Radu Jude: Poate că rasismul nu va fi niciodată stopat, dar măcar îl putem reduce

Interviu cu celebrul regizor român despre atitudinile către romi în România şi Bulgaria în plan istoriz şi azi 

Stanislav Petrov

În octombrie 2021, Institutul Goethe din Sofia a organizat un Incubator Media. numit „Antigipsismul în mass-media audiovizuală”. Evenimentul de o săptămână va include proiecții de film: „Gypsy Queen” (2019, România, regizor: Hussein Tabac), scurt-metrajul „Bilet de iertare” (2020, România, regizor: Alina Șerban, și „Aferim!” (2013, România, regizor: Radu Jude). Filmele explorează problemele sociale și istorice ale comunității rome din România.

Blogul Friendship Bridge preia un articol de pe site-ul bulgar pentru drepturile omului Marginalia, care este o transcriere a emisiunii „Studio Reacţie” de la radioul studențesc Reacţie din Sofia. Articolul este o conversație a studentului Stanislav Petrov de la Facultatea de Jurnalism și Comunicare a Universității din Sofia cu celebrul regizor român Radu Jude, câștigător al Ursului de Argint pentru „Aferim” la Berlinale. 

Blogul Podul Prieteniei amintește că în 2016 a intervievat-o pe co-producătoarea bulgară a filmului „Aferim”, Rosiţa Vâlkanova, în contextul vizitei sale împreună cu Radu Jude la Ruse pentru o proiecție a filmului lor în cadrul festivalului Sofia Film Fest pe Drum.

Din câte am auzit, am observat că oamenii, în general, nu sunt deloc interesați de situația dificilă a romilor sau a altor minorități similare. Îndrăznesc chiar să spun că există un fel de dispreț latent față de bunăstarea lor și că există un sentiment de alteritate, de diferență, atunci când oamenii vorbesc despre ei. Cum v-ați decis să faceți filme despre aceste grupuri și să le faceți vocile auzite?

Nu există un răspuns simplu aici. Pentru că am făcut filme care tratează subiecte contemporane sau istorice, iar multe dintre ele se referă la Holocaustul din România, comis de autoritățile și armata română împotriva evreilor, dar și a romilor. Am făcut acest film despre sclavia populației rome, deși eu însumi nu sunt nici rom și nici evreu. Ei bine, numele meu în germană înseamnă exact „evreu”, dar asta este o altă problemă. Bineînțeles, în ultimul timp, în domeniul meu se poartă o conversație pe care cred că este important să o avem. Despre ce povești putem spune. Cum ar trebui să facem filme despre aceste lucruri. Da, întotdeauna a existat această problemă etică: „Este în regulă ca cineva care nu este rom să facă un film despre romi?”. Poate un ne-evreu să facă un film despre Holocaust, și așa mai departe. Iar răspunsul meu este întotdeauna, nu numai că este permis, dar cred că este chiar mai important! Pentru că dacă spunem această poveste din punctul de vedere al, să spunem, majorității… 

De fapt, vreau să menționez ceva. După ce a văzut filmul, un bărbat de etnie romă care are un ONG mi-a spus: „Ei bine, cred că este foarte bine că a fost făcut de un român și nu pare o victimizare a romilor împotriva românilor”.

Pentru că filmul a fost făcut de un român, nu poate părea o autovictimizare. Bineînțeles, aș dori să aud multe voci de romi. Există deja regizori de teatru și actori romi, cum ar fi Mihaela Drăgan, care face teatru feminist rom, Alina Șerban, care face și filme despre sclavia romilor. Dar perspectiva mea, pe care am spus-o de la început, nu este perspectiva unui rom, ci, mai degrabă, este perspectiva unui român care observă toate acestea. Pentru că istoria sclaviei este, bineînțeles, istoria romilor, dar este și istoria României. Precum Holocaustul, este o problemă germană și o problemă românească, dar este vorba mai ales de evrei. De aceea cred că este important să facem filme pe această temă. Și asta ca să răspund în cele din urmă la întrebarea dumneavoastră, pentru că acest lucru este legat de faptul că vedem aceste lucruri în societate, le observăm, am crescut cu ele, lucruri precum rasismul, precum un ușor antisemitism, negarea Holocaustului și, uneori, sclavia.

Ideea mea a fost să cercetez, ca cetățean și ca român, de unde vin toate aceste lucruri. Și apoi să facem filme despre originile acestui lucru și să facem un fel de legătură între prezent și aceste povești întunecate și uitate.

Mi-a plăcut foarte mult filmul dvs. Aferim! Dar serios!  Nu sunt doar jurnalistul stereotip care spune asta ca o obligație, ci pentru că filmul dumneavoastră m-a șocat profund! Și am observat că la final se spune că unele dintre evenimentele descrise sunt preluate direct din arhivele istorice. V-ați documentat pe această temă, care poveste adevărată v-a șocat cel mai mult?

