Mihai Isac
Decizia recentă a Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) de la București de a dona Ucrainei un sistem de rachete Patriot pune capăt mai multor luni de speculații pe acest subiect, reconfirmând angajamentul României de a sprijini Ucraina în fața invaziei militare ruse. Nimeni nu poate contesta sprijinul imens acordat de România Ucrainei, primirea a peste un milion de refugiați din Ucraina ori asigurarea tranzitului de mărfuri, în special grâne, din Ucraina către piața mondială, asigurând astfel resursele financiare necesare funcționării statului.
Autoritățile de la București au preferat să nu publice date exacte privind sprijinul militar românesc acordat Ucrainei ori ce sisteme de armament, donate ori vândute de alte state, au tranzitat teritoriul României către front. Primele dovezi ale transferării unor sisteme de armament românesc către Ucraina au apărut doar la câteva luni de la declanșarea invaziei pe scară largă, în urma apariției în spațiul public al unor filme și poze pe canalele de telegram gestionate de partea ucraineană.
Această strategie de comunicare strategică au dus la apariția a numeroase speculații, exploatate din punct de vedere electoral de către forțe politice extremiste din România, precum partidul condus de Diana Șoșoacă, ajunsă europarlamentar în urma alegerilor din 9 iunie 2024, ori de către AUR, care va trimite 6 europarlamentari în Legislativul European. Este de așteptat ca și campania electorală pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din România din 2024 să fie bântuită de teorii ale conspirației propovăduite de arhanghelii intereselor geopolitice ruse în România. Contestarea sprijinirii Ucrainei înseamnă contestarea moștenirii României Mari, atât de dragă radicalilor naționaliști români, și anume importanța misiunii franceze conduse de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand în anii Primului Război Mondial.
Pe lângă cantitățile imense de armament furnizate României, personalul misiunii a fost detașat pe lângă comandamentele române, până la nivel de comandament de divizie. Misiunea a avut un aport deosebit pe timpul procesului de refacere și reorganizare a armatei române din prima parte a anului 1917, armată care a avut un rol important în bătăliile din perioada 1917-1918 și mai ales în formarea României Mari.
Premierul român, social-democratul Marcel Ciolacu, unul din prezidențiabilii alegerilor din acest an, a declarat înaintea votului din CSAT că „securitatea României nu sta în Patriot, ci în parteneriatul cu SUA și în faptul că suntem membru NATO. Nu cu sistemul Patriot asigurăm securitatea României”. Donația se face cu condiția continuării negocierilor cu aliații NATO pentru ca România să obțină un sistem antiaerian similar, fiind necesară și „identificarea unei soluții temporare de acoperire a vulnerabilității operaționale astfel create”. Această strategie de tocmeală a atras critici neoficiale din partea unor oficiali din statele NATO care au contribuit masiv până în acest moment la efortul de apărare al Ucrainei, precum Regatul Unit, Germania, Franța, Spania, Italia, etc.
Aceste declarații oglindesc perfect poziția elitei politice de la București, care se bazează exclusiv pe statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice atunci când se gândesc la arhitectura de securitate națională. Chiar și acum, o parte a clasei politice de la București consideră că statutul de membru al NATO rezolvă automat orice problemă de securitate națională, preferând să ignore investițiile.
Chiar dacă războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a început de facto din 2014, abia invazia pe scară largă, declanșată de armata rusă în februarie 2022 a obligat România să identifice modalități de consolidare a capacităților de apărare proprii.
România se confruntă cu probleme grave atunci când vorbim despre resursele umane recrutabile în forțele armate permanente, ori cele necesare formării unor unități de rezervă. Oportunitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu, după modelul altor state europene membre NATO, este vehement contestată de o parte a clasei politice și mai ales de o majoritate absolută a opiniei publice din România. Este de așteptat ca o astfel de decizie, în cazul în care va fi luată după anul electoral 2024, să trezească proteste publice masive, mai ales în condițiile exodului masiv al populației recrutabile în alte state europene cu economii mai puternice.
Reamintim că statul român a comandat șapte sisteme Patriot, pentru aproape 4 miliarde de dolari, fiind unul dintre cele mai importante contracte de achiziții militare încheiate în ultimele decenii. Pe lângă componenta militară evidentă, acest contract este un semnal geopolitc consistent: România este un cap de pot al NATO și SUA în bazinul Mării Negre.
Conform oficialilor armatei române, până în acest moment au fost furnizate doar patru dintre aceste sisteme și doar două sunt operaționale în acest moment, al treilea putând fi utilizat de la sfârșitul anului 2024. Este de așteptat ca al patrulea să intre în dotarea armatei române la începutul lui 2025, sistemul Patriot fiind cel mai nou și scump sistem din dotare, în cea mai recentă configurație disponibilă, la pachet cu câteva sute de interceptori.
Conflictul dintre Ucraina și Federația Rusă, dar și crizele de securitate din Gaza, Yemen, Taiwan ori Sudan au făcut ca termenele de livrare pentru unele tipuri de tehnică militară de ultimă generație să devină extrem de lungi. Concomitent, prețul unor astfel de sisteme de armament a crescut în mod accelerat, punând unii actori internaționali, cum sunt statele UE, în situații de neconceput în urmă cu câțiva ani. În pofida faptului că aceste state au fonduri pe măsura amenințărilor, acestea nu pot identifica surse de procurare a armamentelor necesare, stare de fapt care a impus luarea unor măsuri rapide de relansare a industriei proprii de armanent din statele UE. Din păcate și acest proces este amenințat de neînțelegeri politice între principalele cancelarii, fiecare stat dorind să profite, inclusiv din motive electorale interne. Orice inițiativă pentru lansarea unor proiecte de armament comune, precum programul fregata europeană, atrage după sine declanșarea unor războaie de culise pentru alegerea statului unde vor fi fabricate, crescând astfel timpul de așteptate și costul de facto.
