Paul Hurmuz: Vine timpul că România și Bulgaria să devină jucători mai importanți în Europa de Sud-Est

Vladimir Mitev

Paul Hurmuz este un general român în rezervă care este, totodată, unul dintre experții respectați în materie de securitate din spațiul mediatic românesc. A fost atașat de apărare al României în Marea Britanie între 2003 și 2007, iar între 2013 și 2016 a fost director adjunct al Diviziei de informații la Cartierul General al NATO din Bruxelles. Între 2016 și 2017, a fost locţiitor al secretarului de stat pentru politică de apărare și planificare în cadrul Ministerului român al Apărării.

Paul Hurmuz este membru al Centrului pentru Nouă Strategie, un important think tank românesc de experți în relații internaționale și securitate.

Podul Prieteniei a discutat cu Paul Hurmuz despre dilemele de securitate care ar putea apărea pentru România și regiune odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, precum și despre măsura în care centrul de greutate politică în UE se deplasează spre est. Paul Hurmuz a vorbit și despre cooperarea în domeniul apărării în regiunea Mării Negre.

Domnule Hurmuz, începem discuția noastră despre regiunea Europei Centrale și de Sud-Est, în primul rând cu faptul că Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale de la SUA. Cum așteptați cel de-al doilea mandat al lui Donald Trump să influențeze echilibrele de putere în regiunea noastră? Și ce provocări ar putea crea pentru țările noastre, mai ales România, din punctul de vedere al apărării și securității?

Personal nu mă aștept la niște modificări dramatice în al doilea mandat al președintelui Trump. Trebuie să fim atenți la ceea ce efectiv se întâmplă pe acest dialog, în această competiție până la urmă între diferite părți. Oamenii au viziuni și opinii foarte puternice și de-o parte și de alta și din punctul acesta de vedere eu cred că este important să fim cât mai realiști și să privim lucrurile cu o anumită detașare.

Până la urmă, dincolo de anumite expresii mai mult sau mai puțin neobișnuite din partea președintelui Trump de până acum, eu zic că trebuie să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat efectiv. Și eu cred că lucrurile vor fi în parametrii normali. În același timp mă aștept ca solicitările părții americane în noul mandat al președintelui Trump să fie mult mai insistente la adresa aliaților europeni pentru a-și respecta obligațiile pe care le au conform Tratatului Nord-Atlantic să-și aloce cel puțin 2% pentru apărare. Unii discută chiar de 2,5% și ajungerea eventual chiar până la 3% în următorii 4-5 ani, pentru că dincolo de provocările pe care le avem acum în regiune, trebuie să recunoaștem că pentru foarte mulți ani după 1990 statele europene au alocat destul de puțin pentru apărare cu foarte puține excepții și e nevoie să acoperim acest decalaj.

Din ceea ce am ascultat și citit în ultimii ani în România, am rămas cu impresia că există o îngrijorare că într-un moment dat SUA ar putea lăsa relațiile cu Rusia în regiune să fie gestionate de către partea europeană. Și am avut impresia că cel puțin o parte din elitele românești, inclusiv de relații internaționale și securitate e îngrijorată de o astfel de evoluție eventuală. Cât de probabil acest lucru să se întâmple – adică SUA să pună mai mare atenție și să poată inclusiv să redirecționeze forțe din Europa către Indo-Pacific? Și pe de altă parte UE să fie cea care conduce relațiile cu Rusia?

Cred că și aici trebuie să pornim de la o anumită realitate. Mie mi s-a părut foarte bine exprimat acest lucru de un studiu de anul trecut de la Rand Corporation în Statele Unite. În iulie 2023 s-a publicat acest studiu – Punct de cotitura: Cum să întoarcem eroziunea puterii și influenței militare a Statelor Unite și a aliaților săi? Cei mai mari adversari ai Statelor Unite și aliaților lor – Rusia, China și alții și-au dezvoltat capabilitățile militare și dominarea militară a Statelor Unite care s-a manifestat în ultimii 40-50 de ani s-a erodat. Și acesta este unul din motivele pentru care nu numai în timpul mandatului președintelui Trump, dar încă de pe timpul președintelui Obama s-a tot discutat despre această pivotare a Americii spre Indo-Pacific, China fiind identificată ca fiind cel mai mare adversar și competitor al Statelor Unite. Ca să folosesc o descriere a unui specialist american: Rusia este privită de către Statele Unite ca un uragan (acesta fiind ca o tornadă foarte puternică), în timp ce China este privită, precum schimbarea climatică, adică merge încet dar cu efecte durabile pe termen lung.