Ei bine, da, bineînțeles că da, povestea în sine este fictivă, dar a fost structurată din multe poveşti pe care le-am întâlnit în timp ce mă documentam pe această temă, adunam documente și vorbeam cu istorici.

Am avut mulți istorici ca și consultanți, în special Constanța Vintilă-Ghițulescu. Ea a fost principalul consultant istoric și, de asemenea, câțiva istorici romi. Acesta este un film bazat în întregime pe cercetări istorice și pe cercetări lingvistice și literare. Toate scenele prezentate sunt preluate din surse documentare mai mult sau mai puțin fiabile. Pentru că, desigur, nimeni nu poate ști exact ce s-a întâmplat acum 150 de ani sau acum 200 de ani. Așa că da, a fost multă cercetare, multă lectură de mărturii ale martorilor oculari, multe picturi și desene din acea perioadă.

Acest gen de lucruri se bazează pe o mulțime de cercetări care nu sunt foarte sistematice, eu nu sunt istoric. Nu am scris o carte de istorie, dar am făcut cercetări timp de 3 ani sau mai mult.

Da, și aș vrea să vă întreb atunci, vă amintiți vreo poveste din cercetările dumneavoastră care v-a șocat în legătură cu romii? Cum ar fi persecuțiile sau pogromurile împotriva acestor minorități sau violența normalizată împotriva lor.

Totul a fost șocant! Situația în sine. Nu-mi amintesc nimic în mod special. Nu! Doar multă brutalitate și violență. Și, de fapt, acum unii dușmani ai filmului mă acuză: „Dar să știți că țăranii români nu erau într-o situație mult mai bună!”, ceea ce este parțial adevărat, dar era mult mai bine decât…

Da, era mult mai bine decât să fii sclav.

Adică, este adevărat că țăranii trăiau într-un fel de semisclavie, pentru că trebuiau să lucreze pe un pământ care aparținea unui boier.

Da, șerbi!

Situația este destul de diferită. Cred că tot ceea ce am citit a fost impresionant și șocant, așa cum spuneți dumneavoastră. Și, în general, toate poveștile specifice pe care le-am întâlnit le-am plasat într-un fel sau altul în film. Dar cred că, așa cum ați spus la început, unul dintre cele mai șocante lucruri a fost chiar biserica proprietară de sclavi.

Da, a fost un șoc și pentru mine!

Și, așa cum am spus, a existat recent un mare scandal în legătură cu faptul că biserica nu a permis accesul celor interesați la arhivele bisericii.

Când am vizionat filmul dumneavoastră, mi-am dat seama că toate aceste acte de brutalitate: vânătoarea de sclavi, biserica deţinatare sclavi, oamenii care se comportă violent unii cu alții, oamenii care sunt extrem de violenți unii cu alții în general. Mi-am dat seama că aceste acte de brutalitate au fost comise de oameni normali. Cum credeți că au apărut aceste idei care le-au permis să comită astfel de acte inumane și cum de au supraviețuit, ba chiar au prosperat astăzi, de vreme ce le cunoaștem.

Oh, aceasta a fost întotdeauna o întrebare complicată! Pentru că, bineînțeles, se poate spune întotdeauna că lucrurile erau diferite atunci. Oamenii aveau valori diferite, atitudini diferite față de viață. Așa că poate îi judecăm prea aspru pentru că așa au trăit. Același lucru se poate spune și despre noi astăzi. Mâncăm carne și poate că oamenii nu vor mai mânca carne în 100 de ani. Ne vor privi ca pe niște barbari pentru asta. Dar, pe de altă parte, unii au pledat și pentru eliberarea sclavilor și abolirea sclaviei. Asta înseamnă că era posibil să se gândească altfel.

Cei mai mulți dintre noi fac doar ceea ce văd în jurul lor. Așadar, dacă ne-am fi născut în timpul sclaviei, probabil că nu am fi fost șocați de acest lucru. Ne-am putea obișnui cu ea. Este foarte greu să facem un pas în afara noastră și a societății în care trăim, sau chiar să ne imaginăm o altă lume! Și cred că va fi mai greu, mai ales pentru cei care nu au prea multă educație. Sau poate că este doar o chestiune de sentimente și opinii personale. Nu știu. Poate că un istoric ar putea răspunde mai bine la întrebarea dumneavoastră.

Am citit rapoarte de la diverse organizații europene potrivit cărora ofițerii de poliție îi bat cel mai des pe romi în Bulgaria. Asta a fost cu adevărat șocant pentru mine. Credeți că ignoranța joacă un rol în toate acestea? Cum ar fi faptul că nu știm care este istoria romilor și ce se întâmplă de fapt în viața lor, și cumva noi toți, în mod colectiv, credem că ei au fost întotdeauna inferiori celorlalți oameni.

