Mihai Mălaimare: Suntem singurul teatru din România care face statui vivante

Directorul teatrului ”Masca” din București a venit la Ruse,  cu o echipa mare  și cu 37 de statui vivante, care ne-au încântat, în piața centrală a orașului, cu marele lor talent.

Vladimir Mitev

Poze: autorul

Mihai Malaimare s-a  născut la 27 august 1950 în Botoșani. După absolvirea Institutului de Arta Teatrală și Cinematografica ”Ion Luca Caragiale” ca șef de promoție, devine actor în Teatrul Național. A jucat acolo între anii 1973-1990.

În 1981 a beneficiat de o bursă de studii la Școala de teatru ”Jacques Lecoq” din Paris. A predat actorie la IATC, secția actorie, între anii 1984-1989. A predat și în străinatate la Școala de Teatru Pygmalion din Viena (pantomimă) și la Gallaudet University (Washington, SUA), în calitate de profesor invitat (arta și cultura românească).

La 24 mai 1990, Mihai Mălaimare a înființat Teatrul Masca, singurul teatru de gest, pantomimă și expresie corporală din România, scrie Agerpres. El este de 26 ani directorul teatrului și regizorul multor spectacole. Teatrul Masca lucrează în două direcții: cea a teatrului de stradă (spectacole cu clovni, commedia dell arte, teatru medieval, statui vivante etc.) și cea a spectacolelor de interior, cu scenariu elaborat, inspirat de mari autori (Gogol, Marquez, Goldoni, Briusov, Borjes).

Mălaimare a venit în Ruse împreuna cu 80 de persoane de la teatrul ”Masca” –  37 actori și o mare echipă tehnică, pentru a prezenta Statui Vivante, poveştile pentru copii ” A fost odată ca niciodată” și spectacolul ”Zidul”, spectacol care redă lupta dintre dorința de a trai și atracţia către nimic. La 26 iunie el a participat la conferinţa de presă la Teatrul din Ruse. Urmează secvenţe din ceea ce Mălaimare a spus.

Despre piesă ”Zidul”:

Zidul e un spectacol despre lupta pe care un cuplu o are. Zidul înseamnă viața cu toate dușmaniile, cu răul ce trebuie depăşit. Viața acestui cuplu e analizată. Veți vedea că nu exista niciun gest în plus, niciun pas în plus. Dacă am face experienţa de a juca piesa din nou, veți vedea că gesturile actorilor se pot măsura foarte precis. Este un balet de o precizie fabuloasă. Spun asta pentru că eu personal cred că pe scena ceea ce se vede, tot ceea ce se aude și se mișcă are semnificație. Un actor nu se poate mișca pe scena ca în viață. Și nu poate vorbi precum în viață. E foarte complicat să realizezi toate acestea într-un teatru, fiind nevoie de actori foarte buni. Dar în teatrul de gest acest lucru e posibil.

Despre statui vivante:

Statuile vivante sunt, în opinia mea, momentul de vârf al teatrului stradal. Dacă vreți, ei sunt echivalentul monospectacolului în teatrul tradițional. Nu oricine poate să o facă. În domeniul statuilor vivante, teatrul ”Masca” a inovat mult. Actori noștri sunt profeșioniști. Au stat la cursuri, luni de zile cu training extrem de dur, care a adus la posibilitatea de a controla fiecare parte a trupului propriu – inclusiv bătăile inimii, respirația, controlul centrului de greutate și a mișcarilor involuntare.

Mișcarea unor statui vivante nu poate să fie comparabilă cu mișcarea omului obișnuit. Statuia e din marmură, din piatră, din lut și când ea devine vivantă exista condiții materializării aminitirilor de mișcare ale statuii. Am descoperit că statuia se poate mișca în două feluri. Fie încet. Fie înterupt.

În general, o statuie redă o poveste de cinci minute. Ea evoluează 40 de minute. Așadar pentru 40 de minute de poveste se repetă de 5-7 ori. Între momentele de povestire exista pauze de câteva minute, în care statuia e nemișcată… O să vă rog să remarcaţi costumele, machiajul, mișcarile, precum şi modul în care se spune povestea și, în special în Ruse, ca și acum câteva zile în București – rezistența actorilor la căldură. În București s-a jucat la 40 grade. Și cu placere am constatat că nimeni n-a leşinat.

