor bilaterale. Expresia acesteia a fost stabilirea unei cooperări economice și culturale mai strânse, coordonarea planurilor economice și încheierea unui tratat pe termen lung privind schimbul de mărfuri, soluționarea problemelor nerezolvate între cele două țări, în special a problemelor socio-juridice care s-au acumulat după Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), și semnarea Tratatului de prietenie, cooperare și asistență reciprocă (16 ianuarie 1948). Printre chestiunile nerezolvate se numără și cea referitoare la definirea frontierei româno-bulgare de-a lungul râului Dunărea.

La inițiativa României, o delegație bulgară condusă de Sava Ganovski, ministru adjunct al afacerilor externe, a efectuat o vizită la București în perioada 11-18 mai 1949 și a insistat, printre alte aspecte ale cooperării bilaterale, asupra semnării unei noi convenții privind definirea frontierei fluviale între Bulgaria și România. Reprezentanții români au scos însă acest punct de pe agenda negocierilor fără explicații.

În noiembrie 1957, la București au avut loc din nou discuții bilaterale pe această temă, care fuseseră stabilite anterior pe cale diplomatică. De data aceasta, negocierile au fost întrerupte deoarece în anul următor, 1958, România a inițiat o nouă întâlnire bilaterală – pentru a preciza programul Comisiei mixte româno-bulgare de studiere și definire a liniei de frontieră între Republica Populară Bulgară și Republica Populară Română de-a lungul râului  Dunărea. În perioada 29 ianuarie – 10 februarie 1959, au avut loc negocieri la București, care au fost din nou întrerupte – de data aceasta din cauza divergențelor privind valabilitatea Convenției din 1908 și apartenența teritorială a insulelor dunărene. Disputa dintre Bulgaria și România se referă în principal la insulele bulgărești „Srednjak”, „Bezimen”, „Boril”, „Malak Boril”, „Bezimen” și „Shiber”, pe care statul român pretinde să-i fie cedate. Singura excepție este insula „Vetren”.^{AMVNR, op. 33, a.f. 2308, l. 23-24}

Chiar în ziua întoarcerii delegației bulgare din capitala României, la 10 februarie 1959, Ministerul Afacerilor Externe al R. P. România a informat Ambasada R.P. Bulgaria la București că guvernul României insistă că guvernul bulgar să-i comunice în scris opinia sa cu privire la validitatea Convenției din 1908. Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Bulgaria a convocat o reuniune extinsă la Ministerul Afacerilor Externe din Sofia, la care au participat reprezentanți ai Ministerului Industriei Alimentare, ai Institutului de Drept al Academiei Bulgare de Științe și alți „juriști eminenți”. În opinia tuturor juriștilor, Convenția din 1908 a fost abrogată de jure, deoarece, în conformitate cu articolele 168 și 171 din Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919), pentru ca aceasta să rămână în vigoare, Regatul României trebuia să notifice Regatului Bulgariei, în termen de șase luni, acele tratate și convenții bilaterale a căror valabilitate o va păstra. Nu există nicio înregistrare a notificării Convenției româno-bulgare din 1908, din care rezultă că aceasta este abrogată în mod automat și formal. Articolele 27 și 30 din Tratatul de la Neuilly au stabilit granița dintre Bulgaria și România pe Dunăre să deservească „canalul navigabil principal” (linia mediană a canalului navigabil principal) al fluviului și să prevadă o nouă demarcație care să fie făcută de o nouă comisie. Nu a fost formată o astfel de comisie bilaterală de demarcație, astfel că, după 1919, linia de frontieră româno-bulgară a rămas talvegul râului Dunărea. În virtutea Tratatului de la Paris, semnat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial (10 februarie 1947), toate frontierele bulgare au rămas așa cum erau la 1 ianuarie 1941,^{AMVNR, op. 33, a.f. 2299, l. 6-7; CDA, f. 1477, op. 16, a.f. 527a, lit. 3-14; CDA, f. 136 „Consiliul de Miniștri”, op. 89, f.a. 634, l. 17.} adică s-a menținut acest status quo.

În ciuda încercărilor inițiale ale Bulgariei și României de a începe negocierile și de a rezolva problema frontierei și a afilierii insulelor dunărene în 1958-1959, discuțiile de fond au fost amânate până în 1961, care a trecut în întâlniri între personalități ale partidelor și guvernelor bulgare și românești.

