Emil Talianu: În genialitatea sa Eminescu a prevăzut construirea Podului Prieteniei între Giurgiu și Ruse

Eminescologul giurgiuvean stă de vorba cu blogul ”Podul priteniei” despre mesajele poetului național român, despre vizitele sale în Giurgiu și Ruse și despre felul în care giurgiuvenii îl evocă  și îl cinstesc astăzi

Interviu realizat de Vladimir Mitev

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod…

                             Mihai Eminescu „Scrisoarea III“

15 ianuarie 1850 e ziua nașterii poetului național român Mihai Eminescu. Numit cel mai mare Poet romantic el are un rol foarte important în dezvoltarea limbii și culturii moderne române. Cu ocazia împliniriii a  167 de ani,  la nașterea poetului, blogul ”Podul prietniei” a realizat un interviu cu eminscologul giurgiuvean Emil Talianu.

Emil Talianu a văzut lumina zilei în satul giurgiuvean Remuș, în ziua a patra a lunii august, din anul 1946. Părinții, știutori de ceva carte, au trudit să-i ofere, fiului, sansa de a învăța.

El și-a început studiile în satul natal, apoi la Scoala nr. 1 din Giurgiu, fiind determinat, încă din clasa a V-a, să facă  naveta, zilnic,  7 km. A urmat, apoi, pe atunci, Școala Medie nr.1, astăzi Colegiul Național “Ion Maiorescu”, din Giurgiu, având profesori de excepție.

A fost admis la Institutul Pedagogic din Suceava și a urmat cursurile Facultății de limba și literatura română. Anii petrecuți în Bucovina l-au legat sufletește de oameni, de locuri. Își completează studiile, la București. A devenit profesor, învățând elevii dulcele grai românesc.

În paralel cu activitatea didactică – la Școlile generale Albești-Buzău, apoi, în ținutul natal,  Remuș, Școlile nr. 5 și 4 din municipiul Giurgiu, a desfășurat și o bogată activitate publicistică, colaborând la mai multe publicații locale și centrale. În perioada 1992-1996 a condus ziarul  ”Vlașca” și a inițiat revista literară ”Valahia”.  În anul 1993 a înființat prima editură giurgiuveană după Revoluție, Pressco, unde au văzut lumina tiparului creații ale membrilor cenacului giurgiuvean “Luceafărul”.

De peste două decenii giurgiuveanul este correspondent al posturilor naționale Radio Romania Actualități și Antena Satelor, dar și al postului teritorial  Radio Oltenia-Craiova.

Emil Talianu a realizat și realizează emisiuni consacrate școlii și fenomenului cultural din Giurgiu la posturile locale de televiziune.

A scris, rezultat al unor îndelungate cercetări, două valoroase studii de istorie literară – ”Eminescu și Giurgiu Aproape de Luceafăr” (Viața și activitatea literară a colegului de Gimnaziu al lui Eminescu, Vasile Bumbac) și ”Nicolae Bălănescu, scriitorul”. În prezent lucrează la alte studii de istorie literară. Participă de fiecare dată la evenimentele cu care giuriguveni îl onorează pe Mihai Eminescu și povestește despre legăturile importante ale poetului național cu orașule  dunărene, Giurgiu, și Ruse, dar şi  viziunea lui Eminescu despre un pod al prieteniei între cele două maluri  ale Dunării.  

Care este mesajul lui Eminescu către concetățenii lui din secolul al XIX-lea? În ce măsură ideile lui Eminescu sunt încă actuale?

“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta … Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea”, spunea marele Tudor Arghezi. Iată de ce răspunsurile la cele câteva întrebări ale interviului despre Mihai Eminescu, mi se par decât un început pe care mi-l doresc a-l continua, pentru a construi podul trainic peste Dunăre, așa cum și l-a dorit Eminescu.

Un fin observator al realității Mihai Eminescu și-a exprimat deschis părerile despre pulsul evenimentelor la care era contemporan, în numeroasele articole sale scrise  și publicate pe când a fost un conștiincios jurnalist politic, timp de șase ani în perioada 1877-1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde  între anii 1880 și 1881, a fost redactor șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870 – 1877 publicând articole de analiză și ăn paginile altor publicații ale vremii, din care amintim:  Albina, Familia lui Iosif Vulcan. Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași.

Din numeroasele sale articole, apărute în paginile cotidianului Timpul, în care Eminescu consemnează idei deosebit de semnificative pentru vremea pe care o trăia , dar, privite mai atent, sunt încă actuale :

– „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882).

– „Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

– „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

-„Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.” (ziarul „Timpul” din 14 noiembrie 1880).

Sunt doar câteva selecții din articolele sale menite să ofere cititorului posibilitatea de a cunoaște genialitatea lui Eminescu de a formula idei ce nu-și pierd consistența, în ciuda trecerii vremurilor. O temă destul de vastă care implică pagini întregi de comentarii.

