Smaranda Șchiopu
La începutul acestui an, un bookstragam pe care îl urmăresc a anunțat traducerea în engleză a unei cărți care, din mai multe motive, mi-a atras imediat atenția. În primul rând, a fost tradusă din limba bulgară de către Angela Rodel, traducătoarea lui Georgi Gospodinov. Împreună, perechea a câștigat International Booker Prize în 2023 și astfel și-au consolidat popularitatea în lumea cititorilor de limbă engleză. Angela Rodel a menționat de mai multe ori că interesul ei pentru literatura bulgară a fost prilejuit mai întâi de descoperirea muzicii populare bulgărești, ceea ce pentru mine o descrie ca pe o traducătoare sensibilă, ce încorporează toate simțurile sale în munca depusă, așa că orice carte tradusă de ea ar fi o recomandare de neratat. În al doilea rând, subiectul cărții își îndreaptă atenția spre lupta pentru putere dintre Imperiul Otoman și Europa Evului Mediu.
Cartea a fost publicată la începutul lunii martie de Sandorf Passage, (o editură din SUA, cu mai mulți scriitori din Europa de Est în portofoliu) și a fost lansată oficial la Târgul de Carte de la Londra, pe 12 martie 2024, data ce marchează și prima participare a Bulgariei la târg. În aceeași seară, Institutul Cultural Bulgar a organizat o discuție cu invitații Angela Rodel și Hannah Georgiou Hutchinson, iar cele două, împreună cu publicul, au dus o discuție pasionantă despre carte, scriitoarea sa și viața profesională a unui traducător.
Vera Mutafchieva a fost de profesie istoric, devenită scriitoare de ficțiune, într-un moment în care beletristica putea să dețină mai mult adevăr decât realitatea, deși deghizat în ficțiune. Propria ei familie a fost exilată în timpul Bulgariei comuniste, atât fratele ei, cât și soțul ei fugiseră în Europa de Vest. Mamă singură, cu acest mediu familial, a fost o țintă pentru regim și au existat anumite colaborări între ea și poliția secretă. Când subiectul a fost adus în discuție în cadrul întâlnirii, publicul a părut iertător, alegând să prețuiască mai degrabă munca artistei și să dea uitării alegerile pe care ea de fapt nu le avea, sugerând o înțelegere a compromisurilor care trebuiau făcute, înrădăcinate în experiență proprie.
Cu atât mai relevantă este cartea Verei Mutafchieva cu cât tocmai despre lipsa de alegeri este și povestea lui Cem. Declanșatorul intrigii este moartea subită a lui Mahomed Cuceritorul, după ce acesta cucerește Constantinopolul, inima creștinismului răsăritean. În urma sa, se dezlănțuie o luptă pentru putere între fiii săi: primul său născut, Baiazid și favoritul său, Cem. Transferul puterii după moartea sultanului îl favoriza pe primul său născut ca moștenitor legitim, nu fără a lăsa ușa deschisă contestațiilor. Cem a deschis această ușă și în mod eronat a crezut că o parte a armatei îl va sprijini. După o mică victorie înșelătoare, el a fost trădat și a ales exilul (nerenunțând însă la iluziile de a reveni) în cadrul falsei ospitalități a Ordinului Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan Botezătorul, un exil care avea să-l ducă în Rodos, Franța și în cele din urmă la Roma.
Dar cine era mai exact Cem? Cem era cel de-al treilea fiu al sultanului și al uneia dintre concubinele sale cu origini neclare, ceea ce a determinat-o pe autoare să speculeze că ar fi fost de origine sârbă, pentru a-i justifica aspectul ca jumătate european, slav, jumătate otoman, discreditându-i astfel succesiunea la tronul Imperiului otoman. Cem se înconjura de poeți, artă și muzică, fiind totodată guvernatorul Karamanului și era foarte iubit de anturajul său, în special de poetul persan, Saadi, cel mai apropiat consilier al său, care de-a lungul cărții va transmite cele mai intime gânduri ale lui Cem. În opinia lui Saadi, puterea lui Cem nu își avea originea în priceperea sa militară, ci în abilitățile sale intelectuale:
„Eram convins că Cem era sortit să întruchipeze visele a multor generații de gânditori și poeți; victoria lui Cem ar fi însemnat victoria înțelepciunii asupra forței brute; conducerea lui Cem ar fi fost lipsită de prejudecăți, dogme și idioțenie vulgară; ar fi fost conducerea primordială a frumuseții care nu fusese niciodată distrusă, dar care nu domnise încă.”