Între 25 și 28 martie 1961, din partea română, discuțiile au fost conduse de generalul Emil Bodnăraş – viceprim-ministru al RPR și Mihail Roşianu – ambasadorul RPR la Sofia, iar din partea bulgară de Dimitar Ganev – președintele Prezidiului Adunării Naționale a RPB și Dimo Dicev – șeful Departamentului de politică externă și relații internaționale din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar.^{ANR, fond CC al PCR – Secţia relaţii externe, dosar nr. 27/1961, ff. 1–3} Reprezentanții români au insistat că granița dintre cele două țări să fie trasată de-a lungul șenalului fluvial al Dunării,^{Calea navigabilă este o cale navigabilă pentru nave. Este un pasaj marcat pe sol (sau pe o hartă) într-un corp de apă (mare, râu, strâmtoare, fiord, canal, lac etc.) caracterizat de o adâncime suficientă și de absența obstacolelor subacvatice. În cazul râurilor, șenalul trece de obicei de-a lungul liniei de adâncime maximă (talveg).} toate insulele din stânga liniei de frontieră să devină proprietatea României, iar cele din dreapta – a Bulgariei. Întrucât șenalul navigabil este supus unor modificări naturale, o astfel de frontieră ar fi mobilă, ceea ce implică faptul că și insulele și-ar schimba proprietatea. Acest lucru presupune că o dată la 10 ani, granița să fie cercetată și, dacă este necesar, demarcată, iar proprietatea insulelor ar trebui să se schimbe automat în funcție de schimbările din șenalul navigabil. Cu toate acestea, adoptarea acestui principiu ar duce la trecerea celor 6 insule bulgare în granițele României, lucru cu care RPB nu este de acord.^{CDA, f. 1B, op. 6, a.f. 4433, l. 7-9.}

Principalele considerații ale delegației române s-au bazat pe tratatul din 1961 dintre RPR și URSS privind definirea frontierei româno-sovietice de-a lungul fluviului Prut și cursul inferior al râului. Dunărea, în care s-a aplicat principiul trecerii frontierei de-a lungul șenalului fluvial. Altfel spus, cererea României se baza pe dreptul internațional și nu lua în considerare problema insulelor dunărene, care erau definite ca fiind un „aspect tehnic” fără importanță deosebită, a căror proprietate putea fi decisă după stabilirea frontierei bilaterale.

În cursul negocierilor, RP România a folosit ca argumente și datele istorice privind proprietatea asupra insulelor, reproșând Republica Populară Bulgaria că nu are o poziție clară asupra bazei pe care să semneze o nouă convenție. România insistă ca aceasta să se bazeze fie pe vechea convenție din 1908, fie pe acordul din 1961 dintre RP România și URSS.

La rândul său, delegația bulgară propune ca granița să fie trasată de-a lungul albiei râului, adică de-a lungul medianului, întrucât mijlocul șenalului navigabil este o linie de demarcație incomodă în conformitate cu legile geofizice actuale ale râului. Dunărea. În ceea ce privește insulele, Bulgaria preia literal unul dintre articolele din tratatul bilateral din 1949 dintre RP România și URSS, care prevede că pentru fiecare insulă care aparține unuia dintre statele contractante, dar care rămâne de cealaltă parte a medianului sau a șenalului navigabil, se va încheia un acord special pentru schimbarea apartenenței sale. În caz contrar, interesul uneia dintre cele două țări ar fi prejudiciat, deoarece, din cauza modificărilor naturale ale canalului, unele insule se unesc cu coasta celeilalte țări. O astfel de insulă bulgară, de exemplu, este Malâk Boril, situată vizavi de satul Baikal (regiunea Pleven), care s-a alăturat malului românesc al fluviului Dunărea. Guvernul bulgar este de acord să o cedeze în schimbul unei compensații financiare sau a unei compensații teritoriale. Alte insule (în total 500 de hectare) „au o importanță economică importantă” și sunt deținute de întreprinderea de stat „Gorski Stopanstva”, care a investit 1 500 000 BGN în plantarea lor cu plop canadian, de pe urma căruia Bulgaria se așteaptă să primească aproximativ 150 000 de metri cubi de lemn, în valoare de peste 10 000 000 leva. Insulele au pășuni folosite de fermele bulgare de coastă și suprafețe extinse cultivate cu porumb. Insulele sunt, de asemenea, importante pentru pescuitul fluvial din RP Bulgaria.

