25 de ani fără Emil Cioran - Podul Prieteniei

Privire retrospectivă asupra vieţii geniului nihilismului

Ognean Stamboliev

Acest text este acordat blogului ”Podul Prieteniei” de traducătorul literaturii române în limba bulgară Ognean Stamboliev.

Un măreț dezrădăcinat, gânditor și moralist, Emil Cioran (1911-1995) a fost ultimul scriitor legendă. A fost unul dintre cei trei giganți din diaspora românească – alături de Eugen Ionesco, tatăl teatrului modern şi Mircea Eliade – filosoful şi istoricul religiilor. Evitând onorăriile şi atenţia publică, Cioran a reuşit să-şi păstreze misterul. Nici măcar nu depună vreun efort să corecteze inadvertențele, pe care enciclopediştii deseori le comiteau atunci cand venea vorba despre el.

Cioran s-a născut în ziua de 8 aprilie 1911 în satul Rășinari, aproape de oraşul medieval transilvanian Sibiu (Hermanstadt). Acolo l a petrecut o copilărie frumoasă, fără drame: alerga liber pe dealuri, ascultând basmele rostite de ciobani, venite din profunzimea vremilor.

În anul 1921, la doar 10 ani, este aruncat afară din acea frumoasă idilă. Tatăl lui – preot ortodox (lui Cioran îi era ruşine de profesia tatălui) îl trimite să studieze la liceul din Sibiu. Atunci acest oraş vechi şi frumos era populat de români, germani şi maghiari. Şapte ani mai târziu Cioran pleacă să studieze filosofia la Universitatea din Bucureşti. Criza, care-l va cutremura pentru totdeauna datează de atunci: nu mai poate dormi. O vreme se gândeşte la suicid. Dar preferă să urmeze un sfat al lui Friedrich Nietzsche – să transforme insomnia într-o unealtă pentru cunoaştere: ”Într-o noapte fără somn învățăm mai mult decât într-un întreg an adormit”.

Cioran este un student de zece. Îşi scrie prima carte la vârsta de 23 de ani, în anul 1934 – ”Pe culmile disperării”. Se discută deja despre el ca una dintre marile speranţele a literaturii române. Este comparat cu Eugen Ionescu care ascede ca și critic şi cu filosoful cultural Mircea Eliade, care deja este vestit.

După o scurtă perioadă la Berlin, el se întoarce în România şi devine profesor la liceul de filosofie din Braşov (1936-1937). Probabil a fost un an foarte furtunos, dacă judecăm după poreclă dată lui de elevi: ”Nebunul”. Cioran însuşi spune că directorul liceului dorea să facă cinste tuturor – atât de fericit a fost că viitorul scriitor pleacă! Dar se pare că ”Nebunul” a lăsat urme de neuitat în elevii săi, unii dintre aceștia venind în vizită la el în Paris după decade. Scurta perioada ca profesor s-a dovedit să fie o experienţă de viaţă valoroasă: apoi el nu a mai vrut să facă niciun fel de muncă sau să se ocupe de vreo profesie.

În anul 1937 a obţinut o bursă de la institutul studențesc din Bucureşti, care i-a permis să plece la Paris şi dincolo să se dedice studiului său de doctorat în filosofie. Anii următori trec în lectură dură şi… în plimbări cu bicicletă în întreaga Franţă. Scrie activ, dar nu-și scrie doctoratul – pentru care nu poate formula subiect şi titlu. Atunci decide să traducă operele lui Henri Mischot, a cărui poezie o apreciază mult. În curând renunţă la acest proiect ”lipsit de perspectivă” deoarece decide să nu se mai întoarcă în patrie. Aprofundează lectura şi îşi dezvoltă limba franceză. Până la sfârşitul vieţii sale o vorbește cu accent, dar învaţă să scrie atât de bine, că după ceva timp francezi înșiși îl recunosc ca unul dintre ”cei mai mari stilişti francezi ai tuturor timpurilor”.

În anul 1947 editura pariziană ”Gallimard” primeşte manuscrisul lui ”Tratat de descompunere”. Dar este rugat să-l editeze după care cartea apare în anul 1949. Reacţiile criticilor sunt pozitive, dar cititorii rămân nemișcați. Această situaţie strania va dura aproape trei decenii.

Trebuie notat că spre deosebire de Jean-Paul Sartre, care era atunci o figură ghidantă în Franţa intelectuală şi în Europa, Cioran este complet necunoscut. Este şi un adversar dur al comunismului. Conducătorii români au aruncat în penitenciar pe fratele lui şi pe câțiva din prieteni acestuia, iar operele sale sunt interzise în întreaga Europa de Est şi Uniunea Sovietică. Totuşi, anumite lucruri îi permit să depăşească umilinţele, eşecurile şi cărţile confiscate. Înainte de toate îl ajut relaţiile cu cei mai apropiaţi prieteni: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Henri Michot, Gabriel Marcel. Apoi vin cititorii lui. Ei nu sunt mulţi dar îi sunt foarte loiali şi el afirma: ”Mă citesc tot felul de persoane ciudate…„

Apoi, treptat Emil Cioran iese din impas. În anul 1965 Francois Herval publică o ediţie de buzunar a ”Tratatului de descompunere” şi ”Silogismele amărăciunii”, care atrag atenţia unei noi generaţii de cititorii din cercurile studenţeşti şi academice. Cioran este tradus deja în Germania, în Statele Unite, în Spania, Anglia, Italia. Criticile pozitive sunt multe. Tirajele cresc. Este deja o vedetă. Dar rămâne fidel sinelui.

Continuă să stea în afară mediei, să respingă premiile literare. Este fidel stilului său elegant şi distanţat. Se mai ocupă de subiecte, care îl interesau în anii tinereții, în România: Timpul şi Moartea – ”încercarea de a fi născut şi să continui să trăieşti”, ”ruinele Occidentului”, religia, artă, muzică, Shakespeare, El Greco, Bach, evrei, literatura, limba…

Cioran considera slava sa întârziată că o neînţelegere. Scrie despre Jorge Luis Borges, dar în realitate se referă la sine: ”Să fii un scriitor recunoscut este cea mai mare dintre toate posibilele pedepse!”.

Ultima sa carte tipărită în timpul vieţii este ”Mărturisiri şi anateme” (1986). Zvonurile că ar fi avut o tentativă de sinucidere s-au dovedit nefondate. Adevărat este că la sfârşitul anilor 80 el renunţă să mai scrie. ”Scrierea este profanare!”, spune într-unul dintre rarele sale interviuri pentru presa franceză de atunci. Citeşte şi se plimbă.

Ironia sorții face ca una din mințile cele mai strălucite ale secolului XX să sufere de boala Altzheimer, care nici astăzi nu poate fi tratată. 58 ani de la plecarea sa din patria natală pentru a se stabili în Cartierul Latin din Paris (pe care l-a adorat), acest măreț dezrădăcinat, moralist şi gânditor – unul dintre marii umanişti ai timpului nostru, a murit într-un spital din Paris pe 17 iunie 1995.

Citeşte în limba bulgară!