Cum domnia lui Cem nu s-a împlinit, nici „victoria înțelepciunii asupra forței brute”, pare să sugereze Vera Mutafchieva. Cu toate acestea, exilul său l-a făcut celebru, în special printre trubadurii francezi din Evul Mediu, inspirând cântece și povești misterioase despre otomani, Orient, romanticizând pentru Europa de Vest o zonă geografică slab cunoscută și un popor neîntâlnit până atunci. În timp ce puterea sa lumească nu s-a concretizat niciodată, Cem, sau Zizim, așa cum era cunoscut în Franța, a dominat poveștile zilei, proiectând imaginea unui erou tragic dintr-o lume necunoscută.
Structurată ca o ședință de judecată, cu cititorul ca strângător de mărturii, precum și judecător suprem al eroilor și ticăloșilor istoriei, cartea pune accent pe teme precum migrația, izolarea și lipsa de alegeri atunci când cărțile istoriei sunt stivuite împotriva cuiva, chiar și atunci când acesta este membru al elitei. Arhitecții exilului lui Cem, sultanul Baiazid însuși și Pierre d’Aubusson, Maestrul Ordinului Cavalerilor Ospitalieri, s-au trezit implicați într-o rețea de alianțe în continuă schimbare, răspândite pe tot continentul, de la Roma la Constantinopol. Aranjamentul lor, prin care Cem era lăsat în grija Ordinului cavalerilor, deși era spre beneficiul lor reciproc, era cu toate acestea stânjenitor, deoarece niciunul nu l-ar fi acceptat ca pe un armistițiu sau ca pe un motiv de a se abține de la război unul împotriva celuilalt. Faptul că viața lui Cem era suficient de valoroasă pentru a necesita o uriașă plată anuală din partea sultanului către Ordinul Cavalerilor Ospitalieri nu înseamnă că era și un premiu care putea menține pacea.
În strângerea noastră de mărturii, vom asculta o adunare pestriță de personaje medievale, dar nu îl vom auzi niciodată pe Cem în mod direct. El rămâne tăcut pe tot parcursul povestirii, fantoma lui rămâne fără voce, la fel cum persoana lui a rămas fără alegeri. Cem își pierduse glasul cu mult timp înainte de a muri, sugerează Saadi. Exilul l-a înfrânt, așa cum l-a înfrânt și pe Saadi.
Mutafchieva nu este subtilă în ceea ce privește consecințele exilului, renunțarea la libertăți și privilegii, printre altele. Granița, acea delimitarea a căminului de un spațiu ce nu mai este acasă, poate fi invizibilă pentru aceia dintre noi care aparținem acelor părți ale lumii în care libertatea de mișcare este considerată de la sine înțeleasă. Nu era așa în timpul autoarei și nici în cel al lui Cem (la fel cum nu este așa pentru mulți oameni astăzi):
„Saadi”, continuă el, „înțelegi cu adevărat ce este granița? Vom trece nu numai granița dintre două țări. Este mult mai mult decât atât… Până în această noapte am fost acasă, pe pământul tatălui meu și al bunicului meu. Până astăzi am avut drepturi, deși negate. Trecând granița, voi renunța la ele de la sine și voi trece dincolo de lege. De mâine, voi fi un exilat, Saadi… Cuvântul „exil” mă sperie, Saadi.”