Un alt argument juridic este Constituția RP Bulgaria, care nu permite cedarea teritoriului bulgar către un alt stat, adică încheierea unei convenții pe un astfel de principiu ar fi neconstituțională. În plus, articolul 1 din Tratatul de la Paris (10 februarie 1947) definește frontierele bulgare așa cum erau la 1 ianuarie 1941 și, în ciuda disputei teritoriale existente între Bulgaria și Grecia, aceasta din urmă a recunoscut frontiera bilaterală de-a lungul râului Maritza.  Bulgaria subliniază că stabilirea unui precedent prin intermediul unei convenții bilaterale bulgaro-române privind un schimb de insule dunărene ar putea provoca noi revendicări din partea Greciei și Turciei. ^{Ibidem, l. 9-16.}

Invocarea de către România a trecutului istoric s-a dovedit a fi neîntemeiată, deoarece în trecut atât Bulgaria, cât și România (Muntenia și Moldova) au fost provincii turcești și nu au existat ca state independente, iar insulele dunărene au fost împărțite abia în 1908.

Delegația bulgară subliniază, de asemenea, că, în cursul cercetărilor sale, a stabilit că, în conformitate cu tratatul bilateral încheiat între Iugoslavia și România, frontiera dintre cele două țări se întinde de-a lungul șenalului navigabil al Dunării. Dunărea, așa cum a fost stabilit în Tratatul de la Sevres (10 august 1920). Cu toate acestea, există două insule (Insula Moldova și Insula Ada-Kaleh) care fac parte din teritoriul României, deși șenalul navigabil principal le separă de coasta românească și se află de fapt în apele fluviale teritoriale ale Iugoslaviei. În consecință, în definirea frontierei româno-iugoslave, principiul șenalului navigabil principal nu a fost urmat „în mod consecvent și fără excepție”, iar România nu a cedat aceste două insule Iugoslaviei „în mod gratuit”. Cu toate acestea, România nu este pregătită să facă o excepție similară pentru Bulgaria.^{Ibidem, l. 5-6.}

În cursul acestor negocieri, Bulgaria a declarat că va accepta că granița să fie trasată de-a lungul șenalului fluvial Dunărea dacă România va face concesii referitor la insule. Din cauza imposibilității de a ajunge la un acord, cele două delegații au pus capăt negocierilor și și-au informat guvernele cu privire la rezultatele obținute, iar problema frontierei fluviale a fost amânată pentru o rezolvare viitoare.

În aprilie 1961, Biroul Politic la Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar a decis înființarea unei comisii româno-bulgare care să elaboreze o nouă convenție privind delimitarea frontierei dintre RP Bulgaria și RP România pe Dunăre. Acordul încheiat între URSS și România în 1961 urma să fie luat ca bază.^{ANR, fond CC al PCR – Secţia relaţii externe, dosar nr. 27/1961, ff. 2–3.}

Comisia mixtă româno-bulgară nou formată s-a reunit la Sofia în perioada 10-17 mai 1961. Reprezentanții bulgari în cadrul acesteia au fost Boris Manolov – ministru plenipotențiar, șef de departament la Ministerul Afacerilor Externe (șef), generalul-maior Slavcio Radomirski – șef adjunct al Departamentului Trupelor de Frontieră din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Simeon Simeonov – șef al Departamentului Transporturilor pe apă. Din delegația română fac parte Adrian Iosipescu – director în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (șef), Constantin Nicolaescu – general-maior în cadrul Ministerului Forțelor Armate și Mayer Grumberg – director general al Comitetului de Stat pentru Ape.^{CDA, f. 1477, op. 18, a.f. 1833a, l. 1.}

În urma negocierilor, a fost semnat un protocol prin care s-a decis ca proiectele de acorduri să fie elaborate din partea RP Bulgaria şi RP România, iar la începutul lunii iunie a aceluiaşi an Comisia mixtă ar trebui să se reunească din nou și să pregătească un proiect comun de acord; lucrările pe teren, precum și documentele tehnice și specialiștii necesari ar trebui să fie stabilite de către Comisia mixtă; sediul permanent al grupului tehnic bulgar ar trebui să fie la Ruse, iar cel al grupului tehnic românesc la Giurgiu; fiecare parte ar trebui să suporte cheltuielile delegației sale la Comisia mixtă.^{Ibidem, l. 2-3.}

În urma schimbului de proiecte de acorduri între RP Bulgaria și RP România, noi negocieri ale Comisiei mixte au avut loc la București între 3 și 13 iulie 1961. Delegația bulgară a fost condusă de Boris Manolov, iar cea română de Adrian Iosipescu. S-a constatat din nou o „diferență de principiu” între proiectele schimbate, care nu a fost depășită, iar negocierile au fost încheiate.

