„Balcanii sunt o țesătură civilizațională complexă, în care localnicii citesc versiuni diverse și uneori contradictorii ale realității, iar străinii le proiectează.”
(Kapka Kassabova, To the Lake)
Smaranda Șchiopu
Kapka Kassabova a petrecut ultimul deceniu explorând în profunzime Balcanii – în special Bulgaria natală – cu tot cu plantele, animalele și oamenii lor mai puțin vizibili.
Rezultatul este un corpus literar remarcabil care aduce la suprafață peisajele aflate pe cale dispariție și mozaicul cultural al regiunii, adesea rezumate la nostalgie sau clișee de violență. Fiind de mult timp o admiratoare a scrisului său poetic și inconfundabil, am fost entuziasmată să o întâlnesc pentru prima dată în persoană, la un eveniment organizat de Institutul Cultural Bulgar în timpul Târgului de Carte de la Londra (London Book Fair 2025). Kapka Kassabova și-a întâlnit publicul entuziast la librăria Hatchards din centrul Londrei, iar în cadrul dialogului cu Rosie Goldsmith, s-a vorbit despre ceea ce autoarea numește „Cvartetul Balcanic” – succesiunea sa de cărți dedicate marginilor peninsulei balcanice. O mare parte din discuție a gravitat în jurul celei mai recente carte din cvartet, Anima (ED, 2024), în care autoarea relatează despre experiența de a locui alături de păstorii și de crescătorii de oi și câini Karakachan – o specie pe cale de dispariție. Subintitulată O Pastorală în Sălbaticie, cartea pornește pe linia transhumanței în Munții Pirin de Vest din Bulgaria, descriind păstoritul contemporan, un mod de viață tradițional aflat în pericol de dispariție:
„Transhumanța are statut UNESCO de patrimoniu cultural imaterial al umanității. Totuși, majoritatea umanității a uitat-o. Am uitat că și asta este ceva ce putem face, dacă vrem: să mergem cu animalele, să trăim cu animalele, să avem grijă de ele și ele să aibă grijă de noi.”
Fiecare volum din cvartetul Kapkăi Kassabova își îndreaptă atenția către o anume fațetă a peninsulei balcanice, construind o narațiune stratificată a unui loc modelat de convulsii istorice, ideologii schimbătoare și, mai ales, de industrializare. Prima carte a seriei, Border/Frontiera (2017), introduce cititorul în peisajul natural și istoric pe care îl vor revizita două dintre volumele următoare. Vizitând sate și orașe de-a lungul și de-a latul fostei granițe a Războiului Rece care despărțea Bulgaria de Turcia și Grecia, Kassabova scoate la iveală amintiri, mituri și povești contemporane despre migrație și granițe. To the Lake (2020) îl poartă pe cititor spre lacurile antice Ohrid și Prespa, aflate la intersecția Albaniei, Macedoniei de Nord și a Greciei. Pe acest alt tărâm tripartit, Kassabova merge pe firul istoriei, precum și al descendenței sale materne din Macedonia de Nord. Cu Elixir (2022), autoarea revine în Bulgaria, în valea râului Mesta din Munții Pirin, în zona lor estică, o zonă bogată în plante medicinale și cunoștințe ancestrale. Aici, Kassabova întâlnește fitoterapeuți tradiționali ale căror vieți sunt profund legate de ecologia locului. În fine, în Anima (2024) merge cu ultimii crescători de oi și câini Karakachan în Munții Pirin de Vest, și scrie cronica unei lumi pe cale de dispariție, o lume a intimității dintre specii și a ritmurilor pastorale arhaice.
