Regiozorul filmului Om Câine a stat de vorba cu blogul Podul Prieteniei despre filmul său, colaborarea cu cineaști bulgari, impresiile sale din Bulgaria și diferențele culturale între Suedia, România și Bulgaria
Vladimir Mitev
Ștefan Constantinescu (1968, București) este un cineast și artist vizual suedezo-român. Lucrează în mai multe medii, inclusiv film, fotografie, cărți de artist și pictură. A studiat pictură clasică, film și video la Academia de Artă și Film din București și la Academia Regală de Artă din Stockholm. În 2009 a reprezentat România la Bienala de la Veneția cu filmul Troleibuzul 92. În 2012, scurtmetrajul său Family Dinner a fost proiectat în Semaine de la Critique de la Cannes, iar în 2013 filmul său Six Big Fish a avut premiera în competiția Festivalului de Film de la Locarno.
Domnule Constantinescu, avem ocazia să vorbim cu dumneavoastră despre filmul Om câine, care ați făcut, în colaborare cu Suedia și cu coproducători din Bulgaria si România…
Și din Germania.
…precum Rosița Vâlkanova, de exemplu, din Bulgaria. Ce trebuie reținut despre filmul dumneavoastră care se ocupă de viata unui emigrant roman la Suedia, dar și mai mult de relații de familie?
Ce m-a interesat pe mine când am făcut filmul a fost să vorbesc și să fie prezentă emoția și un soi de adevăr în așa fel încât spectatorul, în momentul în care vede filmul, să aibă sentimentul că este acolo cu cei doi protagoniști. Mi se pare că intimitatea, iar filmul este un film despre intimitate, poate fi grotescă. Chestia asta mi s-a părut și am urmărit o în mai multe scurtmetraje, iar aici, în lungmetrajul ăsta, am avut ocazia să dezvolt tema. În momentul în care ești spectator, pentru că de obicei, adică noi de obicei nu avem ocazia să fim spectatori decât dacă ne uităm pe gaura cheii la cineva. Nu știu, la părinți sau la prieteni, sau la neamuri sau la vecini în general, tu nu prea poți să fii în intimitatea altuia, ești în propria ta intimitate, iar când ești arată urât, se vede foarte urât. Vreau să arăt, să vedem cum doi oameni care se degradează, Doru și Nicoleta în cazul ăsta, în cazul lui Om Câine. Cum ajung să se comporte ca niște infantili, foarte copilărește, ca niște tâmpiți, niște copii mari care nu înțeleg nimic. Și au pierdut măsura, în special Doru. Chestia asta mi s-a părut extrem de importantă.. Ăsta este un punct de vedere, dar sunt multe altele. Adică filmul, ca orice proiect artistic, are mai multe layere. Este vorba și despre povestea de dragoste a doi oameni, un cuplu. Lucrurile se transformă în timp.
Dacă la început avem un plan, lucrurile se transformă, dar pentru unul devine cumva un fel de a nu a vedea noua realitate sau n-o acceptă, bazându se pe pe planul inițial, cea ce pot să înțeleg cumva. Ce vreau să spun este ca nicio poziție nu este greșită. Doru a rămas prins în proiectul inițial. În cazul ăsta Nicoleta îmi imaginez că este un om într-o altă realitate, cumva o lume nouă, care cumva a șters acel plan, poate pentru că a trecut mult prea mult timp decât de când ei nu au mai comunicat cu adevărat cu Doru. În schimb, Doru cu disperare se ține de planului lui în care el pleca în străinătate să salveze familia. Și asta mi se pare că se întâmplă în momentul în care trăiești în afara spațiului tău, o altă țară, înstrăinat, ajungi să trăiești mult în propria minte. Și de aici începe mișcarea de decalarea iar fiecare ajunge să aibe propria lui poveste și realitate. Și asta mi se pare iarăși o temă interesantă a filmului. Cum noi avem perceptii diferite, cum noi avem măsuri diferite asupra evenimentelor, cum avem circumstanțe atenuante asupra evenimentelor sau lucrurilor pe care noi le facem. În fine, sunt multe lucruri pe care în momentul în care faci o lucrare, un film, te gândești.