În timpul discuțiilor propriu-zise, Boris Manolov a declarat că RPR a fost de acord să renunțe la principiul inamovibilității frontierei și să adopte poziția României, dar cu condiția ca teritorialitatea insulelor de la acea vreme să nu fie afectată, lucru cu care RPR nu a fost de acord. În plus, proiectul românesc nu ia în considerare situația existentă a insulelor de pe râu. Insulele dunărene nu respectă statutul de insule dunărene, astfel cum este definit de Convenția din 1908 și de Tratatul de la Paris din 1947. În replică, A. Iosipescu afirmă că „navigația”, adică securizarea ei în apele țării respective și securizarea frontierei, este importantă pentru România, deoarece „Dunărea este un fluviu deschis pentru toate celelalte țări și protecția frontierei prezintă un interes deosebit…”.^{Ibidem, l. 7.}

Proiectul bulgar de convenție între țările cel mai puțin dezvoltate și RPR privind delimitarea frontierei și a regimurilor de frontieră ale râului. Dunărea se bazează pe convenția din 1908 dintre Bulgaria și România, pe convenția din 1961 dintre URSS și România și pe convenția încheiată între Cehoslovacia și Ungaria. Conform articolului 1 din acest proiect, linia de frontieră dintre RPB și RNR se va întinde (la nivelul scăzut al apei) de-a lungul mijlocului râului. În cazul în care Dunărea curge de-a lungul unui singur canal, iar în cazul în care aceasta formează două sau mai multe brațe, linia de frontieră va trece prin mijlocul brațului care conține principalul şenal navigabil pe cursul său. În cazul în care nivelul apei se schimbă și șenalul trece prin diferite brațe, limita va urma mijlocul brațului prin care curge cel mai mare volum de apă. Linia de demarcație deasupra și dedesubtul insulelor va fi unită la 300 m de la capetele acestora. Variația naturală a liniei de demarcație nu schimbă teritorialitatea insulelor de-a lungul râului. Linia dunăreană a insulelor va fi schimbată doar prin încheierea unui acord special. Apele din stânga frontierei vor fi considerate ca fiind românești, iar cele din dreapta ca fiind bulgare.^{Acordul se încheie pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării sale în vigoare. Acesta continuă pentru o perioadă suplimentară de 5 ani, cu excepția cazului în care una dintre părți declară că dorește să modifice sau să anuleze acordul. Acordul prevede, de asemenea, că, în cazul în care o insulă a uneia dintre părți este alipită la teritoriul celeilalte părți, aceasta din urmă poate propune încheierea unui acord special care să definească teritorialitatea acesteia. O insulă este considerată ca fiind alipită la cealaltă parte atunci când adâncimea minimă a apelor din brațul care o separă de coasta teritorială este mai mică de 0,50 m la apă joasă (articolele 4 și 5). În cazul în care una dintre părțile contractante primește de la cealaltă parte insule în râu, aceasta îi datorează o compensație pentru teritoriul pierdut (articolul 6). O comisie tehnică mixtă, compusă din reprezentanți ai ambelor părți, va stabili linia de demarcație de-a lungul râului. Dunărea pe baza acordului (art. 7). Navele părților contractante au dreptul de a naviga nestingherit pe șenalul navigabil al râului, indiferent de linia de demarcație care trece de-a lungul acestuia (articolul 8). În vederea îmbunătățirii pescuitului pe râu, acordul riveran se modifică după cum urmează Dunăre și pentru a reglementa activitățile comune, cele două țări vecine vor încheia un acord privind pescuitul fluvial, care va specifica în special cooperarea bilaterală (CDA, f. 1B, op. 6, a.e. 4492, l. 1-6).}

Reprezentantul României, A. Iosipescu a rămas vizibil nemulţumit  de proiectul propus  şi a reproşat RP Bulgaria, că „Ați luat ceva din Convenția din 1908, ceva din Tratatul din 1949 și foarte puțin din Tratatul din 1961. Doar ceea ce vă este avantajos… Concret, ce ați făcut: ați distrus Convenția din 1908, ați ales ceea ce vă este avantajos din ea și din celelalte tratate. În alte locuri, ați adăugat ceva de la voi, și ați ajuns la o opinie care nu poate fi susținută.”^{CDA, f. 1477, op. 18, a.f. 1833a, l. 10-11}