Dacă o scriitoare ar avea vreodată nevoie de o mantră la începutul unei noi cărți, Kapka Kassabova ar alege-o pe cea care cu care își declară simpatia față de „mintea începătorului”: „Sosești aici ca un oarecare.” Autoarea a explicat cum, înainte ca o carte să prindă contur în gândurile sale, ea există în spațiul din jur, în locuri / spații, ce conțin natura, animalele și oamenii. În aceste locuri/spații, Kassabova sosește ca un oarecare, ca un nimeni, fără prejudecăți, pentru a face loc poveștilor celorlalți. Timp de un deceniu a tot „sosit ca un oarecare” pentru a explora Balcanii, de fiecare dată cu ochi tot mai ageri, pentru a privi o regiune deseori mistificată. Asemenea unui Herodot contemporan, Kapka Kassabova călătorește și culege povești pe care le repovestește în cărțile sale.
S-a scris mult despre Balcani, de la lucrări academice la jurnalism, literatură de călătorie sau ficțiune, iar o mare parte a fost scrisă de autori străini de aceste locuri, aflați în trecere, fie călători, fie reprezentanți ai altor țări, militari, diplomați etc. În volumul său fundamental pentru istoria Balcanilor, Imagining the Balkans, Maria Todorova argumentează că astfel de scrieri au făcut să apară conotațiile negative ale cuvântului „Balcan”, balcanizat, balcanism. Prin ele, ni se descoperă o lume fragmentată, instabilă și violentă, atribute care, pentru Occident, au ajuns să caracterizeze istoria peninsulei balcanice. Propagarea acestor termeni din secolul al XIX-lea și până foarte recent a avut efectul reprobabil de a clișeiza o regiune geografică, de-a o face să devină „una dintre cele mai puternice desemnări peiorative din istorie, relații internaționale, științe politice, și, în prezent, în discursul intelectual general.”
Spre deosebire de acei autori, Kapka Kassabova, care nu se consideră atât o autoare de literatură de călătorie, cât o autoare atentă la ținut, ridică locurile vizitate de la statutul de fundal la cel de personaje fundamentale în scrierile sale.
Asemenea unui antropolog, Kassabova petrece săptămâni și luni în șir alături de gazdele ei: mănâncă și muncește cu ele, participă la ritualuri, culege plante sau păstorește turme. Cufundându-se în viețile cotidiene ale personajelor gazdă, ea ne înlesnește întâlnirea cu o mare varietate de experiențe umane. Tabloul care se conturează este cel al unui loc unde amintirile unor răni istorice, vechi și noi, sunt încă vii, unde oamenii au stăruit în meseriile lor (precum fitoterapia) și unde s-au dedicat unor meniri dificile (precum salvarea oilor și a câinilor ciobănești, din rasa Karakachan).
Un fir tematic ce începe să se contureze în Frontiera și devine un leitmotiv al întregii sale perspective este ideea că omogenizarea, așa cum a fost impusă de către state și sisteme politice asupra naturii și a oamenilor, erodează deopotrivă peisajele și experiențele umane. În trecut, Balcanii au fost sub control sau suzeranitate otomană, iar conviețuirea între armeni, bulgari, greci, evrei, sârbi și români nu era deloc neobișnuită, mai ales în orașele mari precum Constantinopol sau Salonic. Dar în secolul al XIX-lea, mișcările naționaliste în expansiune au dus la războaie de independență pentru bulgari, greci, români și sârbi și au avut drept urmare apariția unor națiuni tinere la sfârșitul Primului Război Mondial și dezintegrarea a două imperii: cel Otoman și cel Rus. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, mișcările naționaliste din aceste state noi au avut ca scop explicit purificarea identităților naționale și etnice, prin suprimarea istoriei plurivalente și asuprirea celor „necorespunzători”.
Violența prin care s-au instaurat statele națiune este discutată în To the Lake, a doua carte a cvartetului, în care Kapka Kassabova prezintă lacurile Ohrid și Prespa ca pe exemple dramatice ale modului în care noile state au sfârtecat și împărțit munți, păduri și lacuri. Geografia milenară a fost brusc alterată când lacurile au fost împărțite între trei țări: Albania, Grecia și Macedonia de Nord, țări nu tocmai prietenoase între ele la vremea aceea. În fiecare stat, politicile naționaliste sau comuniste au complicat și mai mult situația locuitorilor din regiunile de graniță, care uneori încercau să fugă peste lacuri, și de cele mai multe ori erau prinși sau mureau înecați.