Mi-a luat foarte mult timp să scriu scenariul. L-am scris cu Andrei Epure și cu Jörgen Andersson. Am stat aproape șapte ani să facem filmul. Nu mint. Au fost cam cinci ani să scriem și doi ani să îl facem deci șapte ani în total. Cred că pe 8 februarie 2022 a fost lansat în Festivalul de la Goteborg. Și de atunci a început să circule. Acum m-am întors de la Torino, unde a fost în competiție. Noi doi aicea, am stat de vorbă câteva ore și ieri și astăzi, despre film, despre Om Câine. Nu foarte mult, dar am tot discutat. Ți-am trimis și linkul să-l vezi. Și cumva există o istorie comună. Dar pentru un ascultător bulgar vorbitor de limba română, sigur că n-a auzit niciodată de acest film și nici nu știu când să-îi spun că îl poate vedea, pentru că nu știu exact când va fi în cinema sau dacă va fi vreun cinema în Bulgaria. Îmi imaginez că la un moment dat ar putea fi aråtat undeva în Sofia și m-aș bucura foarte mult, așa cum te bucuri de fiecare dată când un proiect este văzut. Orice autor își dorește lucrul ăsta, ca câți mai mulți oameni să-l vadă. Este normal să-mi doresc să fie văzut filmul Om Câine și, bineînțeles, el să ajungă în casele sau, nu știu, pe ecranele din Bulgaria. Asta mi s-ar părea extrem de interesant. Pentru că sunt convins că sunt foarte multe lucruri cumva comune, între România și Bulgaria, de exemplu dislocarea forței de muncă.
Știu oamenii din societățile noastre să respecte distanța sau respecte demnitatea unuia altuia, să fie, să respecte intimitatea, oamenilor?
Eu am trăit 27 de ani în Suedia și am observat că acolo oamenii cumva țin distanța și te țin la distanță. La început mi s-a părut dificil, mi s-a părut neasumat, mă deranja. Acuma, pentru că am stat în Romania, am lucrat la Om Câine iar acum pregătesc un alt film și am stat destul de mult în România. De-abia acum înțeleg și cumva apreciez distanța pe care oamenii o au în Suedia, în România, nu știu cum e Bulgaria, pentru că cunosc extrem de superficial societatea bulgărească, am să vorbesc despre România, pe care o cunosc ceva mai bine.
În România te întâlnești cu cine la o bere și ajungi să vorbești și să afli tot despre celălălat dar asta nu înseamnă nimic. Într-o țară ca Suedia este imposibil să te împrietenești așa. Poate că e posibil și acolo să se întâmple și lucrul ăsta se poate întâmpla absolut în orice lume. Dar dacă ne imaginăm o relație în România, ea nu înseamnă nimic, deși cumva ai sentimentul că ești aproape de oameni, de fapt nu ești aproape de nimeni totul este foarte fluid. Faptul că tu comunici cu cineva nu înseamnă foarte mult. Lucrurile care vin foarte ușor către tine și pleacă la fel de foarte ușor de lângă tine. Iar oamenii cumva fac destăinuiri și eu fac lucrul ăsta destul de brutal. În momentul în care te întâlnești cu cineva nu știi cu cine vorbești, dar poate că asta te ajută să te ventilezi, să te eliberezi, e ca o supapă în care ai scos niște probleme din creierul tău. Dar asta nu înseamnă foarte mult. Asta vreau să spun, că nu înseamnă că există o continuitate, un dialog. Ascultătorul te folosește, tu îl folosești pe el, te ai ridicat, ai plecat și asta a fost. În România lucrurile se construiesc greu și în general am sentimentul că întotdeauna lucrurile trebuiesc luate de la zero de fiecare dată. Este foarte ciudat sentimentul ăsta de a construi în van. Lucrurile nu se construiesc, lucrurile încep de la zero în fiecare zi, aproape permanent, ceea ce dacă la început, când ești tânăr, poate fi cumva, să zicem interesant sau nu știu, îți dă un anumit tip de energie, un fel de nou permanent, dar mai târziu te simți ca într-o buclă ca în filmul “Ziua cârtiței”.
