Neacordarea statutului de membru al Academiei Române scriitorului Mircea Cărtărescu a suscitat discuții și mirare în mediul cultural românesc care se remarcă, de obicei, prin absența sa aproape completă din dialogul public. Din 74 de voturi ale membrilor Adunării Generale a Academiei Române necesare pentru a deveni membru corespondent, autorul romanului Solenoid a primit 73, cu doar un vot mai puțin. Sau a ratat la mustață acel statut.
Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut scriitor român de la căderea comunismului încoace, debutat în 1980 cu poezie și tradus în peste 20 de limbi, poet, apoi prozator, eseist, gazetar și traducător. De ce a fost respins? ”Argumentele” transpirate în public sunt din zona unui naționalism din 1900 toamna, cum ar spune românii. Astfel, un prozator dinainte de 1989 crede că Mircea Cărtărescu nu scrie ficțiune așa cum se scria în secolul al XIX-lea. De ce nu poate avea și proza lui Cărtărescu mai multe personaje ca în cărțile lui Thomas Mann? Sună o altă nemulțumire a respectivului scriitor din comunism. Dacă asemenea reproșuri din alte epoci sună doar pueril, ei bine, pornirile reacționare nu lipsesc și un alt academician este indignat de faptul că Mircea Cărtărescu ar aduce ,,insulte poporului român’’ când vorbea despre fascismul lui Cioran sau antisemitsmul lui Eminescu, realități istorice cunoscute, documentate, dar, evident, ocultate de mediile naționaliste din spațiul cultural românesc. Este binecunoscut naționalismul din epoci istorice mai puțin luminate (și este un eufemism) de care dă dovadă discursul Academiei din România, amintit acum și de un scriitor liberal ca Radu Vancu sau de Ana Blandiana. Dar se pune întrebarea: au fost românii mereu reacționari?
Ca să putem vedea ce și cum (să zicem că un fel de răspuns ar putea fi posibil), nu ar fi rău dacă ne-am uita la exemple din etapa premodernă a culturii de la nord de Dunăre. Mai exact, la acea perioadă de pătrundere a filosofiei, culturii și moravurilor occidentale în spațiul românesc – prima jumătate de secol al XIX-lea. Cele două Principate române, Moldova și Valahia se deschid influenței vestice, în anul 1829 apare gazeta Curierul Românesc considerată de mulți istorici a fi punctul de naștere al jurnalismului românesc, în 1837 apare suplimentul cultural Curierul de ambe sexe și fiii unor boieri privilegiați studiază în Franța și erau entuziasmați de noțiuni ca liberalism, laicitate, căsătorie civilă, dreptul la divorț sau pământ pentru țărani și credeau că toate s-ar potrivi și la românii din cele două provincii. Cum se întâmplă de obicei, când apare ceva nou în ceea ce provește comportamentul social, invariabil va apărea și o reacție, opoziție din partea acelor zone care sunt obișnuite cu lucrurile așa cum le știu ei, cum erau până acum. cei care doreau occidentalizare sunt numiși bonjuriști și sunt destul de cunoscuți istoricilor români. Mai puțin cunoscuți sunt cei care s-au opus curentului occidental din Principatele române. Aceștia erau mici boieri cu ranguri primite recent, proveneau din mediul militar sau biserică.
Cel mai cunoscut asemenea conservator ante-unirea Principatelor este colonelul Lăcusteanu, dar cel mai amuzant dintre ei este un protopop numit Naum Râmniceanu. Un nume care nu spune nimic celor mai mulți critici literari români, Naum Rîmniceanu este un om al secolului în care-a trăit, adică secolul al XVIII-lea anterior Revoluției franceze. Deși a trăit între 1764 și 1838-39 (sursele nu sunt prea sigure), acest autor atât de puțin cunoscut nu a trecut niciodată de anul 1789, dovadă fiind opoziția lui față de orice suna cât de cât laic. Să observăm: ”vasul diavolului, urgisitul lui Dumnezeu Volter, mergătoriul înainte al celui de pre urmă Antihrist, înșălătoriul de lume, cel cu totul varvar de ceale dumnezeiești, filosoful întunearicului pierzării, văzutul diavol, urîciunea pustiirii.’’ Fără îndoială, o critică puternică și fără rezerve. Se observă un tipar și Naum Râmniceanu este strămoșul oricărui va avea probleme cu schimbările sociale din România și nu numai. Este inclusiv strămoșul acelor intelectuali care, pe la începutul anilor 2000, credeau că manelele stau în calea occidentalizării României.
Fie că a fost vorba de curente literare și vârste culturale precum romantismul, modernismul, socialismul sau postmodernismul, de sensibilități actuale numite în derâdere woke/wokism, sexomarxism sau muzica trap, mediile privilegiate și nu numai din România sau de la nord de Dunăre, cum se mai spune, au manifestat de la începutul modernității o rezistență în fața schimbării, o respingere de obicei violentă a oricăror noutăți și s-au ghidat după noțiunea că ceea ce numim cunoaștere sau cultură este disponibilă doar câtorva, unui grup select. La întrebarea din titlu cred că s-ar putea răspunde: nu aveau cum să nu fie.
Citatul provine din G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București: Minerva, 1982.
Foto: România parcă are un spirit straveche și conservator (sursă: Pixabay, CC0)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack în limba engleză.
About Author
Descoperă mai multe la Podul Prieteniei
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