Despre nemișcare și liniștea ca mijloacele de expresie:

Nemișcarea este unul dintre elementele de bază ale teatrului de gest, pentru că ea conține în sine toţi vectorii mișcării care urmează. Exact cum liniștea poate să fie una dintre marile arme ale actorilor tradiționali. Marele actor intră pe scenă și tace, pentru că numai așa publicul poate să-l vadă, să-i simtă pe aura, aşteptând discursul. Doar mici actori vorbesc prea mult și fac gesturi multe.

Despre relațiile cu teatrul din Ruse:

Noi ne creăm integral produsul pentru festivalul nostru. Pentru a șasea ediția a festivalului, am realizat 42 statui vivante și 4 mari spectacole. A fost o muncă de șase luni, opt ore pe zi. Mie îmi place mult că vin aici pentru a treia oară. Am vorbit în perspectivă cu Orlin Diacov (directorul teatrului din Ruse) şi am putea realiza într-o zi, în viitor, un festival analogic cu acela din București. Dar asta înseamnă un mare training cu artiștii din Ruse și cu trupele interesate. Atunci Ruse va avea propria pepinieră de actori și ei vor putea acționa în viitor pe plan local.

Despre sine și despre familia sa:

Sunt bâtrăn. Am nevoie de a lucra în gradina mea. De fapt, eu sunt un ţăran, care a făcut  o pauza de 40 ani. Și mai probabil mă voi reîntorc pe prima ocupație mea.

E fericirea că am patru copii. Ei sunt mult mai buni decât mine. Mihai este dintre cei mai buni operatori din Hollywood. Ion face doctoratul de vioară la Ilinois. Ștefan face masteratul în China. Cu puţin timp în urmă, Catinca care învaţă la Academia Belle Arte în Anglia, a plâns două zile, că după acest referendum va fi întorsă acasă. Dar universitatea a asigurat-o că va putea continua cu educația, pentru că e cea mai bună studentă. Pentru mine a fost ceva  fabulos, pentru că universitatea înseamnă elita. Elita  în  Anglia nu e de accord cu prostia. Elita în România e echivalentul prostiei. Faptul că am votat cum am votat.

E o onoare să fiu ultimul reprezentant familiei Malaimare care stă în România.

Despre propriul zid:

Zidul meu m-a presat de multe ori. Am pierdut două soţii. Am trecut prin evenimente dure. Am fost dus de mână de către oameni care m-au întâlnit providenţial. Mă plimbam  noaptea pe străzi, plangând. Octavian Bădescu, cel mai mare actor din România, rectorul Universității de teatru, m-a chemat și mi-a spus: ”Dacă vrei să trăiești, trebuie să lucrezi! Iata aici o clasă fără profesor, devino tu profesorul ei!” Și așa a început cariera mea de dascăl. Acum sunt la vârsta lui. Și mă uit pe stradă  dacă văd vreun actor plangând, să-l chem.

Despre viitorul teatrului în regiunea noastră și despre lupta cu prostia:

Din pacate nu exista asociația teatrelor care să facă statui vivante. Noi suntem singurii din România, chiar dacă alții încearcă să facă același lucru. Avem un program de artă, pe care îl facem de 20 ani. Tot timpul facem repetiţii.

Teatrul instituționalizat este în criza. A apărut o nouă formula de teatru, care se numește underground. Ea reunește o mare parte de tineri care sunt în afara instituțiilor de teatru publice. Asta e foarte bine. Dar acest teritoriu e dominat și furat de actorii care muncesc foarte puțin în instituțiile lor. Dar merg la teatrele underground, pentru a câștiga bani. Cu alte cuvinte salariu e bașca. Nimeni nu se întreabă: ”Eu cât trebuie să lucrez pentru a primi acest salariu”.

Actorii din teatru instituționalizat vin târziu pentru repetiții, beau două-trei cafele, puţină bârfă, și după două ore spun: ”Hai, să facem repetiție! Off, dar noi suntem deja obosiți!” Astfel teatrul instituționalizat iși pierde energia. Vom fi muritori când subvenția pentru instituţii publice va fi retrasă. Cel puțin trei sferturi dintre teatrele instituționalizate vor muri. Pentru că 86% din populație declară că nu este interesată deloc de cultură. Și vă asigur că în Bulgaria e la fel. Dunărea nu este un baraj pentru prostie și pentru dezinteresul față de valori.

Suntem codașii lumii din punct de vedere al  consumului cultural. De ce o țară care a dat personalităţi ca Eminescu, Ionesco, Iorga, Luchian să ajungă la acest nivel de de lipsa a culturii? Și răspunsul e, că guvernul mondial vrea popoare proaste, pentru că sunt mai ușor de condus. Asta nu înseamnă ca artistul nu trebuie să se lupte cu prostia. E un război care nu se va câștiga niciodată. Dar trebuie să te lupţi și trebuie să mori, pentru că e o cinste să te lupţi cu prostia.

