O vedere către dezvoltarea politică a ţării din ultimii 28 de ani
Iskra Baeva
Acest articol a fost publicat pe 30 octombrie 2018 pe site-ul revistei Timpul. Este al treilea articol al profesoarei de istorie din Universitatea din Sofia Iskra Baeva, care a fost publicat acest an pe Timpul. Celelalte articole pot fi citite aici şi aici. Traducerea tuturor trei articole apărţine fondatorului blogului ”Podul Prieteniei” Vladimir Mitev.
Atunci când, cu aproape trei decenii în urmă, pe 10 noiembrie 1989, în Bulgaria a fost dat jos de la putere dictatorul Todor Jivkov, asta a provocat un entuziasm în masă. Speranța era că în curând la noi va fi o democrație care, într-adevăr, va da puterea în mâinile celor care știu și pot și în care vom trăi în bogăție și demnitate „ca în Occident”. Atunci prea puțini bulgari înțelegeau că schimbarea nu are cum să se întâmple repede pentru că și în societate, și în economie există o inerție mare, ce cu greu va fi depășită.
Nu pot să uit cum, în 1990, eram indignați atât de teza lui Ralf Dahrendorf, conform căreia mai întâi trebuie să trecem prin „Valea lacrimilor”, precum și de prognoza lui că vom avea nevoie de cel puțin cinci ani pentru a face marea schimbare. Numai că, într-adevăr, am intrat în „Valea lacrimilor” încă din toamna lui 1990, dar cei mai mulți dintre bulgari nu au ieșit din ea nici până în ziua de astăzi. Iată de ce atât de mulți oameni nu cred astăzi că tranziția s-a terminat. Marea diferență dintre așteptările de la începutul tranziției și realitățile de astăzi este, și continuă să fie, una dintre problemele cele mai mari pentru democrația bulgară contemporană.
Ca să răspund la întrebarea în ce tip de democrație trăim, trebuie să prezint pe scurt drumul ei de la primii pași făcuți după „Masa rotundă” (când, la începutul lui 1990, „foștii comuniști” au discutat drumul de urmat cu „opoziția” – n. trad.) și până la mijlocul anului 2018, când Bulgaria a încheiat cu succes prima sa președinție a Consiliului UE.
În acești 29 de ani, am trecut prin cutremure politice (1990-1991, 1996-1997, 2013-2014) care au dus la schimbări anticipate ale guvernanților: întotdeauna cei de stânga au fost înlocuiți cu cei de dreapta, fapt care indică și direcția tranziției. Am fost prima țară postsocialistă din Europa în care alegerile pluraliste libere au fost câștigate cu o majoritate absolută de foștii comuniști preschimbați în socialiști (10-17 iunie 1990), generând un specific balcanic al tranziției. Am fost din nou prima dintre țările aflate în tranziție care au elaborat în întregime o nouă Constituție (12 iulie 1991), ale cărei principii democratice însă s-au realizat greu în societatea bulgară, încă nepregătită pentru democrație. Forța motrice a tranziției – Uniunea Forțelor Democratice (UFD), care este de dreapta – a trecut prin mari dificultăți prin ascensiunea și triumful primului guvern cu mandat complet (cel al lui Ivan Kostov din 1997 până în 2001), după care a venit apusul ei. Și astăzi, numeroșii urmași ai UFD nici măcar nu sunt în parlament. Am devenit și singurii republicani (peste 85% din populație se declară astfel), care l-au ales pe fostul rege, Simeon al II-lea al Bulgariei, ca prim-ministru (2001-2005).
Așa a arătat tranziția bulgară.
Și asta până când, cu aproape un deceniu în urmă, bulgarii au încredințat puterea unui singur om. Este vorba de actualul prim-ministru, Boiko Borisov, care cu greu poate fi încadrat în schema tradițională a partidelor. Dar din 2009, sistemul politic al Bulgariei democratice a fost dominat și personificat de el. Fenomenul Boiko Borisov nu este o excepție în Europa de Est, iar figuri politice asemănătoare au apărut și în Europa de Vest, și peste Atlantic. Așa că prim-ministrul bulgar este mai degrabă un politician emblematic.