Asta este un motiv pentru care de mai mult timp cum am spus, încă de pe timpul președintelui Obama s-a discutat despre această schimbare de accent, de prioritate a Statelor Unite spre Indo-Pacific, tocmai pentru a încerca să restrângă, să limiteze dezvoltarea Chinei, atât în plan militar, cât și în plan economic și comercial.

Evident că dacă ne uităm efectiv la realitate observăm că aproape 70% din capabilitățile navale ale Statelor Unite sunt deja în Indo-Pacific, pentru că teatrul de operațiuni din Indo-Pacific este foarte diferit de cel din Europa. Din punct de vedere al forțelor aeriene americane, ele având o foarte mare flexibilitate, pot să fie bazate în Statele Unite, iar în alte zone se pot redizloca cu ușurință. Și mai rămâne, practic problema cu forțele tereste.

Ori pentru teatrul de operațiuni militare din Indo-Pacific planificatorii americani își dau seama că ceea ce au nevoie acolo e mai mult infanteria marină, care este capabilă să ducă acțiuni de luptă la nevoie în acel teatru de operațiuni. Așa cum s-a văzut și în al doilea război mondial, infanteria marină a fost esențială.

Nu avem acolo în Indo-Pacific un teatru de operațiuni de genul celui din Europa, care este compact, este terestru. De aceea, eu cred că ceea ce și-au dorit și își doresc aliații noștri americani indiferent de cine este la Casă Albă este ca aliații europeni să-și asume mai multe responsabilități. Să fie în măsură să dezvolte capabilități care să ne permită să asigurăm o descurajare a Rusiei și apărarea în caz de nevoie. Asta din punctul meu de vedere nu presupune o retragere a Statelor Unite din Europa și nici nu cred că ar fi fezabil acest lucru, pentru că interesele strategice ale Statelor Unite în Europa sunt încă foarte importante Și nu-și permit o dezangajare totală, care ar fi din punctul meu de vedere în contradicție cu interesele fundamentale ale Statelor Unite și până la urmă statele care fac parte din NATO.

La acest moment sunt cei mai importanți aliații ai Americii. Și ceea ce ar dori mai mult Aliații noștri americani ar fi ca europenii să se alinieze mai mult și mai bine la măsurile faţă de China în sensul de a limita influența Chinei în Europa și în alte zone de pe glob, de a exista o coordonare mai bună între Europa și Statele Unite în această privință.

Este foarte importantă interacțiunea, pentru că este o interacțiune foarte importantă și de sprijinire reciprocă între Sua și Europa pentru a face față acestor provocări pe care le avem atât din partea Rusiei, dar și din partea Chinei.

Donald Trump a promis că va încheie războiul din Ucraina. Și în acest context, revenind la întrebarea mea, în ce măsură există o îngrijorare în România că o închidere poate nu obligatoriu cu tratat de a pace, dar printr-un fel de înghețare a conflictului din Ucraina, ar putea duce la o situație în care Europa de Vest din nou reia relațiile economice cu Rusia și în general Europa de Vest are o tradiție de relații bune cu Rusia în ultimii decenii.

Personal cred că este încă prea devreme să ne pronunțăm asupra manierei în care se va încheia conflictul din Ucraina, în ciuda unor semnale care au apărut inclusiv din partea Rusiei, a Ucrainei și a altora, că s-ar putea negocia o înghețare a conflictului. Un tratat de pace e deja o chestiune, din punctul meu de vedere, destul de îndepărtată. Dar foarte mult se discută de o înghețare a conflictului. 

Nu cred că cineva poate în momentul ăsta să spună foarte exact cum va reuși președintele Trump în al doilea său mandat să oprească acest conflict. Preocupările cele mai mari, până la urmă, dincolo de oprirea conflictului, vizează măsura în care Statele Unite, sub conducerea sa, își vor păstra angajamentele, obligațiile pe care le-au asumat față de Ucraina de a le asigura echipamente de luptă, muniții, unele dintre acestea fiind exclusiv produse în Statele Unite, cum ar fi rachetele pentru sistemele Patriot. Există o cerere foarte mare pentru acest tip de rachete și alte sisteme foarte performante de armament și muniție, pentru că, așa cum știm, astfel de sisteme sunt necesare și în alte zone, cum ar fi în zona Orientului Mijociu, pentru a sprijini Israelul pentru a proteja transporturile navale, maritime în Marea Roșie împotriva atacurilor milițiilor Houthi, inclusiv pentru a acoperi anumite obligații pe care Statele Unite și le-au asumat față de Taiwan. 