Spre deosebire de Bulgaria, unde există o industrie viabilă de armament, România nu are capacitatea de a satisface propriile nevoi de apărare, indiferent de declarațiile războinice ale liderilor de la București. Aceste facilități militare bulgare au jucat un rol important în menținerea capacităților militare ucrainene în primele luni ale invaziei pe scară largă declanșată de armata rusă.
Eșecul demersurilor de consolidare a flotei militare maritime românești prin achiziționarea de nave militare franceze ori construirea lor pe șantiere navale din România este o dovadă a modului greșit în care politicienii români înțeleg necesitățile de securitate reale ale statului român. Lipsa unei prezențe navale puternice a statului român în bazinul Mării Negre pune o presiune suplimentară pe intențiile Bucureștiului de a exploata resursele economice energetice din regiune. Marea Neagră poate deveni din nou un lac rusesc în lipsa unor aranjamente concrete de securitate, implementate cu sprijinul statelor aliate din NATO.
Situației flotei militare românești este doar un exemplu, România fiind nevoită să urmeze exemplul polonez și să achiziționeze sisteme de armament din Coreea de Sud, mai ales sisteme de artilerie grea. Această soluție este doar o rezolvare pe termen scurt și mediu, Bucureștiul fiind forțat să identifice noi surse de procurare, intrând în competiție directă pentru acestea chiar cu state aliate din NATO ori UE.
Din nefericire, relațiile militare dintre România și Bulgaria, stat vecin și aliat NATO și UE, trec doar prin Bruxelles, politicienii de la Sofia și București ignorând amenințările comune la adresa celor două state. Doar în urma presiunilor aliaților din NATO și UE, dar și a amenințării tot mai crescute din partea Flotei Militare Ruse a Mării Negre a fost decisă lansarea unor operațiuni comune de deminare a căilor navigabile din partea de vest a Mării Negre.
Din cauza agresiunii Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, ameninţarea minelor în derivă instalate de ambele state s-a amplificat, afectând siguranţa navigaţiei şi a populaţiei, aşa cum au demonstrat numeroasele incidente înregistrate în Marea Neagră, în apropierea graniţelor României și ale Bulgariei.
Prima operațiune a grupului de deminare a navelor din Bulgaria, Turcia și România în Marea Neagră va începe la 2 iulie 2024, a anunțat recent șeful Apărării, amiralul Emil Eftimov, care a mai subliniat că vor fi desfășurate trei operațiuni până la sfârșitul anului în curs. Prima etapă va coincide cu exercițiul naval Breeze 2024, iar a doua și a treia activare a grupului vor avea loc în septembrie și în noiembrie 2024, a mai precizat înaltul oficial militar bulgar, citat de mass-media de la Sofia.
Formarea grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră – MCM BLACK SEA (Mine Counter-Measures Task Group Black Sea) este prima măsură de anvergură implementată de statele NATO riverane Mării Negre. MCM Black Sea reprezintă o inițiativă limitată a celor trei aliați riverani la Marea Neagră – România, Bulgaria, Turcia – menită să faciliteze siguranța navigației prin combaterea amenințărilor reprezentate de minele marine. Este greu de crezut că noua structură va putea forma baza unei prezențe navale permanente a NATO în bazinul Mării Negre pe termen mediu ori lung, pe fondul opoziției Turciei față de modificarea Convenției de la Montreux.
Evoluția situației de pe frontul din Ucraina influențează în mod direct securitatea tuturor statelor, inclusiv în Republica Moldova. Fosta republică sovietică, locuită majoritar de etnici români, reprezintă un obiectiv strategic pentru București. Susținerea integrării europene este de facto singurul proiect major de politică externă lansat și susținut în mod consistent de către instituțiile statului român. Amenințarea implicării ruse în Republica Moldova în exercițiile electorale din perioada 2024-2025 îngrijorează Bucureștiul, care pare să înțeleagă că fără Ucraina nu poate stabiliza regiunea, mai ales când vorbim de regiunea transnistreană.
Acest model de diplomație Patriot poate deveni un precedent și pentru furnizarea de către București a altor tipuri de armament modern către Ucraina, inclusiv sisteme Himars ori chiar avioane F-16. Oficialii români trebuie să înțeleagă că aceste sisteme apără România mult mai bine atunci când sunt folosite în Ucraina, ținând cât mai departe tancurile rusești de granițele Republicii Moldova și României. Reimperializarea politicii externe a Federației Ruse este o amenințare pe termen lung la adresa tuturor statelor din regiune, iar relansarea relațiilor de securitate directe cu Bulgaria, Turcia, Ucraina, poate conferi României rolul de pilon principal al flancului pontic al NATO și UE. Consolidarea arhitecturii de securitate nu mai poate rămâne doar un efort național românesc, aceasta trebuie atent coordonat cu statele aliate din regiune, indiferent de moștenirea istorică.
Foto: Ideea dotarii Ucrainei cu un sistem românesc Patriot a apărut în timpul vizitei președintelui Klaus Iohannis la Casa Albă în mai 2024 (sursă: YouTube)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsltter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
