Kapka Kassabova: Misiunea mea ca scriitor este aceea de a vindeca

Despre granițele și punțile de legătură în Europa de Sud-Est, despre tezaurele naturale și omenești care așteaptă sa fie descoperite: un interviu cu Kapka Kassabova, autoarea cărții Frontiera

Smaranda Șchiopu & Vladimir Mitev

Am stat de vorbă cu scriitoarea Kapka Kassabova la început de martie 2022, când războiul din Ucraina vecină începuse de aproape două săptămâni. Am vorbit despre granițe, Balcani, război, dar și lucruri care ne unesc în acest colț de lume. Mi-a amintit, și ne amintește tuturor, că a continua să fim martori și să oferim solidaritate este responsabilitatea noastră, a tuturor.

Kapka Kassabova trece cu ușurință de la poezie la ficțiune și non-ficțiune, dar este probabil cel mai bine cunoscută pentru scrisul ei, care îmbină jurnalul de călătorie cu istoria locală și mai ales cea personală. Originară din Sofia, Bulgaria, Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă la sfârșitul anilor 1980 și, după ce a absolvit facultatea, s-a stabilit în Scoția. Alegând o ocupație până nu de mult rezervată bărbaților – călătorul scriitor -, Kapka Kassabova poate sta alături de celelalte autoare ce și-au îndreptat pașii către Europa de Sud-Est, precum Mary Edith Durham sau Rebecca West. Spre deosebire de ele, însă, originile sale balcanice se traduc în înțelegerea cu care poate privi contradicțiile acestei zone.

În 2017, publică cartea Border — A Journey To The Edge of Europe, nominalizată și premiată în toată Europa. Kassabova pornește într-o călătorie de-a lungul graniței dintre Bulgaria, Grecia și Turcia, unde documentează prezentul și trecutul orașelor și satelor din acest capăt sud-estic al fostei Cortine de Fier. Înainte de prăbușirea URSS, mulți și-au pierdut viața încercând să ajungă în Vestul mult visat. Acum, o parte a acestei granițe este frontiera dintre Uniunea Europeană și Turcia, o altă linie de separare între cei cu pașapoarte ce conferă libertate de călătorie și refugiații care caută o lume mai bună. 

În decembrie 2021, ediția în limba română a apărut la Editura Pandora M, în colecția Anansi, tradusă din limba engleză ca Frontiera, de către Ona Frantz. 

De fiecare parte a frontierelor actuale, scriitoarea întâlnește păstori, foști grăniceri, comercianți, agricultori, refugiați sau chiar traficanți de persoane. Vorbesc despre viețile pierdute, dar și despre violența simbolică a granițelor fizice și efectele lor peste generații. 

Cea mai recentă carte a sa publicată în Marea Britanie în 2019 este To The Lake, în care Kassabova călătorește în jurul lacului Prespa, împărțit între Albania, Republica Macedoniei de Nord și Grecia, pentru a descoperi locul de origine al bunicii sale materne, dar și pentru a afla poveștile oamenilor din Balcani.

Am stat de vorbă cu Kapka Kassabova la început de martie 2022, când războiul din Ucraina vecină începuse de aproape două săptămâni. Am vorbit despre granițe, Balcani, război, dar și lucruri care ne unesc în acest colț de lume. Mi-a amintit, și ne amintește tuturor, că a continua să fim martori și să oferim solidaritate este responsabilitatea noastră, a tuturor. 

Acest articol a fost publicat pe 8 aprilie 2022 pe Scena 9.

Frontiera și traducerea sa în ucraineană au apărut amândouă aproximativ în același timp, în decembrie 2021. Câteva luni mai târziu, Rusia a invadat Ucraina.  Ce ne spune acest război despre granițe, azi, la mai mult de 30 de ani după ce fostele republici sovietice și-au proclamat independența?  

Trebuie să vorbim despre Ucraina, cum altfel? Kordon, cum s-a tradus în ucraineană, a apărut tot în urmă cu câteva luni, iar acum, în loc să merg acolo și să-mi cunosc editorii și cititorii și să fac conexiuni noi, acum suntem cu toții martori la distrugerea lumii lor și a lumii noastre așa cum le știam. Astfel că suntem obligați să facem conexiuni noi pe timp de război și cred că noi, comunitatea europeană, ne ridicăm la înălțimea așteptărilor. Această construcție de poduri a fost imediată, umanitatea chiar a pus umărul de data asta și ar trebui să ne încurajeze exemplul ăsta, acesta este viitorul.

