Când un film românesc abordează perioada comunistă, de obicei narațiunea se concentrează pe represiunea unor instituții de forță precum Securitatea și mecanismele sociale folosite de oameni pentru a se adapta rigorilor gândirii duble. Toate activitățile erau supravegheate. Când încerci să dai o petrecere de apartament cu colegii de liceu, când ești trimis învățător undeva într-un sat care nu apare pe hartă, când developezi fotografii, când faci sex cu partenera după ce ai turnat-o la miliție, când vinzi sticle cu partenera pentru a face bani în plus, când începi o relație extraconjugală sau când cauți pe cineva care cunoaște dedesubturile avorturilor ilegale, peste toate aceste chestii atât de banale tronează securitatea, orice vei face sunt mari șanse ca securitatea să fie pe urmele tale. Aceasta este imaginea României comuniste pe care filme ca Metronom (2023) sau antologia Amintiri din Epoca de Aur (2009) caută să o prezinte ca fiind ceva comun pentru acele vremuri, un fel de carte poștală cu mai multe timbre din Epoca de Aur. Înainte de Revoluție, securitatea e la putere, deci securitatea câștigă, cum s-ar spune. Apoi a apărut Tudor Giurgiu și nimic nu a mai fost la fel.
Libertate (2023) este primul lung-metraj românesc care prezintă comunismul (sfârșitul lui, cel puțin) din perspectiva celor înfrânți, a celor care au pierdut puterea. Adică lucrătorii din securitate și miliție. De asemenea, Libertate este probabil primul film românesc axat pe comunism care nu este plasat în București, ceva lăudabil. Era și timpul ca filmele românești să nu se mai concentreze atât de mult pe București și să înceapă să caute alte medii urbane și sociale pentru acele drame cu oameni obișnuiți prinși în transformări istorice, obligați să înțeleagă ceva din acele transformări. Iar oamenii obișnuiți din acest film al lui Tudor Giurgiu sunt lucrătorii din miliție și securitate prinși în mijlocul violențelor haotice din zilele Revoluției. Revoluției din Sibiu, mai exact. În zilele de 21-25 decembrie 1989, evenimentele din Timișoara și București se răspândesc și în acest mic oraș din sudul Transilvaniei, localnicii ies pe stradă să protesteze contra regimului, iar într-o clădire a miliției (sau a securității?) angajații nu știu dacă să deschidă focul asupra protestatarilor, sau să încerce să negocieze cu ei. Dilema milițienilor ia sfârșit în momentul în care protestatarii pătrund în clădire și îi capturează pe milițieni. Captivii din instituțiile de forță ale vremii sunt ținuți într-un bazin de înot, supuși mereu la tortură psihologică de militari și amenințați cu execuția. Se pară că, în Sibiu, Revoluția română a luat o întorsătură ciudată, securitatea și miliția orașului fiind asediate de protestatari, apoi lucrătorii din aceste structuri au fost capturați și interogați vreme de aproape o lună. Dar care este diferența dintre cele două? Securitate și miliție sunt cuvinte sinonime? aveau ceva în comun aceste structuri ale socialismului autoritar din secolul trecut?
Pentru cei care sunt zoomeri și mileniali (inclusiv mileniali întârziați ca mine), este util de menționat că, prin cuvântul ,,miliție’’ se înțelegea în epocă acea instituție care se ocupa cu ordinea și disciplina publică, respectarea legilor de circulație, protejarea bunurilor și proprietății. Ceea ce acum se înțelege prin poliție. Securitate, pe de altă parte, era o instituție cu o funcționare proprie, cu scopul de-a veghea la apărarea regimului și reprimarea opozanților, un serviciu secret intern. Așa cum se poate observa, aici fac doar niște distincții generale și, s-ar putea spune, personale. Cum se poate observa, deoarece sunt un milenial întârziat, nu pot fi deranjat cu vreo descriere detaliată, cu atât mai puțin ceva tehnic sau specialist. De altfel, detalii specializate în privința organizării, funcționării și scopurilor acestor structuri de dinainte de 1989 oricum nu au niciun sens în filmul de față, de îndată ce Tudor Giurgiu caută să surprindă haosul acelor zile de final de eră, adică sfârșitul comunismului românesc. Prin urmare, nu contează dacă avem de-a face cu securiști sau milițieni, de îndată ce toți acești angajați ai forțelor represive se regăsesc în aceeași situație, atacați de armată și de protestatari. La fel, și pentru cei ieșiți în stradă nu există nicio diferență între securitate și miliție, toți sunt reprezentanții unui regim odios, deci sunt tratați la fel. La un moment dat, când unul din captivii din bazinul de înot spune că nu este securist, un protestatar îi răspunde mulțumit de sine cum securiști și milițieni, nu e nicio diferență, tot un drac, toți sunt apă și-un pământ. Printre cei captivi în bazinul de înot, fărâme de viață continuă și în momentele de tensiune și incertitudine, socializare, discuții despre evadare și, interesant, despre cine și de unde s-a tras. Se pare că dezbaterile și discuțiile despre cine a tras în cine încep încă din primele zile de Revoluție, cele mai multe din discuțiile celor din bazin se învârt asupra unor întrebări precum cine, de unde și când a deschis primul focul, unde era fiecare participant în momentul în care au izbucnit primele focuri de armă, cine sunt teroriștii? Întrebări la care nimeni nu poate găsi răspunsuri, totul a rămas o mare întrebare învăluită-ntr-un mister din interiorul unei enigme.