Politici naționaliste similare au fost derulate și în Bulgaria, le-am văzut descrise în Frontiera. Am aflat de acolo despre schimburile forțate de populație între Bulgaria comunistă, Grecia și Turcia. Statul comunist bulgar a încercat de trei ori să suprime identitatea etnică și religioasă a comunităților de musulmani bulgari (Pomacii fiind descendenți ai primilor băștinași convertiți la Islam din perioada otomană), fie forțându-i să plece în Turcia, fie schimbându-le forțat numele în unele cu sonoritate slavă și obligîndu-i la convertire religioasă. Monocultura ideologică postbelică i-a urmărit pe Pomaci în comunitățile lor rurale, muntoase din întregul spațiu balcanic, nu doar în Bulgaria, ci și în Macedonia: „O vreme, trebuia să fii creștin sau să nu mai fii deloc.”
Unele sate Pomace au reușit să supraviețuiască epurărilor, și pe acestea le vom regăsi în Elixir, a treia carte din cvartet, în care autoarea pornește în căutare de plantele medicinale și a celor ce încă se mai ocupă cu creșterea, culegerea și vânzarea lor, o industrie importantă și sub-apreciată în Bulgaria. Revenind în valea râului Mesta pentru a-i cunoaște pe vindecătorii fitoterapeuți, autoarea descoperă cum au supraviețuit oamenii de aici:
„Oamenii din bazinul Mesta știau ce e suferința, dar aveau ceva prețios – pădurea. Culmile munților, oamenii, plantele, toate trăiau în comuniune. Acest loc mai păstra ceva din acea vechime sălbatică, medicină, înțeles, magie. Bulgaria, aveam să aflu, este un exportator important de plante medicinale și culinare. Multe sunt încă culese din sălbăticie, iar bazinul râului Mesta este un nod datorită bogăției ecologice: trei munți, zone climatice stratificate, practic neatinse de industrie și, până în anii 1950, neatinse de mecanizare sau modernitate.”
Kapka Kassabova privește cu un ochi deosebit de critic genul specific de industrializare târzie pe care îl întâlnește în Balcani. Deși industrializarea în masă a sosit într-adevăr „târziu”, ea nu a venit pentru a umple un vid. Societățile agrare, pastoralismul, gardienii pământului, ai pădurilor, ai plantelor și ai animalelor existau încă la începutul și mijlocul secolului al XX-lea. Deși unii dintre acești oameni mai există, precum păstorii sau vracii, ei au fost în mare parte înlăturați nimiciți, de către industrializare; iar cei care au rămas sunt luați drept niște ciudățenii – iar ei sunt conștienți de acest lucru.