Din cauza noilor divergențe apărute, chestiunea a fost amânată pentru a fi discutată la următoarea reuniune la nivel înalt de la Euxinograd (lângă Varna), care a avut loc la 19 și 20 ianuarie 1962. Delegația română a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu-Déj, președintele Consiliului de Stat al RP România, însoțit de Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru, gen. Emil Bodnaraş – viceprim-ministru și alți oficiali de partid și de stat. Din partea bulgară, discuțiile au fost conduse de Todor Jivkov – prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist, Anton Iugov – prim-ministru, Stanko Todorov și Jivko Jivkov – vicepreședinți ai Consiliului de Miniștri, Karlo Lukanov – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Externe și Mitko Grigorov – membru al Comitetului Central al Partidului Comunist.^{CDA, f. 1B, op. 5, a.e. 486, fol. 1.}

În ciuda acordului RP Bulgaria de a accepta principiul canalului navigabil principal din convenţia dintre România și Uniunea Sovietică, liderii bulgari au subliniat că acest principiu era acceptabil doar în măsura în care nu modifica status quo-ul de facto pentru anumite insule care, dacă ar fi fost aplicat, ar fi schimbat apartenența lor teritorială: una sau două dintre ele ar fi devenit proprietatea Bulgariei, iar cinci insule ar fi devenit proprietatea României. În virtutea acestui principiu, insula Belene se afla, de asemenea, pe teritoriul României, motiv pentru care Todor Jivkov nu a fost de acord cu aplicarea acesteia. Ca răspuns, România s-a oferit să compenseze financiar Bulgaria pentru aceste pierderi teritoriale.^{Ibidem, l. 2-8.}

Todor Jivkov afirmă că este vorba de un total de aproximativ 500 de hectare, întrucât cele cinci insule au în medie 100 de hectare fiecare. Experții bulgari au stabilit, de asemenea, valoarea despăgubirilor – 16 000 000 leva. Cu toate acestea, în timpul discuțiilor din cadrul Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar au fost exprimate opinii potrivit cărora, dacă aceste insule ar fi fost cedate României, „atât grecii, cât și turcii și iugoslavii ar fi ridicat probleme teritoriale”.^{Ibidem, l. 9.} Temându-se că se va crea un precedent și că vor apărea probleme cu ceilalți vecini ai Bulgariei, Todor Jivkov a decis că prin construirea unui baraj la Somovit, care ar distruge aceste insule, se va rezolva problema frontierei româno-bulgare de pe râul Dunărea. Prin urmare, în acest stadiu, ar fi mai bine să se amâne soluționarea problemei prin adoptarea principiului adoptat de celelalte țări dunărene (Ungaria, Cehoslovacia, Austria și altele).

Din partea delegației române, Ion Gheorghe Maurer a propus 3 variante de rezolvare a problemei: 1. Să nu fie semnat un nou acord bilateral, ci să continue aplicarea Convenției din 1908, dar prin definirea apartenenței teritoriale a insulelor; 2. Să fie modificat acordul fără a da impresia că cele două țări vecine discută chestiuni legate de o modificare a frontierei, care ar trebui să se bazeze pe principiul stabilit în Convenția din 1908 – conform căruia frontiera ar trebui să fie canalul navigabil al râului. 3. Să nu fie efectuate nici un fel de modificări.^{Ibidem. 9-23.}

În cursul discuțiilor, Karlo Lucanov a atras atenția negociatorilor asupra convenției încheiate între URSS și România în 1949, al cărei principiu de bază era următorul: „acolo unde râul curge pe un singur canal, granița urmează șenalul; acolo unde există mai multe canale, deci există insule, modificarea șenalului nu duce automat la o schimbare a apartenenței insulelor”. Problema apartenenței insulelor trebuie decisă în fiecare caz în parte. Convenția din 1949 prevede în mod expres că modificarea cursului unui râu în canalul său principal nu modifică teritorialitatea insulelor, cu excepția cazului în care există un acord special în acest sens.^{Ibidem. 17, 23.}