Emil Talianu vorbește despre Eminescu, despre metafora de apa curgătoare în opera lui – metafora, inspirată de la Dunare, despre legăturile poetului cu Giurgiu, Ruse și Bulgaria și despre blogul ”Podul prieteniei” la 15 ianuarie 2017 în centrul cultural ”Ion Vinea” din Giurgiu în timpul sărbătorilor Zilei Culturii Române (subtitluri în limba bulgară) 

Eminescu a fost în Giurgiu de mai multe  ori în viața sa. Vă rog să povestiți despre aceste vizite! Care este rolul orașului dunărean în viața ultimului mare romantic al Europei?

De ce din toate porturile dunărene adolescentul Mihai Eminescu, pornit de la Blaj, a ales Giurgiu, râmâne, încă, o enigmă.

Poate l-a atras legănarea Dunăriii, aici, în portul cel mai important de atunci,unde austriecii înființaseră prima societate de navigație fluvială, încă din anul 1854. Tot ei au realizat, aici,  și cea dintâi linie telefonică din Muntenia pentru a stabili o legătură permanentă cu Bucureștiul.

Sau poate că lumea mirifică a teatrului a fost motivul stabilirii pentru o vreme a adolescentului Eminescu la Giurgiu. În acel timp, după cum consemnează publicațiile vremii, Giurgiu era cunoscut ca un oraș „bun pentru teatru“, și desele treceri ale trupei actorilor lui Iorgu Caragiale, erau știute, poate de Eminescu și-și dorea o apropiere de aceasta.

Nu se poate pune la îndoială nici faptul că despre Giurgiu să-i fi vorbit, în serile lungi de iarnă, când plănuiau trecerea munților, prin vama Cucului, și preotul Bratu, din Rășinari, care a prezentat aceeași localitate de la mal de Dunăre.  Pe altă parte, eruditul cărturar Nicolae Droc Barcian, stabilit la Giurgiu la 10 martie 1870, i-a fost un bun prieten pe Eminescu și au avut dese intersectări în traiectoriile vieții lor.

Cert este că prezența lui Eminescu este semnalată în vara anului 1867, prin cunoscutul episod povestit de Iorgu Caragiale,care venind într-un turneu la Giurgiu, cu trupa, rămând fără sufleor va căuta un tânăr știutor de care, și îl găsește pe adolescentul Eminescu, printre hamalii din port, care “sta cu răzătoarea de fier în mână și rădea banițele pline”. Se cuvine a se cunoa;te această precizare, pentru a se ști că Eminescu nu a fost hamal în portul Giurgiu, ci răzuitor de banițe. Pentru că banița sau dubla, o unitate de măsură pentru ceriale, să nu fie prea plină, se nivela cu o răzuitoare de fier.

Și fiind inclus ca sufleor în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, Eminescu se va aproipa de cea de-a șaptea artă, teatrul, pentru un timp mai îndelungat. Iată, reliefat și răspunsul asupra rolului orașului Giurgiu în traiectoria artistică a viitorului Poet- includerea sa în sfera artelor.

Apoi Eminescu a mai trecut, de mai multe ori prin orașul de la mal de Dunăre, prezentarea popasurilor ar necesita o amplă prezentare. Ne limităm, doar, a le consemna succint.

Trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale face un turneu prin Moldova și astfel Eminescu ajunge din nou la Giurgiu, pentru a se îmbarca pe un vapor, alături de colegii lui, artiști, în toamna anului 1867, pentru a ajunge la Brăila, unde urma să înceapă turneul.

În primăvara anului 1868, doar o scurtă trecerea lui Eminescu prin Giurgiu, când ajunge cu vaporul, plecat de la Baziaș, după turneul cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, în Transilvania.

Prezența lui Eminescu la Giurgiu se va repeta în iunie 1882, când ajunge cu trenul, plecat din gara Filaret – București, cu dorința de a ajunge la Marea Neagră. Pe atunci singura posibilitate era vaporul, care trebuia luat din portul Giurgiu până la Cernavodă. De aici, din nou cu trenul până la Constanța. Pentru că vaporul nu pleca din Giurgiu în fiecare zi, Eminescu a fost nevoit să rămână în orașul de la mal de Dunăre câteva zile, la bunul său prieten Vasile Costinescu, care îl și ajuta, ori de câte ori era nevoie, cu împrumutul unor sume de bani.

Pentru locuitorii din orașul Ruse și din Bulgaria ar fi interesant de știut că Eminescu vizitează și Ruse, care atunci era cunoscut sub numele otoman – Rusciuc. Ce se știe despre  vizitele lui Eminescu în orașul vecin al Giurgiului?

O confirmare a vizitării de către Mihai Eminescu a orașului de dincolo de Dunăre, pe atunci Rusciuc, o constituie scrisoarea pe care Poetul o trimite din Constanța, în vara anului 1882,către Veronica Micle, când ajunge să vadă pentru prima dată marea. Pentru frumusețea conținutului scrisorii și a ineditelor informații pe care le cuprinde, reproducem integral epistola :

Constanta, 16 iunie 1882

Draga mea Veronică, Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti. O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele căci ea e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia. Costanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu”.