Putem observa că odată cu Frontiera și Spre Lac (To the Lake în original), interesul cititorilor internaționali pentru zona noastră, a Europei de Sud Est, a tot crescut. De unde vine acest interes, în opinia dumneavoastră?

Cred că pur și simplu a căzut cortina de fier a minții. A fost nevoie de o generație pentru ca această cortină a ignoranței Vestului să cadă. Balcanii sunt altceva decât entitatea vastă pe care o denumim Europa de Est. Cultura balcanică are o istorie și un caracter diferit de familia mai extinsă a Europei de Est. Și apoi mai este și natura, comorile naturale ale regiunii balcanice, care cred că sunt și ele un punct de atracție pentru vestici, și chiar și pentru noi. Când am început să călătoresc mai mult în sudul Europei, și pentru Frontiera, și pentru Spre Lac, nu mă mai săturam să mă tot îndrăgostesc de aceste locuri, de munți, de râuri, de păduri și de felurile oamenilor de-a trăi; legătura dintre om și natura este încă foarte vie acolo. Când documentam râurile din Balcani pentru cartea mea cea mai recentă, am aflat că printre cele mai neatinse râuri din Europa sunt cele de acolo.

Întorcându-mă la cărțile mele, cred că răspunsul  vesticilor ține și de umanitatea din aceste povestiri; cred că mulți vestici au o fascinație pentru Balcani, dar nu au un punct de intrare. Este o lume confuză pentru ei, plină de clișee, cum ar fi de exemplu așa-zisele Războaie din Balcani, cele recente, care se referă de fapt la destrămarea Iugoslaviei. Noi știm că Războaiele din Balcani sunt cele din 1912-1913, în urma cărora au fost trasate granițele pe care le avem azi în Balcani, și care au fost plătite cu un preț îngrozitor. 

M-a surprins faptul că după publicarea Frontierei, o serie de cititori au plecat pe urmele granițelor despre care am scris, pe urma satelor și a experiențelor descrise; m-a surprins, pentru că întâmplările despre care scriu sunt triste, iar granița din carte este o descindere în iad, în memoria colectivă a acelei granițe. A început cu o călătorie personală în zona militarizată a copilăriei mele, cu o întoarcere într-un loc în care mereu am vrut să mă întorc, dar nu am putut până atunci. Toate actele artistice sincere trebuie să aibă o miză personală pentru artist, iar a mea a fost furia și acest sentiment de nedreptate pe care îl port cu mine din copilărie, despre ceea ce ne fac granițele. Trebuie desigur să facem diferența între granițe violente și cele voluntare, care sunt granițe de suveranitate și auto-definire și respect pentru spațiul celuilalt. Acestea sunt acum încălcate în Ucraina, ucrainenilor le este încălcat dreptul de a exista. Aici vorbim de altceva, de granițele violente; de violența tăcută și de cea evidentă, precum și de urmările lor. Ca poetă, m-au interesat mereu forțele invizibile care ne conturează destinele, ceea ce se întâmplă înainte de un eveniment și ceea ce se întâmplă după. Mă interesează ecoul de durată al evenimentelor. Adesea evenimentele sunt de scurtă durată, dar urmările se întind de-a lungul a generații.

Ați părăsit Bulgaria în adolescență, ați locuit în Noua Zeelandă și acum în Scoția. Vă percepeți drept o scriitoare care construiește poduri peste țări și continente?

Mă interesează întâlnirile atemporale cu anumite locuri, deoarece pentru mine locurile reprezintă chipuri, iar chipurile reprezintă locuri, iar unele locuri mă pot fermeca foarte ușor. Fiecare carte a mea începe cu un loc care m-a fermecat. Așa am început Frontiera: am mers cu cineva într-un sat de la graniță ca să vizităm rămășițele Cortinei de Fier și am simțit ceva în atmosfera acelui loc. Conduceam pe un drum forestier și simțeam cum coborâm într-o lume ascunsă, lumea graniței. Nu plec la drum cu ideea că o să construiesc legături, mai degrabă îmi urmez instinctul de poet. Cred că misiunea mea ca scriitor este aceea de a vindeca. În timp ce scriam noua mea carte, Elixir, mi-am dat seama că în toți acești ani, asta a fost misiunea mea. Într-un fel, Frontiera, întreaga experiență a întâlnirii acestor oameni ai graniței, ai pădurii, descoperirea mormintelor lor nemarcate și încercarea de a scoate la suprafață un adevăr, toate acestea au fost un exorcism. Un exorcism personal, dar și unul colectiv, pentru că cineva trebuie s-o facă și pentru că mărturisirea adevărului a fost una dintre obsesiile mele încă din copilărie, deoarece am crescut cu atâtea tabuuri politice. Chiar și cuvântul granița a fost un tabu, știi și tu. E un cuvânt ca o sârmă ghimpată.

