Nicolae Dabija: Taie-le căpetele inteligenţiei şi poporul nu va mai exista

Traducătorul Ognean Stamboliev vorbeşte cu scriitorul Nicolae Dabija după publicarea romanului ”Tema pentru acasă” în Bulgaria

Ognean Stamboliev

Nicolae Dabija este scriitor, istoric literar şi politician din Republica Moldova. El este membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova. Dabija а fost deputat în parlamentul moldovenesc. Este autorul unui număr mare de cărţi de poezie, eseuri, istorie literară, etc. Interviul acesta a fost realizat cu ocazia editării în limba bulgară a cărţii lui Dabija ”Tema pentru acasă”, tradusă în bulgară de Ognean Stamboliev, sub titlul ”Basarabia, iubirea mea!” (2015). Alte versiuni ale acestui interviu au fost publicat în site-uri bulgăreşti precum portal ”Cultură”, Arena Media şi Fakel. 

Stimate Nicolae Dabija, v-am cunoscut până acum ca poet şi publicist. Ce v-a adus pe meleagurile prozei. Această carte este debutul dumneavoastră în genul romanului?

„Tema pentru acasă” e primul meu roman, după peste 80 de cărţi de poezie, publicistică, eseu, istorie literară, manuale şcolare etc. De multe ori am impresia că nu eu am scris această carte, ci ea m-a scris. Că nu eu am trăit-o, ci ea m-a trăit. Că nu eu am ales eroii, ci ei şi-au ales autorul poveştii lor (m-am convins de acest lucru când la un moment dat n-au mai vrut să mă asculte şi şi-au urmat fiecare drumul lui care nu a mai putut fi determinat de autor). Este, cred, cazul clasic când eroii povestesc şi autorul notează.

E un roman de dragoste şi moarte. Eroii mei, cei doi îndrăgostiţi, sunt puşi în condiţii limită. Sentimentul lor (unul împărţit la doi) se desfășoară pe fundalul deportărilor staliniste, care au avut loc după 1940 în Basarabia (astăzi Republica Moldova). Cartea este un elogiu adus acelei generații de intelectuali, martirilor neamului, şcolii, profesorilor, solidarităţii umane, dragostei, dar în primul rând femeii. Autorul afirmă în paginile cărţii fără să afişeze această convingere a sa: şi bărbatul poate iubi foarte puternic, şi femeia poate iubi foarte puternic, dar numai femeia se poate sacrifica pentru sentimentul ei.

Toţi cei care iubesc se vor recunoaşte în acest roman.

Romanul „Tema pentru acasă”, am afirmat acest lucru de mai multe ori, e despre voi, îndrăgostiţilor de toate vârstele şi din toate timpurile!

În Cuvântul-înainte al cărţii menţionaţi cum v-a găsit ideea. Ce puteţi spune suplimentar la acest text introductiv?

Romanele bune se scriu la maturitate. Nu l-aş fi scris niciodată, bănuiesc, dacă n-aş fi avut un accident nefast în vara anului 2007, când am căzut într-o prăpastie aproape de mănăstirea Ţipova de lângă Nistru. Atunci, într-un moment dintre viaţă şi moarte, am văzut, ca o năzărire, filmul cărţii concentrat în câteva secunde.

Mă salvase un dud bătrân şi stufos care îmi amortizase căderea.

În acele clipe de durere, prietenul meu Ioan Marinescu, jurnalist din Ploieşti, a auzit cum discutau doi călugări de la mănăstire, care se apropiaseră să mă ajute:

– A căzut de la nouă metri, de pe piatră pe piatră. Cum de a rămas viu?

– A căzut printr-un dud…

Şi atunci unul dintre monahi a întrebat mirat:

– Dar de unde s-a luat dudul? Că ieri parcă nu era aici!

Fusese, bănuiesc, o exagerare a prietenului meu sau a călugărilor, dar m-am convins nu o dată de faptul că, dacă, în anumite împrejurări ale vieţii tale, eşti umilit nemeritat, Dumnezeu îţi va trimite aproape întotdeauna o aripă care să te ajute să te ridici.

Cel de Sus mi-a trimis atunci aripa care să mă sprijine – această carte, pe care aş fi dorit, cu mult înainte de acea întâmplare tristă, să o citesc.

Cum aţi lucrat? Repede sau… În general, cum scrieţi: repede, uşor?…

Romanul s-a scris singur. El s-a închegat mai întâi în gând. După trei luni de spitalizare, îi cunoşteam tot conţinutul pe de rost.