Spre deosebire de alte filme despre Revoluția română (vezi Hârtia va fi albastră), filmul de anul trecut al lui Tudor Giurgiu surprinde cruzimea cotidiană de care poate da dovadă o comunitate în situații extreme, de criză, atunci când conducerea politică se dezintegrează și administrația dispare. Ceea ce se mai numește și dezintegrare socială (social breakdown), în zilele de 21-22 decembrie 1989 s-a manifestat prin focuri de armă haotice din partea unor militari speriați, oameni uciși de nu se știe cine sau/și oameni reținuți pentru cele mai stupide motive pentru care nimeni nu merită să fie lipsit de libertate. în Sibiul zilelor revoluției, femeile au fost reținute separat de bărbații din bazinul de înot – rețin scena în care personajul Mirelei Oprișor vorbește cu o femeie reținută și află că aceasta fusese arestată în momentul în care ieșea de la o bancă, iar militarii suspectau că avea un ,,transmițător în coc’’. Într-o altă scenă, personajul lui Dan Bordeianu crede că afară să mănâncă ,,salam din carne om’’. Dar cel mai răspândit zvon din acele zile este cel despre ,,apa otrăvită’’, apoi paranoia cu teroriștii. Cine sunt teroriștii? Nimeni nu știe. Asemenea izbucniri ale iraționalului au putut fi observate și în primul an de pandemie, când mulți comentatori din social media și un întreg partid politic credeau că nu există pandemie. Curios lucru, dar se pare că teoriile conspiraționiste autohtone apar încă din primele zile ale instaurării democrației în România.
Unul din rolurile principale din film îi aparține lui Alex Calangiu, un actor de la Naționalul craiovean. Personajul lui Alex Calangiu se numește Viorel Stănese, un milițian care se trezește în neobișnuita situație de fi asediat și deținut împreună cu colegii săi într-un bazin de înot care a fost golit de apă pentru a servi drept închisoare colectivă pentru milițieni și posibil securiști. Viorel Stănese este milițianul obișnuit care se duce conștiincios la locul de muncă, adică miliția, îi promite soției că nu va face pe eroul și, când totul se duce pe apa sâmbetei, nu-și dorește decât să ajungă acasă pentru un botez de pe 7 ianuarie. Ceea ce am face cu toții atunci când are loc o schimbare violentă de regim politic. Viorel Stănese este un milițian absolut obișnuit, atât de obișnuit, încât respinge orice insinuare că ar fi securist și nu milițian. La fel cum nu vrea doar s-ajungă la acel botez, dar și să-și facă datoria și să apere unitatea. Alex Calangiu abordează acest rol de milițian obișnuit prin trei atitudini fluide: la început, înainte de-a fi capturat de revoluționari, prezența corporală în spațiu ne spune că există o hotărâre și credință că totul se va termina și lucrurile vor fi ca înainte. În timpul detenției, vedem un personaj care încearcă să-și dea seama ce se întâmplă, pentru ca după eliberare, când crede că s-a dumirit cât de cât, să descopere că, în noul peisaj, un milițian ca el chiar este o figură care stârnește oprobriul și zicala cu facerea de bine este cam adevărată. Alex Calangiu aduce o doză echilibrată de uimire și teamă, totul sub înfățișarea unei masculinități vulnerabile, un om, obișnuit prins în evenimente deloc obișnuite. Întors cu spatele la cameră în ultima secvență în care apare acest personaj, noi putem înțelege că și milițienii pot fi afectați de sindromul post-traumatic. Nu acceași vulnerabilitate o vedem la celelalte personaje, ci mai mult disimulare. Privirea lui Alexandru Papadopol atât înainte cât și în timpul captivității denotă un personaj care nu și-a pierdut prea mult din încrederea că în continuitatea carierei sale – știind, prin grimasa cu ochiul, că acei protestatari nu prea știu ce să facă cu libertatea. Din toată panoplia de personaje (un ensemble cast) din acest film, Mirela Oprișor interpretează personajul cu cea mai mare tărie de caracter, curaj de-a înfrunta evenimentele traumatizante pentru a putea afla ceva despre soțul ei. Stela interpretată de Mirela Oprișor e, probabil, unul din cele mai puternice personaje feminine din cinematografia postcomunistă. Putere de caracter fără duplicitate, adică. Pe Mirela Oprișor o puteți vedea în Las Fierbinți, în timp ce Alex Calangiu joacă în spectacole precum Inimă și alte preparate de carne. Cu siguranță, Tudor Giurgiu și-a asumat un anumit risc alegând să portretizeze lucrători la structurile de forță din comunism precum miliția drept oameni banali, interesați de propriile lor familii și debusolați de evenimente, fără să aibă nicio idee ce se va întâmpla în secunda doi.
Tudor Giurgiu a realizat acel film despre comunism în care securitatea a intrat la apă (știu, nu e apă în acel bazin, dar parcă sună mai bine decât securitatea e-n corzi), se află de partea greșită a istoriei sau iese din istorie. Suntem departe de acel securist bun, securist rău din Metronom, ai mai putea spune. Din când în când, în cinematografia românească apare un film ca Libertate, cu niște observații ca un brici asupra vieților celor mai banale. Cu alte cuvinte, filme precum Libertate sunt motivul pentru care eu iubesc filmele. Pe lângă banalul din instituții și blocuri comuniste tăiat cu briciul, trebuie să observăm cum Libertate ne mai spune două chestii importante despre români: românii nu prea pot ajunge la un consens și vor discuta interminabil doar pentru un catharsis al discuțiilor interminabile. Lambada ascultată la un tv alb-negru e la fel de dubios precum ne-am aștepta să fie.
Foto: Libertate (2023), regia: Tudor Giurgiu, cu: Alex Calangiu, Iulian Postelnicu, Cătălin Herlo, Mirela Oprișor, Toma Cuzin
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
