Un roman – anatomia singurităţii şi a fricii

octavian-paler-350 — (foto: Ognean Stamboliev)

Recenzia cărţii ”Viaţă pe un peron” de Octavian Paler

Krum Gherghiţov

Acest text este acordat special blogului ”Podul Prieteniei”. Textul acesta este o recenzie a romanului ”Viaţă pe un peron” de Octavian Paler, tradus în limba bulgară de Ognean Stamboliev şi tipărit de editura ”Geea Libris”.

”Viața pe un peron” este prima întâlnire a cititorului bulgar cu opera lui Octavian Paler (1927-2007). Acest scriitor şi filosof fără îndoială este unul dintre cei mai interesanţi autori din România contemporană. Destinul lui este interesant.

În tineretea sa el a fost un om de stânga, jurnalist activ şi funcţionar de partid, a cărui carieră este în plină ascensiune. Dar el se transformează într-un adversar direct al regimului totaliar al dictatorului Ceauşescu. Militează împotriva regimului prin tăioasa sa peniță, la fel ca și compatrioţii săi cunoscuţi şi în Bulgaria precum Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Doina Cornea.

Romanul ”Viaţa pe un Peron” urmăreşte linia romanelor cunoscute la nivel mondial, construite ca eseuri şi basme filosofice: ”Procesul” de Franz Kafka, ”Ciuma” de Albert Camus, ”Greaţă” de Jean-Paul Sartre, piesa ”Rhinoceros” de Eugen Ionescu. Este o proză în care elementul de bază este imaginea metaforică a unui fenomenon, a cărui existenţă intră în conştiinţa protagoniştilor, forţându-i să-şi schimba complet noţiunile despre sensul vieţii.

În cazul actual Octavian Paler îi lasă pe cei doi protagonişti ai săi – un bărbat şi o femeie, într o gară mică de sat, făcându-ne mărtori ai spovedaniei Bărbatului, care s-a trezit pe acest colţ singuratic al lumii. Singuritatea şi separarea lui din ceilaţi îi oferă prilejul ca el să-şi analizeze situaţiile dramatice din viaţa sa. Astfel gara această se transformează în simbolul ”vieţii lui oprite”. Iar anume această ”oprire” îi permite să studieze rădăcinile tuturor întâmplărilor, care l-au dus pe această ”stradă moartă”, să studieze motivele pentru această pedeapsă, să se trezească în punctul terminus al singurităţii.

Partenerul în monologul lui este Eleonora – o femeiе cu destin dramatic similar, care, asemenea lui, s-a trezit în acest loc simbolic. Cei doi fac o disecţie nemiloasă a trecutului lor, plin de frică şi răzvrătire, de victorii şi de eşecuri în relaţiile lor cu lumea. Aici totul este marcat de frica lor față de un regim autoritar, de frica față de puterea agresiei şi a brutalităţii regimului acesta, de frică de sângele răzbunării în vremea exaltării revoluţionare.

Astfel romanul se transformă dintr-o poveste obişnuită într-o parabolă despre naşterea fricii şi despre împingerea personalităţii către punctul singurităţii şi a înstrăinării de ceilalţi. Protagoniştii doresc să fugă de insuportabiltatea aprigilor moravuri , dar, înainte de toate, doresc să trăiască catarsisul căinţei comportamentului lor din zilele dezlănţuirii răului. Iar aici acest răul este prezentat alegoric (cartea este scrisă în anul 1981 în apogeul ”Epocii de Aur” a lui Ceauşescu, în timpul unei cenzurii dure şi a represiunilor asupra scriitorilor), prin simboluri: îmblânzitorii şerpilor-cobra (pentru Bărbat) şi antrenorii câinilor turbați (pentru Femeie). Realitatea din roman este construită prin multe semnificaţii simbolice, începând cu cel mai important lucru – gara pustie.

Romanul se poate citi cu mare curiozitate, pentru că spovedania protagonistului – avocat şi profesor de istorie – curge nu doar în intonaţii dramatice şi lirice, ci şi prin gânduri interesante despre relaţia personalităţii cu Dumnezeu, despre personalitate şi revoluţie ca o încercare de a construi o nouă lume, despre personalitate şi relele moravuri. În acest plan paragrafele când Bărbatul joacă rolul de apărator şi procuror în procesul imaginar al ghilotinării lui Maximiliane Robespierre sunt foarte emoţionante. Cartea este construită prin multe situaţii metaforice şi imaginare şi scene, care apar în conştiinţa protagoniştilor. Ele îi duc la isterie, la dizolvarea sistemelor lor de valori, la trezirea bestiei din ei şi la punctul terminus al disperării. El a fugit din oraşul său, a fost terorizat de îmblânzitorii cobrelor, iar ea de către antrenorii câinilor turbați. Iată imaginea răului, iată motivele pentru singurătatea protagoniştilor în gara izolată. În acest roman fiecare detaliu este încărcat de imaginaţie metaforică – pădurea, deșertul, lacul.

Acestea sunt metaforele punctelor de bază ale celor doi oameni singuratici care se simt totuşi atrăşi de o fiinţă – în cazul acesta Natura, care simt că pot trăi şi pot spera la a fugi din această gară. Asta înseamnă să invingă frică.

Această proză filosofică şi eseistă nu se citeşte uşor: ea ”îngreunează” puterea gândirii noastre filosofice şi imaginare, forţând-o să decodeze semnificații simbolice, ”îngreunează” eforturile cititorului de a judeca frica, a cărei tentacule au acaparat spiritele ambelor persoane. Cititorului îi se sugerează că el trebuie să fugă din aceste situaţii panicat, asemănătoare celor care îl pot plasa într-o gară pustie, într-un punct îngheţat al vieţii sale. Asta este o întrebare pur existenţialistă – adică, în fiecare acţiune sa te forţezi să alegi stoicismul, reacţia cetăţenească categorică sau fugă de aceasta, o fugă care te va duce în punctul terminus al unei gări pustii…

Istoria dramatică a celor doi protagonişti este povestită într-un limbaj, cu iz de basm, ca o poveste filosifică, dar în acelaşi timp are şi lirismul unei poezii. Aici intervine și măiestria traducătorului Ognean Stamboliev, căruia îi datorăm marele număr de traduceri excelente ale unor autori români, care a simţit corect stilul specific al autorului şi a găsit forma adecvată lui în limba bulgară. Filosofia romanului nu sună deloc abstract sau enigmatic. Ea este omenească şi creează emoţie. Cititorul se simte ataşat de destinul protoganiştilor şi nu este deloc distanţat de povestea lor.

Dovada pentru această atmosferă emoţională, filosofică şi de spovedanie este sfârşitul romanului. Voi încheia recenzia mea pentru romanul ”Viaţa pe un peron” cu un pasaj de final : ”Nu aştept, prin urmare, de la dumneavoastră un verdict. Îmi cunosc singur şi vinovăţiile şi dreptatea. Am vrut numai să vă previn, să nu mă judecaţi greşit dacă va trebui să-mi aruncaţi şi mie o monedă, temîndu-vă să nu vă muşte cobra. Am vrut să ştiţi cum s-au întîmplat toate. Poate că atunci o să simţiţi pentru mine acea milă tragică de care v-am vorbit. Plec, domnilor. Doamne, apără-mă de mine însumi.”

Aş spune că acest roman al lui Octavian Paler aduce o nouă contribuţie romanelor filosofico-eseistice din literatura contemporană.

Citeşte în limba bulgară!