Capacitatea industrială occidentală, inclusiv cea a Statele Unite, încă nu s-a refăcut după mulți ani în care această industrie a fost menținută la un nivel destul de scăzut, pentru că nu exista piața pentru a vinde acele categorii de tehnică și armament. Așa cum ne-a demonstrat conflictul din Ucraina, declașat de Rusia în februarie 2022, consumul este uriaș. Am văzut recent un raport al unui institut de studii din America în care vorbeau de faptul că din august 2022 și până în septembrie 2024, Rusia a lansat peste 12.000 de rachete asupra unor ținte în Ucraina, ceea ce este un număr uriaș.

Revenind la întrebare, cred că asta este prima și cea mai importantă preocupare pe care o au și liderii ucraineni și liderii europeni – dacă sprijinul de până acum al Statelor Unite pentru Ucraina în armament, tehnică de lupte și muniție va continua? Și dacă va continua, în ce măsură acesta va fi consistent pentru a permite la un moment dat forțelor ucrainiene să oprească ofensiva a forțelor ruse și de acolo să ne imaginăm că ar putea să se ajungă la un fel de înghețarea conflictului, urmată probabil de o negociere. Condițiile însă pentru a trece dincolo de o înghețare a conflictului sunt însă foarte complexe pentru că este evident că niciun lider ucrainean și sper că nici liderii țălor NATO nu ar putea să fie de acord cu cedarea de către Ucraina a teritoriului pe care Rusia l-a ocupat din 2014 până în prezent.

Și ca să închei cu provocările reprezentate de o administrație lui Donald Trump pe scurt, se discută tot mai mult că Uniunea Europeană va fi cumva desprinsă de Statele Unite în acest mandat a lui Trump. În timpul lui Iohannis, să zicem, România se baza pe un Vest unit în politică să externă. Și mi se pare că asta e tradiție, într-un sens, în elitele românești contemporane să mizeze pe un Vest unit. Dar dacă apar niște falii între SUA și Europa pe subiecte internaționale, de exemplu, atitudinea către Rusia sau Iran sau alte zone, ce va face România, care mi se pare că în principiu se bazează pe un Vest unit?

Ideea că avem de-a face cu un vest unit mi se pare o descriere foarte generoasă. Nu cred că am asistat vreodată, cel puțin în ultimii 30 de ani, la o perioadă constantă în care vestul a fost unit și doar momente în care vestul a fost unit. Dincolo de dorinţele noastre exprimate fie în Alianța Nord-Atlantică (NATO) sau în Uniunea Europeană, sunt de multe ori simple aspirații, însă, asta nu presupune în niciun caz, din punctul meu de vedere, o renunțare de către state la promovarea intereselor naționale.

Și lucrul ăsta s-a putut vedea în foarte multe situații. Dacă ne uităm la contribuțiile statelor europene la misiunea NATO din Afganistan, au fost foarte, foarte diferite. Iar unele contribuții din partea unor state europene au fost chiar modeste.

Au fost momente în care, efectiv, aceste state și-au retras pur și simplu trupele din Afganistan înainte de încheierea misiunii, pentru că au avut nevoie în altă zonă, cum ar fi în Africa. Totul este o negociere, din punctul meu de vedere. Evident că există elemente care ne unesc și care sunt esențiale pentru securitatea Nord-Atlantică, deci atâta a Statei Unite cât și a Europei.

Din punctul meu de vedere, România în ultimii 20 ceva de ani s-a bazat pe parteneriatul strategic pe care îl are cu Statele Unite, pe apartenența la NATO și dorința ca NATO să fie tot mai puternic și mai eficient și pe creșterea importanței potențialului României în cadrul Uniunii Europene, în ciuda tuturor provocărilor pe care le-am avut acolo. Dar, repet, să nu ne imaginăm că atunci când statele intră în anumite organizații, cum ar fi NATO sau Uniunea Europeană, renunță în vreun fel la interesele lor naționale. Acestea există.

Legat de ce se poate aștepta lumea la relația dintre SUA și Uniunea Europeană, e un subiect într-adevăr foarte interesant în sensul că, și asta e un lucru pe care trebuie să îl privim cu foarte mult realism, anumite măsuri în plan comercial pe care președintele Trump, administrația sa le-a decis în mandatul pe care l-a avut în 2016-2020, nu au fost anulate de președintele Biden când a preluat mandatul.

Există, într-adevăr, acum o discuție foarte serioasă în foarte multe cercuri despre posibilitatea ca în noul mandat al președintelui Trump să fie introduse tarife pentru toate importurile de produse din Uniunea Europeană. Principalul motiv al introducerii acestor tarife, 20% se discută, fiind dezechilibrul dintre exporturile Uniunii Europeane pe piața americană, care au fost echivalate la vreo 500 de miliarde de euro anual, în timp ce exporturile americane pe piața Uniunea Europeană sunt doar la 350 de miliarde de euro anual. De ce există un anumit dezechilibru?

