Alexandru Ionașcu
În vara anului trecut, în timp ce încercam să termin o traducere, am dat de blogul jurnalistei culturale Alexandra Furnea, gen.underground. Neavând somn din cauza caniculei acestei ere de încălzire globală, citeam postările ei lungi grupate precum episoadele unui jurnal care se scria în direct, asta însemnând că suferința era înregistrată chiar în acel moment în care chinuia un corp atât de încercat. Scriitura era captivantă, deși, evident, nu pentru motivele pentru care o proză de tip jurnal ar fi captivantă, ci pentru talentul scriitoricesc al Alexandrei Furnea și redarea înfiorătoare și plină de suspans a evenimentului din 30 octombrie 2015. Cartea Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars cuprinde textele de pe blogul ei și este extinsă cu alte notații pe măsură ce perioada de recuperare prin care trece autoarea crește și tratamentul continuă.
Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității ,,Petru Maior’’ din Târgu Mureș, redactor la o revistă cu profilul heavy metal și pasionată de muzica underground din România (adică genuri precum black metal, tipul de muzică unde femeile nu sunt obiectificate și nu se promovează atitudini toxice, deci nu e difuzat la radio), Alexandra Furnea părea că va avea o carieră interesantă și de succes (pe cât ar fi asta posibil într-o țară în care milioane de oameni nu cumpără cărți) în mediul receptării muzicii heavy metal. Aici trebuie să recunosc că nu prea frecventat site-uri de profil precum Metalhead (cu atât mai puțin reviste precum Rock Magazin), cunoștințele mele în ceea ce privește metalele se limitează la YouTube și unele concerte de care aflat mai mult sau mai puțin aleatoriu, însă Alexandra Furnea reușește să iasă din mediul metalist și discută contextul social în care se face această muzică și se ține un concert la noi. Observând marginalizarea în care radioul orientat spre profit a împins muzica heavy metal, autoarea scrie: ,,De obicei, sunt nevoiți să cânte în localuri neîngrijite, fără să fie remunerați.’’ Lipsiți de promovare în mainstream și nevoiți să cânte în localuri care nu respect norme de siguranță, formațiile și fanii muzicii heavy metal de la noi se confruntă cu aceeași dilemă a plecării din țară ca și mulți români din afara zonei metaliste. Autoarea înseși scrie că trimisese un e-mail Universității din Helsinki în legătură cu un program de studii masterale. La fel cum generația post-1990, milenialii de la noi, se confruntă cu precaritatea locurilor de muncă, realitate care se pare că există și în nișa metalistă locală.
Narațiunea înregistrează și momente inexplicabile pentru parcursul ei din zilele anterioare concertului fatidic, dar cărora Alexandra Furnea le dă un sens pe măsură ce jurnalul ei avansează și ea trebuie să proceseze toate experiențele-limită prin care a trecut. Ieșind din apartament într-o seară ploioasă, autoarea vede o femeie care stătea singură în ploaie, pierdută și îmbrăcată modest, vrea să îi aducă o umbrelă, dar când coboară din nou în acea zonă nu o mai vede nicăieri pe femeie singură, nici nu se va mai întâlni cu ea în zilele următoare. La sfârșitul jurnalului, această poveste va căpăta un sens când Alexandra Furnea își va imagina cum ar fi decurs totul dacă românii, cei din jur, de fapt, ar fi mai atenți unii cu alții și le-ar păsa de ceilalți. Se poate citi destul de transparent că tema acestui jurnal este găsirea unui sens atunci când te afli în mijlocul unei tragedii de neimaginat.