Revenit acasă, scriam sau, mai exact transcriam din memorie, câte un capitol în fiecare zi. L-am aşternut repede. Gândul, aveam atunci această impresie, abia reuşea să ajungă din urmă pixul care luneca parcă fără mine pe foaie. Cartea are 73 de capitole, l-am scris deci în 73 de zile.

Scriam fără să respect ordinea. Am început scrierea cu un capitol de la mijlocul cărţii, cel cu preotul Ioan Florenschi, după care am scris unul de la începutul ei, apoi un altul de la sfârşit şi aşa mai departe.

Am avut şi un moment ca acesta: am notat un capitol şi l-am rătăcit, iar întrucât urma să-l aşez în canavaua cărţii şi nu-l găseam, l-am mai scris o dată.

Când peste alte săptămâni am regăsit capitolul în prima lui variantă, care se încâlcise cu alte foi într-un maldăr de ziare, am fost uluit să descopăr că textele celor două scriituri coincideau întru totul, cuvânt cu cuvânt, doar unele virgule sau nuanţe de cuvinte difereau.

După aceea am revenit, am comprimat, l-am scuturat în primul rând de poezie, uneltele prozei sunt totuşi altele, iar descrierile poetice frânau dinamismul naraţiunii, m-am străduit în această carte să nu fac literatură. Or, literatura e ceva care îndepărtează de viaţă, substituind-o de cele mai multe ori.

După ce am pus punctul de la sfârşitul cărţii, mă temeam s-o recitesc. Am pus-o de-o parte. Era ca un text fără autor. Nu aveam sentimentul că-mi aparţine, el fiind mai mult al eroilor cărţii.

Peste o jumătate de an l-am răsfoit şi, pentru că la o nouă lectură, am retrăit aceleaşi sentimente puternice, l-am înmânat editorului Daniel Corbu din România, care l-a citit imediat şi i-a făcut o notă, exagerată evident: „Carte de Premiul Nobel.” Abia atunci am pus numele meu pe pagina de început.

Cred că aţi fost inspirat de Eminescu, geniul literaturii române, de poezia şi proza lui.

Desigur, portretul lui Eminescu dat jos de pe peretele unei săli de clasă de către ostaşii sovietici la 28 iunie 1940 şi înlocuit cu cel al lui Stalin, pe care elevii ulterior l-au dat jos, ca să-l pună la loc pe cel al poetului drag reprezintă un simbol, iar nişte simboluri sunt expresiile unor valori, câteodată diametral opuse.

Noi am plătit scump pentru dreptul de a-l avea pe Eminescu.

În anii ’30 în Transnistria cărţile lui, puţinele care răzbeau dincolo de Nistru, erau arestate cu tot cu cititori.

După 1940, la Ivdel, o închisoare din Siberia pentru basarabeni, mi-a povestit un supravieţuitor, unii dintre condamnați cântau în faţa plutoanelor de execuţie cântece pe versuri de Eminescu.

Mihai Eminescu, ca şi Hristo Botev pentru bulgarii de pretutindeni, este poetul naţional al tuturor celor care vorbesc limba română. El este pentru noi mai mult decât un poet, e un reper spiritual şi, într-o perioadă grea pentru istoria noastră ne-a ajutat să rezistăm şi să ne păstrăm limba.

Aş îndrăzni să afirm că Eminescu ne-a făcut pe noi, basarabenii, bogaţi prin naştere. Suntem bogaţi prin faptul că ne aparţine, bogaţi prin faptul că-i aparţinem.

Cartea e ficţiune sau sunt şi momente reale?

Am avut, cred, sute de prezentări ale cărţii în şcoli şi localităţi din Republica Moldova şi România. Mulţi dintre supravieţuitorii GULAG-urilor s-au recunoscut în carte: „Această carte e despre mine”, „Toate s-au întâmplat întocmai cum le-aţi descris în roman”, mi s-a spus nu o dată.

În comuna Miroslăveşti, județul Iaşi, un bătrân Ştefan Hogaş mi-a vorbit că l-a cunoscut personal pe Kudreavţev.

”Cum?”, am întrebat. Pentru că acest personaj e o invenţie pură. Toate numele sunt inventate. Iar Kudreavţev a fost primul nume rusesc care mi-a venit sub peniţă atunci când scriam.

Fostul ostaş al Armatei Române, făcut prizonier de Armata Roşie în 1944, a făcut închisoare la Vorcuta, lângă Polul Nord, iar comandantul penitenciarului se numea Kudreavţev.