Se poate înțelege din precizarea făcută : „[Constanța] Nu are a face deloc cu Rusciucul”, că orașul de la malul Mării Negre, în care ajunge pentru prima dată Eminescu, este altfel decât Rusciucul, pe care îl vizitase, cu câteva zile în urmă, când fusese nevoit, în așteptarea vaporului, să stea la Giurgiu, la Costinescu, o cunoștință comună și pentru Veronica Micle, un fost student ieșean pe care Eminescu l-a avut la Institutul Academic din Iași, pe cînd a predat limba germană în semestrul al doilea, al anului școlar 1874-1875. Însă pentru a face comparație între cele două orașe, Constanța și Rusciuc, suntem siguri  că Eminescu a mai efectuat vizite anterioare în orașul bulgăresc. „Dovada recenta a prezenței sale la Ruse o găsim in corpusul epistolarului Mihai Eminescu – Veronica Micle (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, editura Polirom, Iasi, 2000), care ne confirmă această ipoteză. Intr–adevar, intr–o scrisoare datată 4 iunie 1882, Eminescu îi scrie iubitei sale urmatoarele: “Am fost de marți seara pâna astazi la Giurgiu“. A doua zi, miercuri, Eminescu trece Dunarea și vizitează orașul bulgăresc Rusciuc,” după cum consemnează eminescologul Dan Toma Dulciu. Sunt informații certe, că în timpul celor două ore petrecute la Rusciuc, Eminescu a cumpărat o carte bulgărească și ceva tutun. Tutunul avea să fie, la trecerea vamei, un motiv de gâlceavă cu vameșii care susțineau că cele 1 000 de grame pe care le avea, depășeau cantitatea permisă de lege.

Se pare că Eminescu, curios, dornic de cunoaștere,  a mai trecut Dunărea cu caiacul la Rusciuc încă din luna august 1868, cînd ajunge la Giurgiu, pentru a se îndrepta spre București, pe când se întorcea cu vaporul de la Baziaș, din turneul întreprins în Transilvania cu trupa de teatru a lui Pascaly. O altă ocazie de a vizita Rusciucul a avut-o în vara anului 1869, când ajunge, din nou, la Giurgiu, pentru a  pleaca cu trupa de teatru într-un turneu în Moldova.

Iată doar câteva prilejuri pe care Mihai Eminescu le-a avut pentru a putea vizita orașul Rusciuc, pe care l-a cunoscut atât de bine. Mărturie un vestit rămășeag, rămas printre manuscrisele sale, făcut cu bunul său prieten, arhitectul Constantin Simțion, constructorul podurilor de odinioară care se arcuiau peste râul Dîmbovița, în vechiul București. Rămășagul făcut, așa cum se consemnează: ”astăzi, 25 iunie 1883, la una oră și 23 de minute, după miezul nopții”, se referea la certitudinea că se va construi, peste Dunăre, un pod la Giurgiu.

Să fi fost, oare Eminescu, în genialitatea sa vizionară, primul care a gândit că se va realiza podul, construit mult mai tîrziu, între anii 1952-1954? Dar, despre asta și alte legături ale lui Eminescu cu prietenii noștri bulgari  vom mai avea prilejul să vorbim, fiindcă Poetul a dorit să cunoască această  țară, unde fratele său mai mic Matei (care a trăit între anii 1856 – 1920), ofițer fiind, a luptat în Războiul pentru Independență.

Cum păsterează giurgiuvenii memoria lui Eminescu,  astăzi?

Știindu-se că au fost  înnobilați de numeroasele treceri ale Voievodului Limbii Române, Mihai Eminescu, prin orașul lor, giurgiuvenii i-au păstrat frumoase aduceri aminte, nu numai prin ample și diverse manifestări cultural desfășurate, de-a lungul timpului, în sala Ateneului “Nicolae Bălănescu“  și în bătrânul parc Alei,la bustul Poetului.

S-au împlinit și altele, semne durabile în timp. Strada Gândului, din cartierul Verde, unde se pare, a locuit, o vreme,  Poetul, a fost numită strada Mihai Eminescu. Prin colectă publică, a fost realizat un bust al lui Mihai Eminescu, de către sculptorul Corneliu Medrea, care a fost dezvăluit în luna mai, a anului 1938. Din inițiativa unor valoroase cadre didactice, iubitoare de literatură, se înființează în toamna anului 1949 Cenaclul literar „Luceafărul“, a cărei activitate este continuată și astăzi. Una din școlile gimnaziale ale municipiului Giurgiu, Școala numărul 4, poartă numele „ Mihai Eminescu “.

Sunt doar  câteva argumente care atestă că noi, giurgiuvenii, avem un cult al lui Mihai Eminescu, de care, nu de puține ori,ni se face dor, dor pe care ni-l stingem privindu-i chipul  din bronz, aflat pe cel mai înalt soclu, din câte există, adumbrit de ramurile teilor, aflat în locul stabilit de nimeni altul, decât eseistul giurgiuvean, Tudor Vianu.

Citește și în limba bulgară!