.”…Nu te juca cu ei.” Și acestea erau formele mai moi. Sau știi, când eram în liceu, chiar și profesorii ne spuneau să nu mai umblăm cu țiganii prin liceu.  De fapt, nu era o expresie de ură, ci mai degrabă o dorință de a sta departe de ei.

Cred în educație și în puterea mass-mediei, a cinematografiei. Trebuie să învățăm să ne înțelegem unii pe alții și să începem să înțelegem că această populație a fost întotdeauna ținută la marginea societății. Pentru a înțelege cum a fost întotdeauna o populație care a fost mereu discriminată, care a fost mereu oprimată și chiar înrobită. Și apoi trebuie să vorbim despre cum au trăit în timpul Holocaustului, căruia i-au fost victime și ei, și apoi în timpul comunismului, unde nu au fost tratați mult mai bine. Apoi, să vorbim și despre societatea neoliberală, unde oamenii spun: „Ei bine, nu-mi pasă dacă au fost sclavi sau nu! Ar fi trebuit să fie educați!” Dar apoi, știți, această opinie este întotdeauna oarbă. Și există de fapt un film foarte bun al Monei Nicoară și al lui Mikula Coca-Cosma pe care vă recomand să-l vedeți. Acest film vorbește despre rasismul din școli. Dacă există copii romi într-o școală, aceștia sunt întotdeauna exmatriculați într-un fel sau altul. Și dacă cineva știe acest lucru, se poate gândi cu ușurință că de ce nu…

Cunosc multe cazuri similare în sectorul ocupării forței de muncă, de exemplu, dacă o persoană are un nume de rom, are mult mai puține șanse de a fi angajată.

Am mai văzut asta înainte, mai ales când filmam reclame. Și când am o întâlnire cu clientul pentru a-i oferi un casting, pentru că noi facem oferte pentru 3,4,5,10 actori. Astfel, clientul poate alege personajul pe care dorește să îl joace. Și apoi îmi amintesc foarte bine că a existat o situație în care persoane cu pielea mai închisă la culoare, nu neapărat de etnie romă, au participat la casting. Au fost refuzate uneori mai direct și mai brutal, alteori, elegant. De exemplu, refuzul lor brutal a fost: „Nu vreau ca acel cioară (argou jignitor românesc pentru „romi”) sau nenorocitul ăla de țigan să apară în reclama mea”. Versiunea elegantă este: „Nu credem că acest actor se potrivește cu publicul nostru țintă”. Acesta este un fel de rasism structural… motivul refuzului nici măcar nu trebuie să fie unul personal sau plin de ură. Acești oameni, directorii de marketing sau orice altceva, nu îi urau pe romi, cel puțin nu pe toți. Și totuși au spus: „Ei bine, mai bine nu ne complicăm munca”.

După cum am spus, majoritatea acestor lucruri, cum ar fi discriminarea sau violența, sunt făcute de oameni perfect normali și același lucru este valabil chiar și pentru cei care au comis Holocaustul. Am putea vorbi aici despre un fel de cerc vicios în care se află romii, în care secole și secole de opresiune și segregare i-au făcut să trăiască în condiții teribile. Iar atunci când încearcă să nu trăiască în aceste condiții îngrozitoare, sunt respinși de societate, deoarece au reputația de a trăi în condiții îngrozitoare. Puteți sugera o soluție, sau cel puțin un început de soluție, pentru a opri acest cerc vicios?

Știu că o parte a soluției se află la nivel individual: să ajuți cu tot ce poți și să nu discriminezi oamenii în funcție de etnia sau culoarea lor. Dar, desigur, soluția individuală este foarte, foarte limitată. Cred cu adevărat că este o chestiune de politică publică și o chestiune de investiții uriașe pentru a integra acești oameni, și există o nevoie uriașă de educație la toate nivelurile societății, pentru toate vârstele, în special pentru tineri, desigur. Poate că rasismul nu va fi niciodată oprit, dar cel puțin îl putem reduce. Și chiar văd asta la copiii mei. Copilul meu cel mare are 16 ani și jumătate și începe să înțeleagă. A fost mereu împotriva mea, ca orice adolescent, chiar și atunci când am discutat despre aceste lucruri. Dar, încetul cu încetul, începe să vadă lucrurile în lumina corectă. Dacă oamenii sunt expuși la astfel de idei în mod repetat, poate că aceste idei le pot schimba realitatea…

Așa că va deveni noua normă!

Așa că da, într-un fel, cred că principalul lucru care trebuie făcut este ca aceasta să devină o politică de stat.  Am fost întrebat cum putem atrage un public și cum îl putem face să fie interesat de artă, film și educație. Răspunsul este simplu. Dacă vrei ca oamenii să fie interesați de artă, au nevoie de un nivel de trai bun și, bineînțeles, de o educație bună. Așa că da, dacă nu faci nimic, nu te poți aștepta ca rezultatele să vină!

Citeşte în limba engleză!

Citeşte în limba bulgară!

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter.

About Author