Despre ce urmează cu teatrul ”Masca”:

Teatrul e o creație personală a Ancăi Floarea – soția mea, și al meu. Nu știu dacă trebuie neaparat că teatrul ”Masca” să continue să existe. Se poate. Ne luptăm de 26 ani. Cred că 20 ani am pierdut în lupta cu oamenii proști, în loc să mă lupt cu prostia proprie. Omul trebuie să locuiescă cu sine. Asta nu înseamnă că noi teatre nu vor apărea. Grotovsky a dispărut. Tomaszewsky și Stanislawski de asemenea. Asta nu înseamnă că teatrul a stopat existența sa. Teatrul e o parte din existența omului.

Exista momente colosale, când oameni creativi se adună și pot să creeze ceva împreună. Perspectiva teatrului ”Masca” este Gabriel Garcia Marquez, ”Hamlet”, ”Visul unei nopţi de vară”. Mă gândesc de mult timp la un spectacol ”Îngerii”, inspirat dintr-o pictură de-a lui Ștefan Cârția. E o poveste pe care am trait-o personal. Am fost prieten cu cel mai bun clovn român. Eram copii și ne duelam. Dar am auzit o muzică extraordinară. Marcelino a alergat pe stradă. După el și eu. Pe strada noastră trecea o caravană de circ. O girafă,  un elefant, jonglori, acrobați. Am fost suprinși și foarte impresionați. Când ne-am întors la normalitate, am descoperit că Marcelino a dispărut. L-am întâlnit 30 ani mai târziu. A fost artist de circ. Plecase cu caravană. Mi-a cerut să devină clovn. Atunci am pus ”Clovnii” la Teatrul Național. Nimic nu e întâmplător. Marcelino a devenit cel mai bun clovn român. Din pacate a murit de cancer. Plangând  la telefon, mi-a spus: ”Maestro, vreau încă să mai joc! Nu e aşa că clovnii nu mor niciodată?”. E adevărat că un clovn nu moare niciodată.

Despre inovăriile pe care teatrul ”Masca” le-a făcut:

Am lucrat la Teatrul Național 25 ani ca actor. Am făcut o bursă la Paris la Jacque Lecoq. În momentul acela viața mea s-a schimbat. Am avut nevoie de o scânteie. Și în 1990 totul s-a schimbat. Aveam 41 de ani. Eram foarte bine integrat în Teatrul Național. Am decis să plec și împreună cu soția mea am înființat teatrul asta.

Am vrut să inovez în două direcții. În domeniul de arta actorului, să construiesc un nou actor cu noi mijloace de expresie. Și în domeniul discursului teatral, promovând teatrul non-verbal. E greu să spun ce am relizat, dar n-am pierdut direcția pe care am cautat-o.

E clar că noi vorbim pe un alt limbaj teatral. Actorii noștri știu lucruri, care alți artiști nu le știu Nu mai putem face teatru pentru teatru și artă pentru artă.

Despre istoria românilor furată și despre Frau Merkel:

Noi avem de luptat pentru supraviețuirea națiunii noastre. În regiunea noastră, au trait pelasgii, care au fost cei care au definit conștiența umană aşa cum o știm. Zeii olimpici s-au născut la pelagii din Carpați. Noi am avut o istorie, care ne-a fost furată. Și a fost schimbată cu o smecherie. Dacii vorbeau limba latină și n-au fost latinizați de către romani. Războaiele daco-romane au fost războaie fratricide. Și romanii nu ne-au învațat civilizația, pentru că Sarmisegetuza a avut același sistem de canalizare ca Roma. Artiștii noștri trebuie să fie mândri cu propria origine. Și să nu le fie frică  de războiul pe care trebuie să-l ducă ca artişti.

Eu personal nu cred ca voi putea primi ordine de la Frau Merkel. În România avem lideri politici care tremură din genunchi când Merkel se uită în mod deranjant. Nu putem construi Europa normală cu aceşti oameni. Deși eu cred că Uniunea Europeană e o idee fabuloasă, n-am decât să le spun copiilor mei că nu trebuie să fie alceva decât români. Birocrații din Bruexelles să învețe că România e o țara mândră, iar capitala ei e București și nu Budapeșta.

Citește și în limba bulgară!

 

About Author