Realitatea este că introducerea de tarife nu rezolvă neapărat această problemă, nu sunt expert în acest domeniu, dar atât cât pot să observ, tarifele nu rezolvă problemele și au efecte pe termen lung. Primele efecte sunt aceea că dacă Statele Unite vor introduce tarife pe exporturile țărilor din Uniunea Europeană în America, Uniunea Europeană va fi nevoită să treacă la contramăsuri, iar acest lucru va duce la un război comercial, care nu ajută cu nimic. O altă chestiune foarte delicată și unde țările din Uniunea Europeană au poziții destul de diferite, este alinierea Uniunii Europene la contramăsurile decise de Statele Unite ale Americii împotriva Chinei.

Și acest lucru este complicat de faptul că sunt țări din Uniunea Europeană, inclusiv occidentale, dar nu numai, Ungaria fiind un exemplu în acest sens, care au relații foarte bune cu China. Relații comerciale, cooperarea industrială, adică sunt foarte multe fabrici chinezești care au fost construite de pildă în Ungaria. Sunt țări occidentale, cum ar fi Franța, Germania, Spania, Italia, care își doresc o relație bună cu China pentru că au investiții în China și sunt firme importante europene care sunt pe piața chineză și nu vor să rateze cea piață pentru că e o piață imensă.

Și Statele Unite au investiții, adică sunt firme americane care au investiții mari în China. Întrebarea fundamentală pe care mulți și-o pun din punctul ăsta de vedere este dacă Uniunea Europeană va merge pe o linie de decuplare față de China sau de ceea ce se numește de de-risking.

Eu cred, e doar părerea mea, că nici chiar Statele Unite nu își permit o decuplare completă de China pentru că relațiile foarte strânse din ultimii cel puțin 30 de ani dintre Statele Unite și China, dintre Europa și China nu pot fi întrerupte peste noapte. Interconectările sunt atât de mari încât practic s-ar ajunge la un dezastru economic în lume dacă s-ar opri la un moment dat orice fel de schimburi și cooperări.

Ceea ce însă se poate face și deja de câțiva ani se face este aceea de a limita accesul investiților chineze în infrastructura critică, în domenii sensibile, în înalta tehnologie. Și China va face la rândul său acelaşi lucru. În momentul în care în mandatul anterior președintele Trump a început să ia contramăsuri față de China și China a făcut același lucru în oglindă.

Deci se încearcă atât în Statele Unite cât și în Europa să se limiteze accesul chinez în domenii critice, cum spuneam, în înalte tehnologii. Dacă ne uităm puțin, nu foarte demult, acum două luni a avut loc o conferință publică la care au participat directorul CIA din America și directorul MI6 din Marea Britanie. Deci cele două servicii secrete american și britanic.

Și a fost prima dată când cei doi conducători, unele din cele mai puternice servicii de informații din lume, au apărut public. Acest lucru s-a întâmplat pe 7 septembrie anul curent la un festival organizat de Financial Times la Londra și unde au discutat despre ceea ce îi preocupă în domenul acesta de intelligence. Și la momentul respectiv, directorul CIA menționa că nivelul de dezvoltare al Chinei în toate domeniile militar, economic, financiar, diplomatic și așa mai departe reprezintă cea mai mare provocare geopolitică din secolul XXI-lea și că de când el a preluat CIA, a reorganizat acest serviciu tocmai pentru a face față provocărilor. Iar CIA și-a triplat bugetul alocat Chinei ca țintă în ultimii trei ani, ajungând în prezent, să acopere cam 20% din bugetul total pe care îl are. Iar încă din octombrie 2021, directorul CIA anunța organizarea unui centru de misiune dedicat exclusiv Chinei așa numitul ‘China Mission Center’.

Iar directorul MI6, serviciul secret de informații al Marii Britanii, spunea în aceeași apariție publică că se mișcă plăcile tectonice ale lumii și crește puterea Chinei și dorința Chinei de a-și exercita această putere. De aceea, mai ales în Statele Unite și în Europa Occidentală, dar și în alte formate în care participă SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Nouă Zeelandă (formatul de intelligence ‘Five Eyes’), există o coordonare pentru a folosi toate instrumentele statului, inclusiv serviciile secrete și serviciile de securitate, pentru a face față acestor provocări, pentru a limita accesul Chinei, inclusiv prin acțiuni de culegere de informații, mai ales în domeniul tehnologic, în aceste țări.

Și pentru a limita capacitatea lor de a-și crea în aceste țări anumite pârghii, prin care să influențeze deciziile la nivel politic înalt. Deci lucruri în genul ăsta, mișcări pe care le vedem, inclusiv în domeniul pe care l-am menționat, cel de servicii de informaţii, există și trebuie să le înțelegem în sensul ăsta. Există o preocupare foarte, foarte mare în privința creșterii Chinei, a influenței pe care o manifestă, a ambițiilor pe care China le are.