Un jurnal care se desfășoară alert, ceea ce oglindește rapiditatea cu care s-a desfășurat tragedia, de la euforia din timpul concertului la momentele groaznice ale incendiului, descrise într-un ritm de scenariu cinematografic, o scriitură care dă impresia că totul se întâmplă acum, în timp ce citești cartea, nu o rememorare, ci o peliculă prin care facem și noi cunoștință cu tragicul acelei zile și ceea ce a urmat. Așa cum se știe în noaptea de 30 octombrie, trupa Goodbye to Gravity își lansa albumul Mantras of War, iar o scânteie lansată de pirotehnie aprindea spumul antifon care îmbrăca un stâlp de susținere, declanșându-se un incendiu în urma căruia au murit 65 de oameni. Descrierea Alexandrei Furnea surprinde cât de repede s-a petrecut totul, prima scânteie, flacăra care ajunge la tavan și bucăți incandescente, amestec de spumă poliuretanică folosită la antifonare și lemn, fumul irespirabil. Fuga disperată spre singura ușă deschisă, sosirea primelor ambulanțe și replica unei asistente că nu are ce să le dea răniților, nefiind pregătiți pentru un asemenea eveniment. Capitolul incendiului este relativ scurt, Porțiunile cele mai consistente ale cărții sunt destinate tratamentului primit de autoare și de ceilalți răniți la Spitalul de Arși, unde condițiile și tratamentul primit păreau a fi ceva ieșit dintr-un film horror, precum tratament fără anestezie și lipsa medicamentelor, la infecții bacteriene mușamalizate de medici. Volumul conține și fotografii cu paturile defectate și saltele susținute de cutii cu medicamente, lipsa unor ,,dispozitive medicale speciale’’, dar și fotografii cu cicatricile suferite de Alexandra Furnea și agravate de infecțiile din spital. Citind acest jurnal, intrăm într-un infern al nepăsării care continua și după externare, când Alexandra este trimisă acasă cu rănile nevindecate. Nepăsarea medicilor ia și forma neimplicării unor medici în tratarea răniților de la Colectiv. Ajunsă la tratament în Germania, Alexandra Furnea află că va avea nevoie de proceduri medicale pentru tot restul vieții și va suferi de diverse forme de stres post-traumatic (PTSD).
Ca un preludiu pentru ceea ce va urma în pandemie, incendiul de la Colectiv a scos la suprafață cât conspiraționist există într-o societate cu atâtea inegalități precum a noastră. Înainte de teoriile conspiraționiste cu vaccinul anti-covid, după incendiul de la Colectiv am aflat cât de mulți concetățeni cred că muzica rock este muzică satanistă, sau că focul din club a fost pus de cineva. Declanșând mari proteste anti-corupție (și demisia guvernului Ponta), dezastrul de la Colectiv a distrus inocența noastră socială, în sensul că ne-a arătat că nu suntem în siguranță în locuri publice, în cluburi, iar dacă un dezastru precum un incendiu are loc, nu prea putem conta pe autorități, cum nu putem conta nici pe respectarea normelor de rigoare. Apropo de norme, ultimul subcapitol din jurnalul Alexandrei Furnea imaginează un fel de what if, ce ar fi dacă cei responsabili de la noi ar respecta norme de siguranță, iar noi cu toții am fi mai empatici unul cu celălalt. Alexandra Furnea crede că, dacă ar exista mai multă grijă față de ceilalți în societatea autohtonă, un incendiu precum cel de la Colectiv nu ar fi avut loc.
Un text terapeutic și una dintre cele mai bune cărți ale anului 2022, jurnalul Alexandrei Furnea se înscrie în tradiția literaturii despre boală și tragedie, alături de romanele lui Max Blecher (suferind de morbul lui Pott, romane ca Inimi cicatrizate sau Întâmplări în irealitatea imediată prezintă efectele tuberculozei osoase asupra corpului și cum luciditatea capătă o altă dimensiune) și ar trebui studiat și în mediul academic (Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars poate deschide direcții de studii în privința intersecției dintre gen și corp), fiind, pe lângă un apel la compasiune, și un document social privind ultimul deceniu.
Alexandra Furnea, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars, București: Humanitas, 2022.
Foto: Coperta articolului Alexandrei Furnea de la DoR despre jurnalul ei (sursă: DoR, captură de pe ecran)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