La sfârșitul reuniunii, negociatorii au ajuns la concluzia comună și ideologică că „acordurile burgheze existente pentru reglementarea frontierei noastre dunărene, inclusiv Convenția din 1908, nu pot fi acceptate ca bază pentru reglementarea relațiilor noastre…, trebuie elaborată o nouă convenție”. Partea bulgară propune semnarea unei noi convenții, a cărei redactare ar trebui încredințată unei comisii mixte bilaterale, iar textul ar trebui discutat de guvernele RP Bulgaria şi RP România. România propune ca noul acord să se bazeze pe acordul româno-URSS din 1961, şi nu pe cel din 1949, care are unele „neclarităţi” – prin urmare, principiul care trebuie respectat și adoptat în noua convenție româno-bulgară este principiul canalului navigabil principal al râului Dunărea.^{Ibidem. 39, 48, 51} Delegația bulgară propune, de asemenea, să se adauge la problema frontierei și problema transportului pe Dunăre. Cu toate acestea, delegația română obiectează că acestea sunt chestiuni „de altă natură”, în timp ce în cadrul prezentei reuniuni se discută doar problema definirii frontierei fluviale între RP Bulgaria și RP România. Concluzia la care au ajuns ambele delegații este că „această chestiune încă nu este coaptă” și, prin urmare, a fost amânată pentru a fi examinată într-o etapă ulterioară.^{CDA, f. 1B, op. 5, a.f. 486, l. 33-38; Marcheva, I. În. Bulgaria în Balcani. Balcanii și Balcanii în Balcani. Т. T. Stoilova și colab. S., 2006, p. 257.}

Câțiva ani mai târziu, în zilele de 14 și 17 aprilie și 4 mai 1966, autoritățile române de frontieră au reținut cetățeni bulgari care pescuiau în apele teritoriale bulgare în zona insulei Vetren (județul Silistra). România a insistat ca în protocolul de predare a acestora către Bulgaria să se consemneze faptul că acești cetățeni s-au aflat în apele teritoriale românești. La 13 mai 1966, autoritățile române de frontieră l-au reținut și pe locotenent-colonelul Tachev, comisar adjunct de frontieră pentru acest sector, împreună cu alți cetățeni bulgari care au fost, de asemenea, în zona insulei respective. După aceste incidente, s-a pus problema apartenenței teritoriale a insulei Vetren (134,9 ha). Până la ridicarea pazei regulate a frontierei fluviale în prima jumătate a anului 1963, autoritățile de frontieră bulgare au fost trimise periodic pe insulă. Vetren pentru inspecție, fără ca România să fi ridicat obiecții. Până la data de 14 aprilie 1966, nu au fost înregistrate incidente cu autoritățile române de frontieră și nu au fost formulate pretenții asupra acestei insule de către partea română. Locuitorii din satul Vetren și satul Tvardița (județul Silistra) vizitau, de asemenea, insula în mod regulat – pentru pescuit, exploatare forestieră și pentru păscutul vitele. Problema acțiunilor ilegale ale autorităților române de frontieră și a „cuceririi forțate” a insulei, în mai 1966 a avut loc o întâlnire între comandanții trupelor de frontieră ale R P Bulgaria și RS România, dar disputa nu a fost rezolvată. Pentru a clarifica pe deplin această chestiune, a fost înființată o comisie din ordinul lui Jivko Jivkov, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, formată din reprezentanți ai Ministerului Apărării, Ministerului de Interne, Ministerului Afacerilor Externe și ai Academiei Bulgare de Științe, care a pregătit și prezentat un raport guvernului bulgar în decembrie 1966, dar nu au fost luate alte măsuri concrete.^{AMVNR, op. 33, a.f. 2308, l. 23-24.}

În anii 1970, problema frontierei româno-bulgare a căpătat un caracter complet diferit. După construirea rezervoarelor proiectate pe barajele hidroelectrice de pe râul Dunăre („Nicopole – Turnu Măgurele” și Cerna Vodă), practic toate insulele de pe fluviu vor fi inundate, cu excepția insulei Belene, la care au fost construite diguri de protecție. În această situație, menținerea liniei de demarcație existente va întâmpina dificultăți practice din cauza dispariției reperelor naturale. Una dintre posibilitățile de modificare a liniei de demarcație de-a lungul râului Belene ar fi schimbarea liniei de demarcație. Una dintre posibilitățile de modificare a liniei de demarcație pe Dunăre ar fi adoptarea axei geometrice a rezervorului, și anume punctul median între malurile bulgărești și românești. Din studiile efectuate reiese clar că acest lucru ar crește teritoriul R P Bulgaria cu 868 de hectare, ceea ce este în mod cert în interesul acestuia. Analiza cifrelor arată că ștergerea vechii frontiere nu ar fi în detrimentul Bulgariei, chiar dacă se iau în considerare suprafețele de teren inundate efectiv la crearea rezervorului. În ceea ce privește insulele în sine, interesul RS România se referă în principal la pădurile și pășunile lor, iar interesul RP Bulgaria se referă în principal la nisipul și pietrișul care să fie utilizate în construcția Complexului Hidrotehnic Nicopole -Turnu Măgurele. Acordul bilateral româno-bulgar pentru construcția acestui complex a fost semnat la 20 martie 1973, iar articolul 14 al acestuia prevedea definirea și marcarea unei noi linii de frontieră de stat între RP Bulgaria și RS România de-a lungul fluviului  Dunărea.^{AMVNR, op. 33, a.f. 2308, pp. 24-26.}