Îți dă senzația de nepătruns, iar cuvântul românesc, grănicer, cel care păzește granița, e înspăimântător, când îl auzi simți că nu o să treci de un grănicer. Lucrați deja la a treia carte despre Europa de Sud-Est, ce sentiment vă cheamă înapoi către Bulgaria sau Macedonia?

Cred că ceea ce mă cheamă spre Balcani mereu și mereu sunt aceste răni ancestrale, colective, pe care le simt și eu, le port cu mine, le conștientizez. Rănile, dar și dragostea și curiozitatea mea. Crescând în umbra Cortinei de Fier, nu ne puteam cunoaște nici vecinii. Și nu ne puteam cunoaște nici pe noi înșine, deoarece, simbolic, sârma ghimpată a cortinei tăia în interior.

Nu aveam o oglindă.

Exact! Cultura Cortinei de Fier, cultura graniței, este o cultură a neadevărurilor în care am crescut laolaltă cu generația mea, în care cunoașterea de sine era descurajată, în timp ce erau încurajate auto-suficiența, uitarea, violența. Și mi-am arogat această misiune tăcută a scriitorului de a mă întoarce în Balcani și a asculta ce au de povestit. Balcanii sunt o regiune vastă, o familie de națiuni diferite, iar ceea ce avem în comun este acest ecosistem bogat extraordinar de natură, dar și de culturi, de moduri de viață care sunt încă prezente. 

În călătoriile mele în nordul Bulgariei, din Vidin spre Oriahovo, care este punct de frontieră cu România, am observat o mulțime de sate aproape părăsite, la fel ca unele sate din Frontiera. E trist să conduci ore întregi și să nu vezi oameni mai deloc, pentru că au plecat spre orașe, au emigrat deoarece nu au ce lucra la ei acasă. Cum ar arăta o imagine optimistă în ceea ce privește aceste sate?

Da, este un sentiment sinistru, ca și cum ai conduce printr-un peisaj post-apocaliptic. Și este limpede că este ceva în neregulă cu acest peisaj, deoarece acolo unde natura este vie, trebuie să existe și oameni. Și cred că este simptomatic pentru ce este în neregulă politic, social și economic cu această regiune, la fel ca în regiunea din granița mea, și este simptomatic și pentru felul greșit în care a evoluat relația dintre om și natură. Cred că speranța este că într-un fel sau altul ne vom reconecta cu aceste locuri uitate și poate chiar vom fi nevoiți, ca să supraviețuim, să ne redescoperim rădăcinile, care sunt în pământ. Timp de secole, zona era fertilă aici, oamenii cultivau pământul, creșteau animale, făceau comerț, erau prosperi, astfel că sentimentul că ceva e nelalocul lui aici este corect. Sunt fermă în privința asta și mi-am dedicat noua carte acestei relații dintre noi, oamenii, și universul plantelor în special, puterii pământului de a se vindeca și de a ne vindeca și pe noi. E ceva ce am uitat, dar cred că vom fi nevoiți să ne amintim. Cred că pandemia a fost un prim semn că trebuie să ne amintim și cred că vom continua pe acest drum, care va fi dureros.

Am observat că în Frontiera folosiți o serie de mitologii locale, fie la început de capitole, ca un cor care anunță o temă, fie presărate printre alte povestiri. Le știați de dinainte să ajungeți pe teren sau le-ați descoperit acolo și acolo v-ați decis să le integrați în carte? Dau o notă misterioasă cărții, dar acum, în timp ce vorbeam, îmi dau seama că sunt și o legătură cu pământul și cu modurile de viață ancestrale în care legătura cu pământul era importantă, deoarece multe dintre mitologii sunt despre spirite ale naturii.

