Despre cinematografia românească şi dragostea în film

O discuţie cu Ileana Danalache

Elena Vladova

Ileana Danalache este un critic de film cu experienţă de peste 40 de ani. Ea a urmărit dezvoltarea cinematografiei românești şi prin prisma calității de organizator de festival de film. Ileana Danalache a fost deja invitată în Bulgaria ca membra a juriului a două festivaluri de film – cel din aprilie 2019 în Veliko Târnovo şi cel din august 2019 în Varna.

Ileana Danalache a fost membra a juriului celui de-al 27-lea Festival Internaţional de Film ”Dragostea este nebunie” la Varna. A editat o carte proprie cu interviurile sale. În momentul de faţă scrie articole pentru două publicații din România.

Acest articol a fost publicat pe 1 septembrie 2019 pe site-ul Revista Urbană.

Doamna Danalache, dvs. aveţi experienţa şi ca organizator de festival. Mai are loc acesta?

Am fost vicepreşedintele Festivalului Internaţional al Filmului Documentar ”Document.Art” cu filme în trei secţiuni: ecologice, filme de artă şi filme turistice. A fost primul festival din România de acest gen. A avut loc pentru prima dată în 1994 şi a fost membru al CIFFT – Comitetul Internaţional al Festivalurilor de Filme Turistice, al cărui sediu se află la Viena. Acest comitet are ca scop promovarea destinaţiilor turistice prin filme documentare şi clipuri de promovare. Acum 3 ani festivalul nostru s-a oprit din cauza lipsei de fonduri. În fiecare an, în luna septembrie facem proiecții retrospective în cadrul festivalului de literatură, organizat de Biblioteca Naţională din Bucureşti. Festivalul Internaţional al Filmului Turistic ”Pe ţârmul de est al Europei” din Veliko Târnovo de asemenea este membru al CIFFT. Am făcut parte din juriul anul acesta.

Aveţi experienţă îndelungată ca critic de film. Ce schimbări aţi observat în domeniul cinematografiei din Romnia în ultimii ani?

Mă ocup de critică de film de mai mult de 40 de ani. În ultimii 5 ani sunt editor-şef adjunct al unei publicaţii, care are variantă tipărită şi este dedicată pieţii de artă. Scriu acolo articole despre filme şi comunic cu alţi critici în domeniul teatrului, artei vizuale, care scriu articole. Sunt de asemenea editor-şef adjunct al unei organizaţii de presă, unde public interviuri şi recenzii despre filme. În cursul anilor mă invitau ca lector pentru studenţii din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică ”Ion Luca Caragiale”. Timp de un an am fost expert în domeniul audio-vizual din Bruxelles, iar apoi timp de 10 ani am fost coordonator pentru România al programului interguvernamental EUREKA Audiovisual. În anii 90 asta a fost o bună modalitate de a sprijini ţările din Europa Centrală şi de Est, pentru a avea acces la programele europene de finanţare în cinematografie. Am creat Consiliul Naţional de Arte Audio-Vizuale din România după modelul celor europene, am creat programe pentru sprijinul filmelor independente şi astfel s-a pus bazele multor festivaluri de film. Înainte de 1989 exista numai un festival la Costineşti pe ţârmul Mării Negre. Acum în România există în jur de o sută de festivaluri în regiuni diferite şi diversificate. Asta e rezultatul colaborării pozitive cu UE.

Cum se dezvoltă în opinia dvs producţia de filme din România? Cu ce probleme se confruntă profesioniştii din acest domeniu?

Problema dintotdeauna este legată de finanţare. La Centrul Naţional al Cinematografiei se candidează cu scenarii. Am creat un program pentru finanţare de proiecte al regizorilor tineri, dar există o condiţie – să fie trei coproducatori sau dacă regizorul asgiură jumătate din sumă, restul vine de la UE. Cred că regizorii tineri sunt opuşi generaţiei mai bătrâne, care nu-si abandonează usor pozițiile ocupate. Iată de ce mulţi dintre producătorii şi regizorii tineri sunt forţaţi să facă producţii independente. Se întâmplă aşa pentru că lupta pentru finanţare din Centrul Naţional de Film este dificilă. În acelaşi timp în ultimii ani, după schimbările democratice din România a fost permis să se naşcă o mică clasă de mijloc. Este vorba de oameni înstăriți, care îşi pot permite să sprijină proiecte în domenii diferite ale culturii. De exemplu, un antrenor de fotbal a reuşit să facă bani. Fiul lui este un regizor talentat, dar nimeni nu-l susţinea. Vorbesc de Corneliu Porumboiu. La clasa de mijloc pot fi ataşaţi proprietarii de farmacii, procurori şi judecători, oameni de afaceri, care au privatizat firme şi companii. Problema este cum să-i motivăm pe aceşti oameni să se intereseze de arte. Ei se interesează mai degrabă de arte vizuale – cumpără pictură şi sculptură, pentru că taxele acolo nu sunt mari.

Aveţi regizori români preferaţi?

Pentru mine un regizor interesant, făcând abstracție de premiile obținute, și de faptul că cunoaşte bine legile profesiei, este Cristian Mungiu. Pot polemiza pe tema subiectelor filmelor, cu care a participat la Cannes sau alte festivaluri de prestigiu, şi unde a primit premii mari. De exemplu ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” vizează subiectul avorturilor, interzise în timpul comunismului. Am fost tănâră în perioada aceea şi imi amintesc bine cum se întâmplau lucrurile. Chiar avem o colegă de şcoală, care a murit la 16 anii, pentru că a făcut un avort ilegal. Nu voi uita asta niciodată.

Mungiu are o privire realistă, dar dură asupra subiectului. Deja au trecut 40 de ani din când această interzicere a fost eliminată. Cristian Mungiu prezintă numai trecutul şi numai negativ. Asta este critică mea.

O voi menţiona şi pe Adina Pintilie, care a primit ”Ursul de Aur” la Berlinale. Ea este tănâră şi a găsit forţe pentru a-şi pune talentul la muncă pe subiectul drepturilor femeilor. Ştiţi bine ce limite au fost impuse femeilor din ţările balcanice, de exemplu căsătoriile forţate.

Ce impresii aveţi despre filmele, pe care le-aţi urmărit în programul competiţional de la Varna?

Cred că ideea pentru infiinţarea unui festival precum ”Dragostea este nebunie” este foarte bună, pentru că iubirea este prezentă mereu în viaţa noastră şi este cea mai importantă parte din ea – din copilărie până la bătrâneţe. Pe baza filmelor din programul competiţional pot spune că regizorii vârstei de mijloc – în jur de 40 de ani, au puterea să spună că întotdeauna trebuie să mergem înainte. Este un mesaj foarte pozitiv, pe care un festival îl poate emite.

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!