În proiectul unei noi convenții privind delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre până în 1976, RP Bulgaria a adoptat principiul „imobilității”, adică mijlocul fluviului sau mijlocul brațului care conținea șenalul principal. Modificări în ceea ce privește apartenența insulelor (dacă este necesar) Bulgaria acceptă ca acest lucru să se facă prin acorduri bilaterale speciale (separate), cu plata unei compensații pentru fiecare insulă – în principiu, un schimb teritorial egal. În schimb, proiectul românesc are în vedere o graniță mobilă, adică pe culoarul principal. În ceea ce privește proprietatea insulelor care, ca urmare a schimbării șenalului navigabil, pot trece din apele teritoriale ale unui stat în apele teritoriale ale celuilalt, RS România a adoptat principiul schimbării cu titlu gratuit, reglementat prin semnarea unor protocoale constitutive de către Comisia mixtă bilaterală privind schimbarea șenalului navigabil, care urmează să fie elaborate la fiecare 10 ani (precum și în orice alt moment în care unul dintre cele două state dorește acest lucru). Proiectul românesc prevedea, de asemenea, demarcarea frontierei odată cu intrarea în vigoare a noului acord, fără a ține cont de demarcația existentă încă din 1908. Proiectul bulgar nu a abordat acest aspect. Ultima diferență între cele două proiecte rta că proiectul bulgar rezolva și problema pescuitului pe Dunăre de către cetățenii celor două țări vecine, în timp ce proiectul românesc nu conținea o astfel de prevedere. În alte privințe, cele două proiecte nu diferă în principiu.

În ceea ce privește soluționarea problemei frontierei pe Dunăre, nu existau diferențe între cele două propuneri.

La sfârșitul anului 1977, a fost convocată din nou la Sofia o reuniune a reprezentanților ministerelor afacerilor externe și interne, energiei, transporturilor, agriculturii, silviculturii și industriei forestiere și a apărării din RP Bulgaria. S-a stabilit că Bulgaria nu deținea date actualizate privind starea insulelor dunărene. Ministerele competente au fost însărcinate să efectueze studiile necesare, iar la cea de-a doua întâlnire care a avut loc s-a constatat că linia de frontieră din 1908 nu s-a modificat substanțial, cu excepția secțiunilor în care insulele dispăruseră sau se alăturaseră malului bulgaresc sau românesc. ^{AMVNR, op. 33, a.f. 2297, l. 7.} Părerile ministerelor care au participat la aceste întâlniri au fost că Bulgaria ar trebui să accepte poziția României și că negocierile ar trebui reluate în următoarele condiții: linia de frontieră să nu se modifice, adică ar trebui să rămână așa cum a fost definită și descrisă în Convenția din 1908 și în hărțile figurative anexate la aceasta; pentru a determina proprietatea asupra insulelor, ar trebui să se ia în considerare albia râului (așa cum este indicată în hărțile figurative din 1908), fără a se ține cont de modificările aduse după acea dată; prevederile Convenției din 1908 nu ar trebui să fie discutate, deoarece niciuna dintre ele nu a fost aplicată în practică până în prezent. Avizul instituțiilor juridice bulgare este acceptat, la fel ca și opinia exprimată de România (prin nota din 16 iulie 1976), potrivit căreia convenția nu se mai ia în consideraţie.^{Ibidem, l. 7-8.}

În anii 1980, problema definirii frontierei fluviale româno-bulgare de-a lungul râului Dunărea a rămas pe plan secundar, deoarece liderii de partid și de stat și guvernele celor două țări vecine s-au concentrat pe problemele economice și politice interne ale RP Bulgaria și RS România și pe criza generală din lagărul socialist. În cadrul relațiilor bilaterale, utilizarea potențialului hidraulic al râului a fost pusă pe ordinea de zi. Dunărea prin construcția centralelor hidroelectrice Nicopole – Turnu Măgurele și Silistra – Călărași, precum și rezolvarea problemei poluării ecologice a orașului Ruse de către uzina chimică de lângă Giurgiu.