Bătrânul mi l-a descris exact cum l-am înfăţişat în carte.

Acţiunea în cartea mea însă se desfăşoară la Kolâma, lângă Oceanul Pacific.

Dar paradoxul e altul: în lagărul de la Vorcuta, care-l avea şef pe Kudreavţev, şi-au executat pedeapsa doi unchi de-ai mei, arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu.

Ei nu mi-au vorbit de Kudreavţev, n-am auzit niciodată acest nume.

Concluzia mea e că omul, pe lângă alte lucruri pe care le moștenește – trăsături fizice, caracter, predispoziţii de destin – se naşte şi cu o memorie moştenită, care zace depozitată într-un ungher al subconştientului, urmând să se declanşeze doar în anumite momente ale vieţii noastre sau, poate, niciodată.

Cartea este, dacă aş putea să mă exprim astfel, o ficţiune bazată pe cazuri reale.

Ea nu e, cum afirmă critica literară, un amestec de realitate şi ficţiune, ci descrie o realitate atât de dură încât aceasta pare ficţiune. Notele onirice nu fac decât să accentueze acest lucru.

Aţi vizitat Siberia şi locurile despre care vorbiţi în roman?

N-am vizitat Siberia, dar am purtat-o în mine (doar întâmplător nu m-am născut acolo, mama mea nu a fost inclusă in lista celor care urmau să fie deportaţi din motiv că era măritată cu un invalid de război mobilizat de armata sovietică), am văzut-o într-un fel cu ochii rudelor mele, ţărani şi preoţi, deportate în lagărele acestui continent al fricii.

Mai mult decât atât, am citit multe cărţi despre Siberia şi despre lagărele ei, am discutat cu mai mulţi oameni care s-au întors din acel infern al frigului.

Aţi dedicat cartea d-voastră intelectualităţii basarabene. De ce?

În istoria Britaniei se spune că în jurul anului 1000 un rege brit a vrut să şteargă de pe faţa pământului poporul velş al Ţării Galilor. Dar nişte înţelepţi l-au sfătuit: „De ce ai ucide tot poporul? Taie-le capetele învăţătorilor lor şi poporul nu va mai exista.” Probabil, regele aşa a şi făcut, dacă de poporul velş a încetat să se mai vorbească în istorie. Odată cu învăţătorii, cu cărturarii, cu intelectualii vremii, a dispărut şi poporul.

La fel s-a procedat de-a lungul istoriei şi cu popoarele noastre: cei care au intrat cu armatele peste noi i-au vânat în primul rând pe intelectuali: învăţători, preoţi, scriitori… Ei ştiau, odată intelectualitatea decapitată, poţi face dintr-un popor sau altul ca dintr-o bucată de plastilină ceea ce îţi doreşti.

E o minune că o parte din intelectualitate, care reprezintă conştiinţa neamului nostru, a rezistat şi a putut încuraja şi restul poporului să reziste.

Soarta Basarabiei a fost nefastă. Istoria ei e dramatică, chiar tragică. Credeţi că Moldova se va uni cu România şi de ce aceasta nu s-a întâmplat după ieşirea ei din imperiul sovietic?

Despre România şi Republica Moldova se poate spune ceea ce spusese Oscar Wilde despre Anglia şi SUA: că sunt două ţări despărţite de o limbă comună.

În 1989 eram deputat în ultimul Parlament sovietic. Atunci când s-a recunoscut că Pactul Ribbentrop-Molotov este unul nul şi neavenit, credeam cu toţii că se va reveni la frontierele din 1939, dar n-a fost să fie. Basarabia este o bucată din România, ruptă în urma acestui Pact şi alipită la URSS.

Greşeala noastră, a intelectualilor şi politicienilor de la 1989-1991, a fost că noi am dorit revenirea la Ţara din al cărei trunchi am fost smulşi, realizată pe bucăţi. Mai întâi să obţinem limba română, apoi alfabetul latin, ulterior – simbolurile naţionale, recunoaşterea istoriei comune pentru toţi românii, cu identitatea noastră, gândindu-ne că părţile până la urmă nu pot alcătui decât întregul.

Şi am greşit.

O altă gafă a fost că noi în loc să luptăm pentru libertate, am luptat pentru independenţă. Un stat poate fi recunoscut ca independent de peste 150 de ţări ale lumii şi să nu fie liber.

E exact cazul Republicii Moldova.