Atât Statele Unite cât și țările europene occidentale, sunt foarte decise să facă tot ce depinde de ei pentru a limita această, pentru a face fața acestei provocări.

Am înțeles. Acum vreau să vă pun la discuție o altă ipoteză. Politico scrie de mult timp că se schimbă într-un fel centrul de putere din Uniunea Europeană și el se mută mai spre Est și elementi din acest discurs sunt, de exemplu, faptul că după alegerile europene în Germania și Franța e o dificultate sau o slăbiciune politică.

Acum chiar aceste zile avem anunțul că vor fi schimbări în guvernul german, de exemplu. Și, pe de altă parte, între Germania și Franța sunt foarte des diferențe de opinii, dacă nu chiar certurii și cu greu motorul european mută Uniunea Europeană în sens coordonat în fața, înainte. Pe de altă parte, Polonia adesea e descrisă ca o țară care face lucrurile foarte corect, crescând economic și investind foarte mult în apărare.

Și din acest discurs cred că intră și faptul că Moldova și Ucraina au început negocierile de aderare la Uniunea Europeană și, în general, se discută și că regiunea, partea estică a Uniunii Europeane a crescut foarte mult economic în ultimii ani. De fapt, ea e văzută de unii că, fiind partea dinamică care compensează statul său de subdezvoltare în ultimii decenii. În ce măsură credeți că această teorie de mutare spre Est, centrului de putere din Uniunea Europeană, e adevărată?

Nu știu. Cel puțin în ultimii zece ani, după invadarea Crimeei, s-au declanșat anumite procese în Europa care au condus până la urmă la Brexit, la ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană care, din punctul meu de vedere, a avut și va continua să aibă efecte foarte importante asupra evoluțiilor din Europa, plecarea cancelarului Angela Merkel din fruntea Germaniei și pierderea alegerilor de către coaliția pe care o conducea a schimbat foarte mult peisajul și în Germania, dar și în relația Germaniei cu Franța.

Acel motor din Europei despre care menționați pare, din anumite puncte de vedere, gripat în momentul ăsta. S-ar putea să fie și o chestiune de relații personale între liderii celor două țări, dar eu cred că problemele sunt mult mai profunde. Impactul pe care declanșarea războiului de către Rusia împotriva Ucrainei în mod deschis în februarie 2022 a afectat în foarte multe privințe Europa, inclusiv Europa Occidentală, Germania se confruntă cu mari probleme economice și sociale.

Distrugerea conductei prin care se aduceau gaze din Rusia, gaze la un preț mic și care ajutau mult dezvoltarea economică a Germanii, a avut un impact major. Sunt în momentul ăsta semnale că foarte multe fabrici din Germania se închid sau se mută, inclusiv în Statele Unite, pentru că acolo prețul la energie este mai ieftin decât în Europa. În același timp, ca să răspund la întrebarea privind această mutare a centrului de greutate al Europei spre Est, cred că, în realitate, centrul de greutate s-a mutat așa, un pic, spre Nord-Est.

În sensul că Polonia, mai ales după februarie 2022, dar și înainte de acea dată, s-a angajat într-un program foarte intens de înarmare, de creștere a capacităților sale militare pentru a descuraja o eventuală agresiune din partea Rusiei. Iar pe fondul neînțelegelor dintre Franța și Germania, Polonia este, un lider în devenire în Europa, face parte din diferite formate de consultare. Aș vrea să menționez, în acest sens, iarăși o inițiativă a Marii Britanii, încă din 2014, de a stabili ceea ce s-a numit și se numește în continuare Joint Expeditionary Force, Forța Expediționară Întrunită.

O inițiativă regională a Marii Britanii, care în momentul de față include 10 state, Danemarca, Estonia, Finlandia, Islanda, Letonia, Lituania, Olanda, Norvegia, Suedia și Maria Britanie. Deci această forță este sub conducerea Marii Britanii și își propune să facă față unor eventuale provocări în această zonă, deci zona Baltică și ceea ce se numește Nordul Atlanticului.

Este un format care nu este parte din NATO, deci are o anumită flexibilitate și nu are nevoie de votul a 32 de aliații din NATO pentru a începe o operație dacă este nevoie. Din punctul meu de vedere, faptul că încă din 2014 Maria Britanie s-a gândit la un astfel de format, dovedește că a avut viziune strategică și că a înțeles că este nevoie să gândească creativ, să găsească alte formate care să-i permită promovarea intereselor sale de securitate în zona. Este interesant însă în același timp că din acest format condus de Maria Britanie, Polonia nu face parte.