Boiko Borisov provine dintr-o familie socialistă din clasa de mijloc, cu mama profesoară și tatăl milițian. Borisov a absolvit școala Ministerului de Interne din Simeonovo, ca pompier, a rămas acolo ca profesor și chiar a obținut și un grad științific. A devenit membru al Partidului Comunist Bulgar, lucru la care, evident, a ținut, pentru că a preferat să-și păstreze carnetul de membru și să plece din Ministerul de Interne după depolitizarea instituției. Ca mulți alții care au servit organele socialiste de ordine și au devenit de prisos în timpul democrației, el a intrat în domeniul activității private de securitate și pază. Firma lui de securitate, Ipon (denumită după un termen din sportul lui preferat – judo), a prosperat rapid. El s-a oferit să asigure paza lui Todor Jivkov, mai întâi, după ce a fost înlăturat de la putere, iar apoi și fostului rege Simeon de Saxa-Coburg-Gotha, întors din exilul din Madrid. Borisov va povesti mai târziu cât de multe lucruri a învățat de la cei doi, Simeon de Saxa-Coburg-Gotha fiind cel care l-a introdus în politică, impunându-l ca prim secretar al Ministerului Afacerilor Interne.
Din acel moment, datorită talentului său nativ de a vorbi pe înțelesul bulgarilor obișnuiți și a folosi resursele mass-media, Boiko Borisov a devenit una dintre cele mai populare figuri publice. Iată de ce, la alegerile din 2005, el a fost pe prima poziție în două liste de candidați pentru deputați din „Partidul Regelui”, dar a refuzat să intre în parlament. Nu numai pentru că niciodată nu a respectat această „vorbărie”, ci și pentru că a preferat să meargă pe un drum propriu – a câștigat alegerile pentru primăria Sofiei, iar la începutul anului 2006, a înființat partidul GERB (Cetățeni pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei). Cum se vede și din numele partidului, nu are o fizionomie politică clară, ci depinde de carisma liderului său. Borisov a câștigat prin GERB toate alegerile următoare (2009, 2013, 2014, 2017). Cariera de prim-ministru și-a început-o în 2009, când și-a orientat partidul spre dreapta ideologică; probabil pentru că a primit și susținere fără rezerve din partea Fundației „Konrad Adenauer”. Ca rezultat, GERB a fost primit în Partidul Popular European, în ciuda nemulțumirii dreptei bulgare tradiționale.
Ce a schimbat în democrația bulgară dominația lui Borisov?
În primul rând, el a stabilizat viața politică din Bulgaria. Asta nu înseamnă că nu există permanent scandaluri, corupție masivă sau o cenzură răspândită, ci că a fost înființat un centru politic stabil, care dirijează procesele și nu permite să apară o alternativă politică și socială reală. Cum se întâmplă asta? Înainte de toate, datorită mesajelor deosebit de flexibile și multidirecționale ale lui Boiko Borisov. În fiecare moment, el reușește să fie ceea ce vor și așteaptă de la el cei din jurul lui. El este fost polițist din forțele de ordine; pentru oamenii din provincie – omul dintr-un oraș mic (este vorba de Bankia, care este o stațiune de vacanță din apropierea capitalei); cu naționaliștii – patriot; cu cei de dreapta – cineva care a avut de suferit din cauza regimului comunist (chiar dacă că el însuși a fost comunist), cu nostalgicii pentru socialism el vorbește despre Todor Jivkov ș.a.m.d.
În al doilea rând, indiferent de intrarea sa în UE în 2007, Bulgaria tot timpul este arătată ca o țară cu un sistem de justiție care nu funcționează bine și cu o corupție mare. Însă Boiko Borisov, premier pentru a treia oară, a reușit să se transforme într-un politician foarte plăcut de Bruxelles. Cum? Datorită tradiției bulgărești de adaptare la actualele forțe aflate la putere în lume, numită „sindromul satelitului”. Așa poate se explică marea noastră apropiere de Germania, de Uniunea Sovietică în trecut, în timp ce, astăzi, Bulgaria ia în considerație în principal Bruxellesul. Iată de ce Bulgaria pare o țară membră exemplară, în special dacă este comparată cu „neascultătorii” din Grupul de la Vișegrad. Și asta indiferent de faptul că țara noastră se opune ratificării Convenției de la Istanbul, că Boiko Borisov încearcă să joace cartea Putin (folosindu-se de puternica rusofilie tradițională a poporului) sau cartea Erdoğan (atât din cauza turcilor bulgari influenți, cât și din cauza fricii de migrație).
După cum se vede, în ultimii ani totul în Bulgaria se reduce la Boiko Borisov. Așa că dacă vorbim despre democrația bulgară, ea nu poate fi numită altfel, decât „de fațadă”. Este o fațadă în spatele căreia se ascunde un lider autoritar ca Boiko Borisov, care poate să retragă din parlament legi deja votate, să renunțe la comenzi publice deja câștigate, să rezilieze contracte. Singurul lucru pe care el nu îl poate suporta și în fața căruia bate în retragere sunt protestele sociale, pentru că ele alterează imaginea lui paternală. De aceea și a renunțat deja de două ori la putere, ca să întoarcă din nou ca un câștigător.
Citeşte în limba bulgară!
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