Pentru noi este foarte importantă acum integrarea în Uniunea Europeană, care ar însemna de facto revenirea noastră Acasă, în Europa valorilor şi a familiei popoarelor civilizate.

Câte ediţii şi traduceri au apărut până acum? Tirajul?

În limba română romanul a cunoscut 5 ediţii, cu un tiraj total de 32 000 de exemplare. Conform unui sondaj efectuat între bibliotecari „Tema pentru acasă” a fost considerată drept cea mai citită carte de beletristică din ultimii 10 ani, numai în anul 2010 ea a cunoscut peste 100 000 de împrumuturi în bibliotecile din Republica Moldova.

Romanul a apărut deja la prestigioasa editură „Société des écrivains” din Paris, în traducerea Mariei Augustina Hâncu şi Constantin Frosin. Pe coperta cărţii editorii menţionează faptul că romanul conţine „una dintre cele mai superbe poveşti de dragoste”.

Romanul a mai fost tradus în germană (traducător – Ion Mărgineanu), italiană (traducătoare – Olga Irimiciuc), se traduce în engleză (de către Nicolas Andronesco), rusă (Miroslava Metleaeva), macedoneană (Paskal Ghilevski) şi chineză (Ma Linjuan). Recent a fost publicat si in engleza in SUA.

Credeţi ca acest roman minunat, care e scris şi ca un scenariu se poate ecraniza? Еu cred ca va fi un film emoţionant…

Eu am descris, nu am scris. Am transpus cele care mi se arătau într-un fel pe ecranul imaginaţiei. De aceea când mai mulți cititori mi-au reproşat că ar fi trebuit s-o las pe eroina cărţii, Maria Răzeşu, să trăiască, le-am spus: desigur că aş fi putut face, fiind autorul cărţii, ca Maria să nu moară, dar atunci v-aş fi minţit.

Mai mulţi cititori mi-au spus că romanul e un scenariu de film gata scris. Am citit şi câteva oferte. Sergiu Prodan, preşedintele Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova, se arătase entuziasmat de carte, dar, mi-a precizat, pentru ca romanul să devină film, e nevoie de o investiţie de câteva milioane de euro, pe care, din păcate, studioul de filme de la Chişinău nu-i are.

Scrieţi nu numai ca un mare poet, născut, nu făcut, dar şi ca un muzician. Cred ca muzica va inspiră?

De multe ori muzica este cea care creează fundalul necesar pentru creaţie. Poate să mă inspire, să mă pregătească sufleteşte pentru scrisul meu.

Într-o perioadă îmi scriam poeziile rostindu-le.

Acum, deşi scriu altfel, aud sunetele şi fără să le dau rostire, pentru mine fiind foarte importante sonoritatea cuvintelor, alternanţa vocalelor şi consoanelor, relaţiile în care intră acestea la scrierea unei cărți.

Cartea a fost primită de cititori cu mare interes şi căldură, iar de critica literara ca un mare, deosebit eveniment în literatura basarabeană şi română.

Am citit cronice numai cu superlative. Cartea pe care o veţi publica după acest roman minunat, extraordinar, cred ca va fi la acelaşi nivel înalt.

Romanul „Tema pentru acasă” a cunoscut peste 200 de recenzii în presa din România şi Republica Moldova, dar şi în cea din Serbia, SUA, Canada. La Iaşi la editura „Princeps Edit” a apărut şi o carte „Tema de după Tema pentru acasă”, care conţine recenzii şi ilustraţii la roman.

Mai mulţi cititori m-au îndemnat să scriu continuarea romanului. Unii mi-au sugerat ce-ar trebui să conţină. Un critic literar din Galaţi mi-a expediat aşternut pe mai multe file subiectul părţii a doua a cărţii, cu propuneri concrete.

La comanda cititorului am editat între timp o carte de nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”, câştigătoare a topului „Cea mai citită carte a anului 2014”, premiu atribuit de Societatea Bibliotecarilor din republică, volum care a cunoscut într-un an două ediţii cu un tiraj total de 10 000 de exemplare. El cuprinde nuvele cu conţinut oniric, filozofic, ezoteric, încadrate de unii critici la tematica ştiinţifico-fantastică. Dar succesul ei se datorează în bună parte romanului „Tema pentru acasă”, pe care cititorii mă aşteaptă să-l continui în alte cărţi.

Doresc cititorului bulgar multă sănătate!

Va doresc inspiraţie si succes!

Citeşte în limba bulgară!

About Author