Le-am descoperit pe teren, cât eram acolo, iar ideea descoperirii este ceea ce îmi alimentează pasiunea și devotamentul când scriu o carte. Nu știam nimic despre locurile pe care le-am vizitat pentru Frontiera, astfel încât pe de-o parte eram fascinată de tot ceea ce descopeream, iar pe de alta eram copleșită de vasta bogăție, densitate și complexitate a acestei istorii stratificate a graniței, în timp ce istoria se scria chiar în fața ochilor mei. Refugiați care își duceau viața în sacoșă apăreau mereu în pădure, oameni în stare de șoc, la fel ca cei pe care îi vedem acum, oameni care nici nu înțeleg ce li s-a întâmplat, odată ce lumea lor s-a destrămat. Și eram pusă în fața acestui fapt copleșitor de a reda toate astea într-o carte, toate aceste planuri temporale și moduri de viață diferite, care sunt încă foarte apropiate de natură, de ciclurile sezoniere, care încă mai există în Balcani, cum ar fi ritualurile focului pe care le descriu în Strandja. Și nu încerc să romanțez, dar sunt fapte și fac parte din spiritul pământului, dar și din spiritul nostru colectiv. Și acele mini-capitole sunt un fel de ofrandă, ca un poem, ca o reflecție asupra unei caracteristici frapante și simbolice a acestei zone, a graniței, a culturii muntelui. De exemplu… cheshma. Există acest cuvânt și în română, nu?

Da, e „cișmea”. La țară există mereu un loc care se cheamă „la cișmea”, e loc de întâlnire sau pur și simplu un loc de unde localnicii vin să ia apă pentru acasă.

Fântâna de la marginea străzii este un simbol al Balcanilor. Știi că ai ajuns în Balcani pentru că la fiecare câțiva kilometri o să dai de o cișmea, chiar dacă nu întâlnești pe nimeni ore întregi. Vezi o cișmea, te oprești, ai o experiență. Asta e în sine o întâlnire.

E ce rămâne în urma oamenilor.

Exact! Și este ceea ce vei regăsi dacă te întorci. Cișmeaua este tot acolo. Aceste mini-capitole sunt noduri de legătură în narațiune, cum ai spus și tu, ca un refren, deoarece Balcanii sunt o polifonie. Suntem o cultură polifonică. Poate am uitat din cauza acestor cortine de fier dintre noi, dar cred că încet-încet ne reamintim cât de conectați suntem. Nu avem de ales decât să ne reamintim.

Când călătoriți sau când faceți cercetare pentru o carte, citiți ziare sau urmăriți ceva din presa? Credeți că presa națională sau locală pot reda o înțelegere a ceea ce se întâmplă pe teren?

Răspunsul scurt e nu. Urmăresc presa foarte puțin. O urmăresc acum, pentru că o facem cu toții, pentru că este o datorie, dar în general nu-mi organizez calendarul deloc , nu-mi organizez munca sau viața în funcție de media. Când sunt pe teren, când cercetez pentru o carte, îmi ia aproape doi ani s-o scriu, așa că mă retrag din fața a orice mi-ar putea distrage atenția. Chiar și cărțile pe care le citesc sunt despre locul pe care îl studiez, deși urmăresc mereu experiența personală. M-a atras mereu experiența oamenilor, cred că acolo se află adevărul și cred că asta ne poate schimba cu adevărat, mai degrabă decât ideile și opiniile. Pentru că fac asta de mult timp, am deja încredere că instinctul meu mă va purta către locurile și oamenii potriviți cu care să rezonez astfel încât să descopăr un adevăr. Și pentru că am în vedere durata istorică a evenimentelor, durata istorică a traumei, presa nu este potrivită pentru relatările mele, pentru că ea există într-o altă dimensiune decât cea în care lucrez eu. 

Când am terminat de scris Frontiera, am trecut printr-o schimbare personală esențială, prin actul de a scrie, prin întâlnirile cu oamenii din aceste locuri. Am văzut Bulgaria altfel, am văzut Balcanii altfel. În cele din urmă, am început să scriu despre ceva foarte dureros, despre Cortina de Fier și despre granițe care încă mai împart oamenii între cei ce au pașapoarte „corecte” și cei care nu le au. Granița continuă să fie o cortină de fier, continuă să fie nedreaptă și violentă. Am început să scriu despre un lucru dureros și am ajuns să simt conexiune cu acești oameni, indiferent de limbă sau distanță. În cele din urmă, am rămas cu acest sentiment încurajator că suntem ceea ce iubim. Nu suntem ceea ce urâm, nu suntem ideile noastre, nu suntem nici măcar o frântură în timp; suntem ceea ce iubim. Asta e lecția graniței pentru mine.

Foto: Kapka Kassabova (sursă: Kapka Kassabova)

Citește în limba engleză!

Citește în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

About Author