Kamen, ultimul crescător de câini ciobănești și oi Karakachan din Bulgaria, este unul dintre ei, iar povestea lui este relatată în Anima, ultima carte din cvartet. Karakachan este un termen umbrelă pentru oile, câinii și păstorii care trăiau și se deplasau împreună de-a lungul vechilor trasee de transhumanță, de la câmpiile Mării Egee până în munții Pirin. Păstorii erau descendenții unui grup etnic de nomazi puțin cunoscut, vorbitor de limbă greacă și s-au ocupat cu transhumanța până când stilul lor de viață arhaic a început să fie afectat. Mai întâi, linii imaginare pe hartă le-au afectat rutele migratorii: trasarea granițelor în Balcani în secolul al XX-lea, urmată de închiderea Cortinei de Fier. Apoi, colectivizarea din anii 1950 i-a forțat să se stabilească împreună cu animalele lor, iar privatizarea din anii 1990 i-a făcut să piardă totul. Strămutați cu forța, lipsiți de mijloacele lor de trai, au început să dispară – oameni, câini și oi. Astăzi, în Balcani, singurii crescători cunoscuți de oi și câini Karakachan se află în Albania și în Bulgaria. Câinii și oile Karakachan pe care Kapka Kassabova i-a însoțit pe pășunile lor de vară reprezintă o legătură vie cu trecutul nostru istoric și un exemplu viu al interdependenței dintre oameni, animale și mișcare. Dacă, la începutul secolului al XX-lea, noul stat-națiune a desființat secole de pastoralism în Balcani, în secolul al XXI-lea, statul nu contribuie activ la conservarea acestuia. Oile și turiștii împart ocazional aceleași trasee de drumeție într-un parc național, iar cum oile sunt mereu păzite de câini, legea impune ca ciobanii să păstreze distanța față de anumite poteci. Dacă limitele sunt încălcate, se aplică o amendă. Pentru a evita amenda, ciobanul trebuie să fie și mai vigilent cu turma, deoarece oile o pot lua în orice direcție, un efort ce se adaugă la priceperea și răbdarea cu care trebuie să opereze de obicei.
Petrecând mult timp în medii rurale și montane, Kapka Kassabova nu cade în capcana de a le portretiza fie ca refugii idilice față de viața urbană tumultuoasă, fie ca regiuni „înapoiate” care trebuie civilizate. Descrierile ei, deși poetic redate, rămân fidele vieților pe care le întâlnește. Îi întâlnim pe oamenii cu care interacționează în toată complexitatea lor: conflictuale, contradictorii, generoși și naivi, sau îndeplinindu-și misiunea tăcuți și neînduplecați. Pustnicii, pescarii, localnicii vârstnici, ciobanii – mulți dintre ei marginalizați – întruchipează memoria locului și păstrează nu doar amintirile, ci și realitățile unei vieți mai apropiate de ritmurile naturii. Kassabova respinge ferm orice viziune omogenizatoare asupra vieții popoarelor balcanice și alege, în schimb, să ne ofere o imagine caleidoscopică a istoriei locurilor pe care le locuiește. Adesea, aceste fragmente sunt viețile celor devotați unor ocupații pe cale de dispariție. De la paznicii bisericilor de pe malul lacului Ohrid la vindecătorii din Valea Mestei, de la ultimul gardian al frontierei închise a regimului comunist la păstrătorii pastoralismului din Pirin – toate aceste personaje sunt puntea vie dintre o lume a tradițiilor arhaice și un mod de viață pe cale de dispariție. „Suntem ultimii”, a spus Kamen. „Pastoralismul va dispărea în Europa. Va continua în Asia Centrală, acolo unde a început, dar legile europene sunt împotriva lui, iar europenii au uitat de unde vin.”
Ochiul ager al Kapkăi Kassabova pentru acești „ultimii”, pentru cei aflați pe cale de dispariție și marginalizați, nu doar că i-a permis să documenteze lumi în declin, ci și să reconstruiască, de la margine, o imagine a Balcanilor și, în mod special, a Bulgariei. Pe măsură ce Bulgaria a trecut de la a fi o piesă a mozaicului otoman la statutul de națiune independentă, diversele regimuri politice care au deținut puterea au intervenit adesea violent în viețile oamenilor, afectându-le profund mijloacele de trai și mediul înconjurător. În procesul de creare a unei noi identități naționale, statul a transformat vieți și peisaje, a făcut oameni și obiceiuri să dispară și a continuat să genereze zone de excluziune. „Sosind ca un nimeni” pentru a-i întâlni pe cei marginalizați, Kapka Kassabova ne amintește că, pentru a ne cunoaște și înțelege cu adevărat unii pe alții – și, în consecință, pentru a putea trăi cu adevărat împreună – trebuie să începem cu umilință și cu capacitatea de a ne asculta unii pe alții fără prejudecăți.
Foto: Ohrid și lacul său (sursă: Pixabay, CC0)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