Pe măsură ce li se restrâng libertățile, iar orizontul lor se diminuează până când ajunge doar spațiul dintre patru pereți, Cem și Saadi se retrag din apropierea lor în sentimente de regret și amărăciune. După câteva încercări eșuate de a se elibera din exilul său, Cem renunță la iluziile sale de a ocupa tronul otoman și, odată cu această renunțare, încetează și interacțiunile conștiente cu lumea din jurul său. Însuși Saadi renunță la visele și aspirațiile sale, mai cu seamă la capacitatea de a vedea lumea ca pe un loc demn de explorat, devenind o figură cu adevărat reacționară:
„Un cântec despre patrie și exil, asta vreau să scriu – eu care credeam că nu am patrie și că lumea întreagă este casa mea; eu, care credeam că exilul este pur și simplu o călătorie, o schimbare de peisaj. Timp de treisprezece ani, am plătit pentru o bucată de înțelepciune, pe care aș vrea să o las poporului meu. Vreau să le spun – și să-i avertizez. Lumea nu este doar mare, voi cânta, este și ostilă. Ascundeți-vă de ea într-o singură patrie, într-un singur oraș, într-o singură casă; îngrădiți o mică parte din acea lume mare, astfel încât să o puteți stăpâni și încălzi; găsiți-vă un negoț, un comandant spahiu, o meserie; faceți proprii voștri copii. Agățați-vă de ceva în mijlocul curentului nemărginit al timpului, în mijlocul nemărginirii universului. Alegeți un singur adevăr.”
Nu ne scapă ironia de a-l asculta pe Saadi cântând retragerea din fața lumii, știind că o face chiar atunci când Europa de Vest pornise deja în expedițiile ce aveau să descopere și să subjuge noi lumi. Lumea cea mare era pe cale să devină și mai mare și mai interconectată, rezultând din acestea și mai multă ostilitate și conflict. Cântecul tragic al lui Saadi subliniază experiența unui exil traumatizant care poate determina pe cineva, după ce a pierdut totul și nu a câștigat absolut nimic, să-și dorească să se retragă într-un context limitat, parohial, având grijă de propriul adevăr.
O problemă cu romanele istorice este capacitatea lor seducătoare de a te prinde într-una din două lumi: fie într-una în care îți afirmi apartenența, îți confirmi părtinirile și eviți o ciocnire a civilizațiilor, fie, dimpotrivă, într-alta în care mitologia ta este zguduită, eroii tăi sunt destituiți, iar adevărul, adevărul real este în sfârșit dezvăluit. Mărturiile personajelor croiesc cu măiestrie această putere seducătoare în romanul Verei Mutafchieva și nu o data m-am trezit subliniind citate care fărâmițează din miturile pe care mi le-au pasat cursurile de istorie despre Evul Mediu și civilizația occidentală, în tot acest timp tăcând mâlc despre Bizanț:
„Au trecut cinci secole și unele adevăruri pot fi rostite acum cu voce tare. Am fost împiedicați de gândirea liberă a Orientului european, unde un rege își permitea să ia de soție o evreică sau o actriță, unde suveranii înșiși erau adesea eretici, unde se răspândeau tot felul de mișcări păgâne și societatea trăia liberă de prejudecăți de clasă și naționalitate; ne-a împiedicat faptul că în Răsărit Biserica era subordonată puterii seculare și în acest fel dădea un prost exemplu conducerii noastre occidentale; într-un sfârșit, am fost împiedicați, poate mai ales, de faptul că Bizanțul și sateliții săi au avut un talent ca niciodată pentru a produce și a comercializa.” (Pierre D’Aubusson, pg. 178)
Nu o pot întreba pe Vera Mutafchieva dacă tonul adesea disprețuitor pe care îl adoptă personajele sale atunci când vorbesc despre civilizația occidentală a Evului Mediu, dacă felul în care istoria este ilustrată cu uneltirile, trădările și lăcomia lor pentru putere și bani este un văl pentru a se proteja de cenzură, și există suspiciunea că da. Un regim care a denigrat Occidentul în realitate a fost bucuros să lanseze o carte care, chiar și în ficțiune, evidențiază istoria lungă a înșelăciunilor și a conflictelor pe care nu de puține ori le-au pornit occidentalii. Cu atât mai surprinzător este atunci că același regim nu a obiectat la ceea ce se ascunde printre rânduri: că ficțiunea propusă romanticizează civilizația răsăriteană a Evului Mediu, și nu doar Bizanțul; pe alocuri, și e drept, doar prin vorbele lui Saadi, chiar asupritorii Balcanilor medievali, inclusiv ai bulgarilor, sunt puși într-o lumină cu nuanță favorabilă. Faptul că cenzorii ar fi permis chiar și o urmă de înfrumusețare a Evului Mediu al otomanilor, în defavoarea celui occidental este o curiozitate istorică despre care mi-ar fi plăcut să o aud pe Vera Mutafchieva vorbind.
Foto: Coperta cărții (sursă: captură de pe ecran)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