După schimbările democratice din 1989-1990, Bulgaria și România nu au întreprins nicio acțiune concretă pentru a-și defini frontiera fluvială de-a lungul râului Dunărea, deși problema a fost ridicată în cadrul reuniunilor de lucru ale reprezentanților de frontieră și în cadrul consultărilor dintre ministerele afacerilor externe. Ea a fost inclusă chiar în protocolul anual din 1992 privind cooperarea dintre ministerele de externe ale celor două țări, precum și în consultările româno-bulgare (la nivel de experți) privind delimitarea spațiilor maritime din Marea Neagră, care au avut loc la 23-24 februarie 1993. În cadrul acestor consultări, cele două delegații au convenit, de asemenea, asupra deschiderii unor noi negocieri privind delimitarea frontierei inter-statale de-a lungul Dunării în prima jumătate a anului 1993 în Bulgaria. ^{CDA, f. 136, op. 89, a.f. 634, l. 12} Cel mai probabil din cauza evenimentelor politice interne dinamice din anii 1990 (alegeri parlamentare timpurii și schimbări frecvente de guvern), problema a fost din nou minimalizată.

Într-un interviu acordat de ing. Gheorgi Gheorgiev – director al Agenției de explorare și întreținere a râului Dunărea la 31 iulie 2014, se precizează că și la această dată frontiera fluvială dintre Bulgaria și România este definită pe baza Convenției din 1908. Ing. Gheorgiev a explicat că, în 1998, la Sofia a fost formată o comisie interministerială formată din reprezentanți ai ministerelor afacerilor externe, apărării, transporturilor, agriculturii și mediului. În calitate de parte structurală a Ministerului Transporturilor, Agenția de explorare și întreținere a râului Dunărea a participat și ea la activitatea sa – inspectarea malurilor și a insulelor de-a lungul întregii secțiuni bulgaro-române a râului. Dunăre – de la râul Timok până la Silistra şi  compărarea cu datele din hărţile vechi, emise în 1908, 1930, 1950 şi 1960. Comisia a constatat un decalaj mare și o deplasare a talvegului, adică a liniei imaginare de demarcație, că starea insulelor s-a schimbat, iar eroziunea a cuprins mari părți din malul fluviului. Dunărea a intrat pe terenul de pe malul bulgar și a luat mii de hectare de teren arabil. Comitetul interministerial pregătește un raport oficial cu rezultatele studiilor efectuate și îl prezintă Ministerului de Interne și Ministerului Apărării. În cadrul acestuia, se propune că România să întocmescă un raport reciproc, după care să se organizeze o întâlnire bilaterală la nivel guvernamental pentru soluționarea problemei frontierei. Cu toate acestea, nu se știe că o astfel de reuniune româno-bulgară să fi fost organizată și să fi avut loc, iar Comisia interministerială a fost închisă în 2000 prin decizia Consiliului de Miniștri al Republicii Bulgaria.^{A se vedea https://web.facebook.com/appdbg/photos/a.617874604926433.1073741825.195695143811050/69751 319029295907?_rdc=1&_rdr (accesat la 18 noiembrie 2017).}

* * *

Întâlnirile bilaterale periodice, discuțiile și disputele dintre reprezentanții partidelor și guvernelor din Bulgaria și România, precum și comisiile mixte de experți din a doua jumătate a secolului XX nu au reușit să rezolve problema controversată a frontierei româno-bulgare de-a lungul râului Dunărea. În ciuda apropierii ideologice și politice dintre cele două țări vecine în perioada „democrației populare” și a socialismului de stat (1944-1989), a inițiativelor luate și a voinței declarate de compromis, pozițiile celor două țări au fost argumentate pe diferite motive juridice, istorice, politice și economice, de obicei reciproc exclusive, în ceea ce privește apartenența insulelor dunărene și traseul frontierei fluviale. De la schimbările democratice (1989), nu s-a ajuns nici la o poziție unitară și reciproc acceptabilă. Granița de facto dintre Bulgaria și România continuă să fie definită și astăzi pe baza convenției semnate în 1908.

Foto: Insula dunăreană în zona româno-bulgară a răului (sursă: YouTube)

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bugară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

About Author