Pentru că Polonia în continuare își bazează foarte mult promovarea intereselor sale de securitate pe relația specială pe care o are cu Statele Unite. Acum, din punct de vedere pur militar, se poate spune că încă se menține o anumită debalansare între eforturile care se fac în partea de Nord-Est, Marea Baltică, Polonia iar odată cu intrarea Finlandei și Suediei în NATO această zonă este și mai întărită față de ceea ce vedem în zona Mării Negre. Și trebuie să înțelegem atât din punct de vedere obiectiv și subiectiv.

Din punct de vedere obiectiv este evident că zona Mării Negre a rămas zona preferată a Rusiei de a acționa și de a destabiliza intervenția rusiei în 2008 în Georgia, invazia Crimei în 2014 și reclașarea războiului potriva Ucrainei în februarie 2022 inclusiv de pe platformele rusești din Marea Negre dovedește că este zona preferată și că Marea Negre reprezintă până la urmă zona cea mai sensibilă, cea mai expusă a ariei de responsabilitate a NATO. Și trebuie să recunoaștem că acest lucru nu pare foarte vizibil în eforturile care se fac și în narrativul care se construiește inclusiv în Statele Unite și în Europa Occidentală, Zona Baltică și Nordică fiind, într-un fel, preferată. În același timp, zona Mării Negre este afectată și de instabilitatea din Balcanii de Vest.

Problemele care s-au declanșat odată cu destrămarea Iugoslaviei și cu războaile care au izbucnit acolo, nu sunt rezolvate. Țările din Balcanii de Vest nu sunt integrate toate în Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că, în același timp, zona Mării Negre nu este așa cum a fost în anul 2019. Nu avem coeziunea pe care o au nordicii și riscurile și amenințările care vin din Balcanii de Vest și trebuie să recunoaștem că și nivelul nostru de dezvoltare chiar dacă ambele țări am beneficiat de aderarea la UE nu reușește să ajungă la nivelul de dezvoltare la care au ajuns țările din Nord. Problemele pe care le avem noi de rezolvat intern din punct de vedere politic, social, educațional, tehnologic sunt acolo și evident că, în ciuda anumitor progrese pe care le-am făcut avem încă foarte multe lucruri de făcute. Deci, din punctul meu de vedere, dacă există într-adevăr o mutare a centrului de greutate spre Est, din păcate, acest centru de greutate nu se mută spre zona noastră unde suntem România și Bulgaria și se mută spre Nord-Est.

Unde stă predominant interesul ambelor țări – mai mult să interacționeze cu nucleul UE, cum, este de exemplu, triunghiul de la Weimar sau să se direcționeze spre aceste țări din regiune sau din Europa care încearcă să fie un fel de pod spre Est, nu doar spre Rusia, dar spre Est în general. Sunt țări cum ar fi Austria, Ungaria, Turcia care caută să fie un pod. Probabil, dacă ne gândim, putem găsi astfel de tendință în mai multe țări care nu caută atât de mult alinierea cu vestul, ci un fel de să fie pod. Deci unde e predominant interesul țărilor noastre?

Eu cred că atât România cât și Bulgaria trebuie să continue pe drumul pe care sunt în sensul de dezvoltare a unei relații tot mai puternice cu Statele Unite, dar și cu statele occidentale, europene, în toate domeniile politic, militar, economic, financiar, tehnologic mai ales să dezvoltăm nivelul tehnologic al industriilor pe care le avem inclusiv în domeniul dezvoltării de software, care e din ce în ce mai important pentru toate domeniile.

Însă acest lucru cred că nu trebuie să fie în opoziție în niciun caz cu dezvoltarea unor cooperări pe plan regional. Și aici mă refer în primul rând la faptul că România și Bulgaria, având acest avantaj de a fi atât membre în NATO cât și în UE, trebuie să găsească cele mai bune modalități de a coopera cu Turcia. Eu cred că nu se poate realiza nimic în Mare Neagră din punct de vedere al apărării și securității fără Turcia. Senzația mea este că și în Statele Unite lucrul ăsta este tot mai evident că să înțelege care este importanța Turciei din acest punct de vedere.