Colaborați cu bulgarii, mai ales cu doamna Rosița Vâlkanova, de la Klas Film. Cum apreciați această colaborare între cineaștii români și cineaștii bulgarii? Cum valorizați ceea ce fac bulgarii?
Am colaborat la filmul Om Câine cu Rosița, care a facilitat sub formă de sprijin tehnic și uman producția filmului. Noi am avut o parte din echipa din Bulgaria. Dacă îmi amintesc bine echipa pentru cameră și machiajul și… sunetul. Da, Boris a fost la sunet. Camera a fost și toată dotarea tehnică inclusiv luminile au venit din Bulgaria. Cred că per ansamblu, lucrul a funcționat bine. Cred că e importantă colaborarea asta. Cred decă bulgarii, sau cel puțin la nivel de producător bulgarii înțeleg foarte bine nevoile românilor, iar românii înțeleg nevoile bulgarilor. Cred că chestia asta trebuie dezvoltată pentru că, după cum știu și bulgarii, cumva noi toți ne dorim să avem în preajmă noastră niște producători care să ducă proiectul la final. Mi se pare colaborarea cu Bulgaria ca pe o chestie absolut organică. Adică e un fel de înțelegere în profunzime a nevoilor celuilalt. Ceea ce mi se pare extrem de important.
Mai mult veniți aici și ca turist și cred că aveți niște descoperiri despre Bulgariei. Ce e interesant la bulgari pentru un român care din industrie de creativitate?
Am prietenii care au consumat relația asta mai demult. Îmi povestesc de Bulgaria, cred că de prin primii ani de după revoluție, în anii ’90 dar mai ales de prin anii 2000. Cei mai mulți în Krapeț, în zona de mare. Unde exista o anumită cultură a hipsterilor care au colonizat nordul Bulgariei în zona de mare, în zona Mării Mării Negre. Sunt regizori care fac filme acolo. Este un fenomen foarte interesant acolo. Deși am fost în Bulgaria când aveam 11-12 ani, am descoperit Bulgaria mult mai tîrziu. Anul ăsta am fost la Veliko Târnovo.
Acum când am fost la Veliko Târnovo am fost șocat de un lucru. Că părea o țară depopulată. Erau foarte multe sate fără oameni. Mă uitam la case. Case frumoase, case făcute din cărămidă, case cu țiglă. Mi-a plăcut că nu există tablă pe case. În sudul României există foarte multe case cu tablă. Aproape toate casele au tablă pe acoperiși. Erau făcute din lemn și piatră, cărămidă. Adică elemente importante, elemente cum sunt esențiale. Lumea mea mi-a plăcut și am tot revenit. Un alt lucru care mi-a plăcut a fost că roșia în Bulgaria are gust de roșie, cred că România a cam dispărut roșiile cu gust.
S-ar putea să spun o mare prostie, acuma am să spun pentru că asta gândesc, mi se pare că România este mai dinamică. În momentul care ajungi pe stradă, pe șosea, în România, vezi tot felul de mașini, te depășesc toate, toți sunt grăbiți undeva. Sigur că te poți gândi, unde se tot grăbesc oamenii ăștia. Da, există un anumit tip de superficialitate și un anumit tip de nevoia de a epata a românului pe care nu am simțit atât de puternic în Bulgaria. Adică bulgarii mi se par niște români din anii 90, cumva mai pierduți, cumva, mai fără capacitatea asta de a se adapta capitalismului și care au, dar totuși, cu o anumită decență, o chestie care cuvântul decență, cel puțin în România, este cumva are un sens aproape peiorativ. E rău, e de rău, nu e bine. Tupeul, este marea chestie. Adică ce e bine să ai tupeu să fii antreprenor și să ai tupeu. Cred că Bulgariei, bulgarilor sau cel puțin zonelor pe care nu le am văzut în Bulgaria, că mi-e greu să generalizez la nivel de țară, mi se pare că tupeul ăsta nu-l vezi așa de agresiv, nu este la tot pasul. Cred ca din acest motiv oamenii migrează din litoralul românesc către cel bulgăresc, pentru că nu vezi atât de multe încropeală, nu te simți pacălit chiar tot timpul. Din cauza asta când am chef să mă întorc în anii 80, 90, vin în Bulgaria, adică îmi iau doza de întoarcere în timp, ceea ce îmi dă un anumit anumit echilibru. Mă face să mă simt cumva, simt o liniște. Te uiți la pădurile din Bulgaria și nu le vezi pe toate tăiate, ciopârțite. Nu știu, poate că greșesc, poate proiectez pe bulgari lucruri pe care le-aș fi vrut ca românii să le aibă. Poate din cauza, mi se pare gardul bulgarilor vopsit mai frumos decât gardul românesc.
Un lucru de care pe care vreau să-l povestesc este că undeva în anii 1982-1983 am plecat cu tatăl meu în Bulgaria. Trebuia să vină și fratele meu, dar nu mai țin minte din ce cauză nu a putut să vină. Tata avea un Trabant. Ne-am sculat, țin minte, pe la trei noaptea și am plecat. Era o zi foarte gri. Cred că era primăvara. Ziua nu era atât de mare. În sfârșit, mi s-a părut groaznic. Am coborât în parcare. Ne-am urcat în Trabantul nostru și am plecat către Bulgaria. Am mers mult de tot. Era totul gri. Nu vedeam mașini. În România mai erau niște mașini. Când am ajuns în Bulgaria nu mai vedeam nicio mașină. Asta țin minte din cât rar vedeam câte o mașină. Și am mers către Nisipurile de Aur și apoi mers la Varna. Am ajuns și pentru că la vremea respectivă era așa o chestie, că dacă pleci undeva trebuia să cumperi niște lucruri din țara respectivă pe care să le vinzi în România, să faci un fel de speculă din care din care să îți recuperezi investiția și poate faci și un mic câștig. Iar noi ne-am dus în câteva magazine. Aveam o listă întreagă de lucruri pe care trebuia să le cumpărăm, dar nu am găsit aproape nimic. Pentru că trebuia să ne întoarcem, am cumpărat niște difuzoare Tesla pe care le-am adus în România și fratele meu a făcut niște boxe din ele, pentru că nu a putut să le vândă, pentru că existau aceleași difuzoare și în România. Țin minte o țară destul de goală, cu puține mașini. Era foarte gri. Și România și Bulgaria erau gri și erau trandafiri foarte frumoși în Varna undeva pe un bulevard și totul foarte curat. Și cam asta este amintirea mea. Și mi se părea că Bulgaria e undeva foarte departe. Curând am descoperit că Bulgaria este extrem de aproape de România, adică la o oră jumătate de București ești în Ruse. În imaginarul meu era era o chestie de juma de zi sau chiar o zi cât am mers cu mașina, cu Trabantul, până am ajuns în Bulgaria. Și imaginile astea m-au urmărit și cumva m-au făcut curios să descopăr Bulgaria. Și revenind la ideea pe despre care am vorbit la început, este că majoritatea prietenilor mei deja au consumat Bulgaria, au fost peste tot, știu tot.
Îmi povesteau că era foarte ieftin, era poate și foarte periculos pe vremea aia s-a mai întâmplat să fie fugăriți cu mașina erau tot felul de aventuri pe șoselele sau benzinăriile din Bulgaria care astăzi au dispărut, dar pentru mine e o chestie nouă. Pentru că de acolo, din Suedia eram preocupat de alte zone. Mi-ar plăcea să fac ceva aici în Bulgaria. Îmi pare rău că nu știu bulgară, dar cam asta e. Adică cam asta e mărturia mea legată de Bulgaria. Astăzi, 2 decembrie, ieri a fost Ziua Națională a României, 1 decembrie 2022.
Să închidem pe scurt cu faptul că a căutat unele interacțiuni și colaborării cu bulgarii.
Da, caut pentru următorul film un producător bulgar pentru co producerea filmului Odiseea Marțiană. Și sunt acum aici, datorită tie, și am avut câteva întâlniri cu diverși oameni. Există o posibilitate de colaborare pentru un proiect artistic.
Foto: Ștefan Constantinescu (sursă: Podul Prieteniei)
Citește în limba engleză!
CItește în limba bulgară!
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