Și primii pași care s-au făcut între cele trei țări aliate, România, Bulgaria, Turcia pentru care acea misiune de deminare este un prim pas. Am participat în mai anul curent la o mare conferință care a avut loc la București Black Sea & Balkan Security Forum, organizat de New Strategic Center și la un panel în care participa și Directorul General pentru Securitate Internațională din Ministerul Turc de Externe. Întrebarea pe care i-am pus-o oficialului turc a sunat cam așa:‌ ”Este adevărat să considerăm inițiativa MCM, o inițiativă de mine countermeasure, anunțată de Turcie, România și Bulgaria doar ca început și am spus atunci despre acea evaluare de pe care am menționat-o și la interviul nostru anterior acea evaluare dezvoltată de Institutul EDAM din Turcia, Sofia Security Forum și New Strategic Center și care a fost prezentată anul trecut în noiembrie la cartierul general al NATO. Evaluarea respectivă NATO’s role in addressing security threats and challenges in the Black Sea Time for a comprehensive strategic approach for the region și l-am întrebat pe oficialul turc despre aceste propuneri pe care cele trei institute din Turcia, Bulgaria și România le-au propus dezvoltarea de anti-access area denial capabilities în cele trei țări la Marea Neagră, dezvoltarea capabilităților anti-submarin ale celor trei aliați NATO la Marea Neagră, întărirea cooperării între cele trei țări pentru a proteja zona economică exclusivă unde vor fi acele exploatări de gaze.

Din acest punct de vedere România în 2027 când va începe exploatarea rezervelor sale din Marea Neagră va fi cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană și e greu să ne imaginăm că Rusia va sta cu mâinile în sân la ce se dezvoltă și atunci trebuie să ne gândim cum să ne protejăm cele trei țări și cu aliații noștri și din NATO și din UE. Aceste interese, aceste exploatări de gaze care sunt sensibile, sunt infrastructură critică și nu sunt acoperite de articolul 5 al NATO pentru că sunt în zona exclusivă economică deci dincolo de apele teritoriale și trebuie să găsim alte metode o altă manieră mult mai creativă, mai inteligentă pentru a face față acestor provocări și oficialul turc la momentul respectiv a zis da, bineînțeles că putem să ne gândim cele trei țări. Deci ca să închei la întrebarea, cred că atât România cât și Bulgaria trebuie să continue să fie actori relevanți credibili și importanți atât în NATO cât și în UE, să continue să-și dezvolte relațiile cu Statele Unite, cu statele occidentale dar în același timp să nu neglijeze în niciun caz cooperarea regională mai ales cooperarea cu Turcia și Grecia, evident pentru că prin dezvoltarea unor infrastructuri în Grecia privind gazul lichefiat beneficiază atât Bulgaria cât și România. Deci trebuie să ne gândim și la o dezvoltare regională care să ne permită să să creăm și în zona noastră o anumită coeziune.

Bine și ultima întrebare vorbim din nou despre Bulgaria și România. Înainte de 1989 exista poate un sens comun în regiunea noastră de Europa Centrală și de Sud-Est adică se traduceau mult autorii cumva erau multe familii mixte și așa mai departe atunci în context diferit Dar întrebarea ar fi cam așa de ce nu există o tendință de integrare sau de creare unei identității regionale în Europa Centrală și de Sud-Est astăzi Mi se pare că colaborarea în regiune în mare parte are loc între pe linia de securitate și apărare dar oare oamenii de rând sau ONG-urile sau în general instituții civice nu ar putea avea și ei o contribuție la o integrare? Și în ce măsură astfel de integrare ar putea fi utilă pentru regiunea și țările din ea?

La această întrebare trebuie să revin la ceea ce am descris puțin mai devreme – complexitatea zonei în care trăim, complexitatea zonei pentru România și Bulgaria. Faptul că avem atât de multe riscuri și amenințări și din zona Mării Negre, și din Balcanii de Vest. Acest lucru este determinat și de o realitate, cum să spun eu, istorică. Faptul că, în permanență, Balcanii, Balcanii Extinși din punct de vedere istoric au fost mult timp considerați butoiul cu pulbere al Europei, acum vreo 100 și ceva de ani. Tocmai pentru că trăim intr-o zonă atât de diversă, atât de complexă. Și din punct de vedere religios, și din punct de vedere etnic și din punct de vedere al dezvoltării economice și sociale cred că a sosit momentul ca țări precum România și Bulgaria să fie actori relevanți în regiune, inclusiv în zona Balcanii de Vest. În cooperările pe care le au cu țările din Bazinul Mării Negre cu Ucraina, cu Georgia, cu Republica Moldova. Adică nu trebuie să așteptăm în permanență să vină alți actori din afara regiunii noastre ca să ne rezolve problemele. Trebuie și noi să fim mai activi. Eu cred că, din punct de vedere intelectual această activitate există. Am fost recent, acum o lună, la Forumul de Securitate de la Zagreb. Este al doilea an când particip acolo. Și văd o anumită efervescență, o dorință de a discuta, de a găsi soluții, de a beneficia și de expertiza din Occident, dar și de expertiza din regiune.

Chiar ieri am participat la o discuție organizată de un institut din Franța, pentru a discuta, pentru a comenta asupra evoluțiilor probabile după alegele prezidențiale din Statele Unite. Au participat acolo experți din România, din Macedonia de Nord, din Ungaria. Eu cred că există, din punct de vedere intelectual și dorința și capacitatea de a discuta mai mult despre problemele pe care le avem și soluțiile pe care ar trebui să le aplicăm. Problema, din punctul meu de vedere, este că nu văd un transfer al acestor dezbateri, al acestor preocupări la nivel regional către palierul de decizie, politică, economică, socială și celălalt palier al populației, în general al opiniei publice, care să fie mult mai interesată, mai angrenată.

Pentru că, probabil și din vina noastră, în ultimii 30 de ani de fiecare dată, soluțiile au fost așteptate din Occident, nu pe plan local. Și cred că a sosit momentul ca țări precum România și Bulgaria să devină niște jucători mai importanti în regiune. Pentru că avem capacitatea de a face acest lucru. În același timp, așa cum am menționat și la interviul nostru anterior. Eu cred că, pe toate palierele trebuie să insistăm pentru o cooperare mai puternică între România și Bulgaria. Și pe palierul politic și economic și financiar și al societății civile, militar și așa mai departe. Toate aceste domenii sunt importante pentru că, în felul ăsta, putem, cred eu, combate și acțiunile pe care Rusia le are în regiune și al căror obiectiv, unul din obiective este de a inspira neîncredere între noi, de a inspira, cum să spun eu, sentimente negative, de competiție nesănătoasă, de obiective divergente. Eu cred că trebuie împreună să găsim soluția pentru a combate și pentru a fi mai puțin sensibili la influența Rusiei și altor actori care nu ne vor binele. Și știu că există preocupări și în România și în Bulgaria în acest sens pentru a combate dezinformarea și alte lucruri.

De ce nu apar instituții care să promoveze un simt de apartenență regională? Sau o subiectivitate, dacă pot spune așa, regională? De ce nu apare chiar o gândire sau o subiectivitate politică regională în regiunea noastră? Și credeți că trebuie să apare?

Nu știu, nu cred că am un răspuns concret la această întrebare. Pentru că, așa cum am spus, lucrurile sunt foarte, foarte complexe. Și în același timp trebuie să recunoaștem că aderarea noastră și integrarea noastră a presupus, într-o perioadă, o anumită renunțare la lucrurile care ne caracterizează pe noi, România și Bulgaria, în zona în care suntem, pentru a împărtăși valorile generale, europene sau vest-europene.

Constatăm acum, după atâția ani de la integrare, și în NATO, și în Uniunea Europeană că, totuși, valorile naționale, fără a fi exacerbate într-un naționalism de proastă calitate, sunt importante. Că valorile naționale, istoria națională, nu pot fi aruncate la coșul de gunoi, pentru a îmbrățișa alte lucruri și alte istorii, așa cum și-au dorit unii. Pentru că, eu cred că încă națiunile, popoarele, sunt importante pentru dezvoltarea umanităţii iar, din acest punct de vedere, aș îndrăzni să spun că alegerile pe care le-am văzut în Statele Unite, cu toate durerile pe care le-au provocat unora au reprezentat o dovadă maximă de exercitare a democrației și a voinței poporului. Poate să nu ne placă, dar asta este realitatea popoarele, națiunile, sunt și vor rămâne pentru o perioadă foarte, foarte lungă iar cei care își imaginează că se poate fără ele, din punctul meu de vedere, greșesc fundamental.

Dacă România și Bulgaria vor reuși să creeze această identitate regională mi-e greu să întrevăd acest lucru, dar, așa cum am menționat şi cred că acesta ar trebui să fie obiectivul celor două țări, România și Bulgaria, trebuie să se străduiască să fie cât mai relevante în regiune, în Europa, în cele două organizații NATO și UE. Vocea lor să fie auzită și ascultată și interesele lor să fie auzite și respectate. Pentru că, îmi pare rău să închei pe această notă negativă, dar faptul că o țară din Uniunea Europeană a blocat accesul deplin al României și Bulgariei în zona Schengen a fost un semnal foarte greșit şi a fost un semnal care probabil a mulțumit foarte mult autoritățile de la Moscova. Iar faptul că celelalte țări importante din Uniunea Europeană nu au găsit puterea de a se impune și de a întoarce această decizie este din punctul meu de vedere o slăbiciune a acelor țări UE, dar și o slăbiciune a noastră a României și Bulgariei, care trebuiau să fie ferme și să nu lase să fie interesele lor afectate într-un asemenea grad pentru niște simple calcule electorale din țara respectivă care s-a opus.

Foto: (sursă: Wikipedia Commons, CC BY-SA 4.0)

Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.

About Author